TRADUCEREA DE DUMINICĂ

Acum un timp, când pregăteam antologia de poezie universală Traduceri din secolele XX-XXI, eram obsedat de un poem memorabil al ucraineanului Ivan Draci, Balada Cepei de Aur, pe care îl tradusesem cu mulţi ani în urmă, volumul de „Bibliografie” indicându-mi că l-am publicat în joia de 11 mai 1978 în săptămânalul „Literatura şi arta”, al cărui redactor-şef pe atunci era poetul Victor Teleucă. Caut, scotocesc în mai multe mape cu decupările din adânca mea tinereţe, însă nu găsesc textul. Să mă las păgubaş? Sau să merg la Biblioteca Naţională, să solicit colecţia revistei? Dar ce ar fi să dau o traducere nouă? mă întreb şi încep a căuta cărţi de Ivan Draci în biblioteca personală. Însă în cele găsite nu e şi Balada Cepei de Aur… Apelez la internet. Din păcate, textul ucrainean nu-mi iese în cale. Probabil, nu am fost destul de insistent. Ce e de făcut? Aha! Să apelez la prietenul Mihai Traista, poet de limbă ucraineană din România pe care, pe pagina sa de facebook, l-am văzut într-o poză cu Ivan Draci. Prin urmare, îi scriu lui Mihai care, iniţial, nu găseşte nici el textul, dar, la o revenire în perseverenţă, îl descoperă şi mi-l expediază. Mulţam! Îi mai solicit lui Mihai o lămurire a unei sintagme ucrainene mai puţin cunoscute, după care purced la a doua traducere a Baladei cepei de Aur, de la prima fiind trecuţi deja… 35 de ani! În antologia de care vă spuneam am introdus noua – a doua – traducere, pe care o public şi aici, pe blog. Între timp însă, ca de la sine, dintr-o mapă îmi apare şi decuparea din revistă cu prima traducere din Ivan Draci, pe care o românizasem cu litere chirilice, cum ni se impunea pe atunci. O reproduc şi pe ea, deja ca element muzeal.

În fine, îmi zic: bine am făcut că am dat o a doua traducere, de data aceasta din original şi nu prin intermediul unei terţe limbi , cum mi se întâmplase cu prima.

Ivan DRACI  (1936)

BALADA CEPEI DE AUR

Ceapa obişnuită –

Zorile nevoiaşilor.

         Pablo Neruda

Ea – zeiţa cu obraji rumeni a vândutelor bazaruri –

Pendul ce se clatină în legătura arcuitei cununi

Ce o cuprinde de după gât pe cocoşata lele Gorpina.

Ea – nimfă împletită-n veştezitele cozi ale prietenei

Devorată de milioane de ochi lacomi

Vrea cu tot dinadinsul să-şi piardă auria fetie!

Ea – cristelniţa bisericuţelor de la subsol –

Tremură pentru auriul său suflet credincios

Înaintea păgânei voracităţi a cuţitului tâmp!

Roşind – pentru aurul ei el îi întinde gunoiul paralelor de-aramă!

Ea deja simte cum îi amuţeşte sânul de aur

Prevăzând îmbrăţişările toxice ale Focului pierde-vară.

Ea – regina frumuseţii pieţelor săteşti în revărsatul zorilor –

Stă amuţită în arestul de garnizoană-a buzunarului soldăţesc

Ea, neprihănita zână a necruţătorului Apetit.

Dânsa-i sora dreaptă a uscatului Coltuc de secară

Şi sora geamănă a Usturoiului cu albă caţaveică

Ea – rodie de aur în căscătura foamei studenţeşti

Neîmpăcată adversară a Cartofului fiert din calea-afară

Prietenă fidelă a modestei Sări de bucătărie

O mică Ioana d’Arc contra tuturor microbilor anglo-saxoni

Ea – tandra Laură a unui cârn Petru Petrarca oarecare din

Şcoala de Meserii dintr-o mărginaşă mahala a Kievului

Tăinuită-n căldura de seră a geamantanului meşterit chiar de el

Sau poate ea nu-i decât o uitată, neglijentă Ceapă Cenuşăreasă

Care va degera anonimă în burta cine ştie cărui bonz

Ea, aurica-aurelelor, nu ştie cum îi va fi dat să moară

Sau poate că-i va fi să se resfire-n sfinte, albe nimburi

Peste nedezlegata taină a feliilor de pâine alb

Sau poate va trebui să se rotească-n hula-hoop înaintea sângerosului Şaşlâc

Pe fundalul argintiu al georgianului cneaz Ac-Ţeapă.

Începe agonia aurie a striptisului ce precede morţii:

Ea lasă să-i cadă şubuliţa aurie

Ea îşi scoate strălucitorul pulover auros

Îşi aruncă de pe ea auria rochiţă delicată

Se dezbară de auria cămăşuţă-petală

Şi, goală, albă, îşi deplânge fecioria violată

Ea – Ceapa de aur din grădina mamei

Ea – Vestala de aur din templul Tainei Existenţei

Strânsă ca un pumnişor al spaimei.  

poeme din "veacul de argint" rusesc

Marina ŢVETAEVA 
(1892 – 1941)

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani.  Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.

A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *      *

În fatalele foliante

Nu există ademenire nicicând

Pentru femeie. – Ars amandi

Pentru femeie – întregul pământ.

Inima – a otrăvurilor de iubire

Otravă – mai fidelă ca toate.

Încă din leagăn, femeia

Poartă-ale oarecui fatale păcate.

Ah, e departe până la cer!

Buzele – apropiate-n beznă şi vânt...

– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost

Femeie pe pământ!

29.IX.1915

DINTR-O ANTOLOGIE

MANIFESTUL LUI ANTON SOROKIN

(Manifestul geniului Siberiei nu se referă la idioţi, cretini, beţivani şi la cei care au gologani, astfel că astă pleavă a vieţii poate să nu se deranjeze cu cetitul lui)

Noi, Anton Sorokin, din mila gândului şi a uimirii omeneşti regele celui de-al şaselea imperiu, trimitem credincioasele şi neînvinsele noastre oştiri de soldaţi-buchii, aliniate în rânduri brave, în divizii – pagini, cărţi – armate; le trimitem la luptă cu prostia şi cu ticăloşia omenească. Vin în grabă comandanţii noştri – talentul şi inspiraţia, – urlând panicaţi: ,,Nefericitule rege, salvează-ne, pentru că armatele tale sunt zdrobite de o mare putere – de prostia şi ticăloşia omenească. Ai tăi oşteni-gânduri au pierit însinguraţi în arhivele prăfuite, îngropaţi în mormintele anonimilor sau în bălţile mlăştinoase ale creierilor putrezi. Jefuitorii de cadavre smulg hainele-hârtie şi le duc la talcioc să învelească în ele cârnat şi scrumbie şi să fumeze ţigări picioruş-de-câine, le aruncă în latrine. Iar pe tine, primul rege al celui de-al şaselea imperiu, rege al anului nouăsprezece, vor să te împopoţoneze în purpură de vizon, să te facă măscărici demn de batjocura şi râsul lumii.

MANIFESTUL CA METAFORĂ

Acum un an, publicam în revista „Vatra” o antologie din 54 de manifeste ale avangardei ruse. În prefaţă, remarcam un lucru curios şi anume, că, uneori, teoria despre literatură alunecă ea însăşi în… literatură. Mai multe texte ale manifestelor, de cum sunt „extrase” din reţeaua ideatică a fantezistelor teoretizări, vădesc calităţi metaforice, poetice, fiind citite cu plăcerea pe care ţi-o produce literatura propriu-zisă, captivantă, ingenioasă, provocatoare, ce declanşează şi împrospătează recepţia. Adică, o şi remodelează, o face mai tolerantă la diversitate şi – de ce nu? – combativitate.  Spre exemplu, acest manifest al… Nimicniciştilor, în ruseşte – Nicevoki, grup moscovit de literaţi care a existat cam pe durata a doi ani (1920-1921), fiind, parcă, o percuţie de ecou, în inevitabilă stingere, a celebrei grupări europene a dadaiştilor. Era, deci, pe timpul când nucleul dadaist se resorbea în mai influenta, deja, partidă a suprarealiştilor.

„Nimicniciştii” ruşi au reuşit să publice două almanahuri nu prea voluminoase – „Vouă” şi „Lada câinilor” (sau: câinească), ambele apărute la editura „Hobo” din Moscova, în 1920 şi 1921.

Deci, propun unul din manifestele Nimicniciştilor, care mai curând aduce a literatură pură, decât a teorie… dură.

l.b.

Revista "Lada câinelui"

MANIFEST DE LA NICEVOKI (NIMICNICIŞTI)

Lugubru-prelung dăinuie în văzduh dangătele de îngropăciune ale clopotului de aramă. Pe drumul vieţii, acoperit de praf şi presărat cu mărăcini, în tristul dangăt se leagănă sinistrul dric al morţii, pe care se află trupul cadaveric, uscat, fără vlagă al poeziei, întins în coşciugul înjghebat în pripă şi eliberat conform unui cupon de larg consum. În urma dricului, împleticindu-se, şontâcăind, rumegându-şi în tăcere lacrimile, vin brumaţii bătrânei, veteranii şi invalizii poeziei, mătăhăind, mătăhăind din tremurătoarele membre senile, slăbite, iar din urmă morfolesc din picioare cei mai impertinenţi dintre impertinenţii poeziei care a şi murit deja: futuriştii de toate soiurile, imagiştii, expresioniştii – grupuri, grupuleţe, grupuşoare-grămăjoare.

Şi doar din depărtare privim la astea toate noi, nimicniciştii, care am diagnosticat paralizia şi am constatat cu o exactitate matematică deznodământul letal.

O, mare poet, gigant şi titan, ultim luptător din fosta armată a glorioşilor, Vadim Şerşenevici, bucură-te şi transmite-ţi bucuria prietenului tău Mariengof, autorul înalt-apreciatei „Magdalene”, şopteşte-i la ureche lui Esenin că nici tu şi nici urmaşii tăi nu va trebui (să procedaţi) cum:

Vadim Şerşenevici în faţa gloatei şterse, precum atletul,
Greutatea de-o sută de puduri a capului meu o ridică.

Vouă, celor care aţi scris volumul de poieze „Noi”, vă înmânăm manifestul nostru. Citiţi-l şi iscăliţi-l.

Sumbrul cortegiu al morţii s-a oprit la marginea mormântului proaspăt săpat, iar bulgării umezi de humă lovesc răsunător şi tâmp în capacul de plop al epocilor. Eterul absoarbe sunetele şi le înghite, iar Viaţa, dată de soare, îşi revarsă razele vitalităţii peste minunatul spaţiu tridimensional.

Din partea nimicniciştilor, prezidiul:

M. Agababov, A. Ranov, L. Suharebski

(1920)

Din poezia avangardei ucrainene

Mihail SEMENKO (1892-1937)

             Originar din satul Kibinţiv de prin părţile Poltavei, fecior al scriitoarei Maria Proskurvni, a studiat la Institutul de Psiho-neurologie din Sankt-Petersburg. Este considerat animatorul futurismului ucrainean.

Primul său volum de versuri, „Preludii”, apare în 1913, anul efervescenţei paroxistice a manifestelor şi manifestărilor futuriste. Urmează alte două cărţi – „Cutezanţe” şi „Cubofuturismul” (1914). Asemeni confraţilor săi ruşi (get-beget) care cereau aruncarea de pe nava contemporaneităţii a lui Puşkin, M. Semenko anunţă arderea ritualică a „Cobzarului” lui T. Şevcenko, considerată a fi cea mai importantă operă care a contribuit la redeşteptarea naţională antimuscălească a ucrainenilor.

În anul 1937 este lichidat de NKVD împreună cu alţi oameni de artă şi literatură ucraineni. Între 1937–1939 se întâmplă, de fapt, „Împuşcarea Renaşterii” ucrainene.

 Referinţe la M. Semenko se întâlnesc în celebrul roman „Garda albă” al lui M. Bulgakov, în volumele de eseistică şi memorialistică „Oameni. Ani. Destine” de I. Ehrenburg şi, implicit-metaforic, în versurile lui O. Mandelştam. 

NEURASTENIE

Nervi. Mişcându-se a neputinţă.
Iernatică stare. Monstruoasă ca spaima.
Gândurile înclinate
Spre ceruri.
Neputinţa
Slăbiciunea sufocă.
Tânga înăbuşă, înăbuşă via putere.
Înăbuşă –
Strivită mortal.
Să nu mai gândeşti la cele mai dragi ţie gene.
Nu vă dispersaţi, ca să nu suportaţi împilarea.
...Nu-ţi declanşa viforniţa...
Neurastenie.

22.XII.1916

Vezi mai multe:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4497&Itemid=104

AVANGARDA RUSĂ - JERTFA GULAGULUI ÎN

Odată cu generalizarea pandemiei represive comuniste, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu (…) Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.                    

      (l.b.)      

 

         

     Nikolai GUMILIOV    (1886 – 1921)

 

RUGĂ

Soare furios, soare ameninţând

A Domnului, prin spaţiu plutind,

Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

(1910)

 

      Osip MANDEŞTAM    (1891-1938)

CONCERT LA GARĂ

Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,

Şi nicio stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,

Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,

Tremură gara de melodia Aonidelor.

Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat

Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.

Parc enorm. A gării sferă de sticlă.

Lumea de metal din nou e vrăjită.

La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă

Solemn se îndreaptă vagonul închis.

Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.

Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.

Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,

Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.

Al corului nocturn preludiu sălbatic

Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –

Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat

Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...

Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,

Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.

Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.

Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.

Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite

Pentru ultima oară muzica mai răsună!

(1921)

      Marina ŢVETAEVA        (1892 – 1941)

LUI T. V. CIURILIN

Fâlfâie porumbei de argint,

Pierduţi, vesperali...

Materna mea binecuvântare

Pentru tine e, jalnicul meu

Pui de cerb.

Siniliu-negriu, negriu –

Siniliu ţi-i penetul.

Bătăioasă, zgârcită, înfocată

Seminţenie.

Au mai fost doi

De acelaşi neam – s-au stins ca fulgerul negru! –

Lermontov, Bonaparte.

Te-am volnicit în ceruri,

Zboară în voia ta, zboară, durerosule!

Smeriţi, blagosloviţi

Porumbei fâlfâie argintii,

Argintii deasupra ta.

(1916)

      Tihon CIURILIN         (1885 – 1946)

MOZART ŞI FERESTRĂUL

La uşă, în patru mâini

Se cânta arta lui Mozart

Cu ardoarea unui chin de aur

Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.

Şi tandru rânjindu-şi elanul

Ferestrăul praf aerian sorbea.

Şi duiosul lătrat al oţelului cânta

Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.

Albă, ca un răsărit răstit

Şi-ncă roză – palidă la chip

Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi

Îşi clătinau penetu-n infinit.

Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,

Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –

Cânta ca pentru prima oară

Din căscătura depărtărilor.

(1920)

  ________________________________

Integral, grupajul poate fi citit la adresa: 

 http://www.romlit.ro/avangarda_ruseasc__jertfa_gulagului

Din Jurnal de Crimeea (II)

6.IX.2011

....Şi, bineînţeles, mă interesează seara de poezie dedicată lui Nikolai Gumiliov, în 2011 împlinindu-se 125 de ani de la naşterea lui şi 90 de ani de când a fost împuşcat de bolşevici. I-am promis lui Andrei Korovin, organizatorul simpozionului, să citesc câteva poeme de Gumiliov traduse în româneşte, pe care le-am inclus în antologia „Avangarda – jertfa Gulagului”.

Până aici. Chiar dacă seara va continua cu alte manifestări, până la sau chiar după miezul nopţii (…)

Apoi seara dedicată lui Gumiliov. Versurile sale, pe care le-am tradus şi le-am citit în româneşte, au fost ascultate cu curiozitate, probabil, judecând după liniştea ce stăpânea sala. Am propus publicului trei poeme: Toamnă; Pe ţărmurile nordului (fiind pe ţărmurile sudului…); Rugăciune. Acest poem e scurt şi dens-dramatic, îl reproduc şi aici:

„Soare furios, soare ameninţând

A Domnului, prin spaţiu plutind,

Faţă înnebunită,

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!”

Şi pentru că a venit vorba şi de limba română: ieri, la deschiderea oficială a simpozionului, mi s-a oferit cuvântul şi mie. Ce să le spun eu celor peste o sută de oameni, printre care, spuneau organizatorii, sunt reprezentanţi ai peste douăzeci de ţări? Probabil, unii dintre ei ştiu prea puţine despre noi, astfel că m-am gândit să le conturez  o carte de vizită. Zic, prieteni, colegi, dragi ascultători, eu sunt sosit de pe meleagurile unde s-a născut Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh Cantemir care, bineînţeles, o ştiţi, e considerat întemeietorul poeziei moderne ruse. Ambii oameni foarte luminaţi de importanţă transfrontalieră şi transseculară. Vin din ţara – haideţi să invoc aici câteva nume, unele dintre care unora le sunt familiare, altele – altora, – numele lui Eminescu, pe care Vadim Kojevnikov l-a definit drept ultimul mare poet romantic din Europa, numele lui Eliade, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Tzara, Celan… Ştiu că vă spun ceva şi numele lui Milescu-Spătaru, şi cel al lui nobelistului Mecinikov care, în varianta lui românească, tot Spătaru înseamnă… În fine, haideţi să vă dau o mostră, ba chiar un model de limbă română ce concordă, cred, de minune cu grădina în care ne-am întrunit, cu marea ce este, iată, colea, la vreo 15-20 de metri, cu munţii, aproape şi ei.

…Şi am citit „Peste vârfuri” de Eminescu, poem de o sonoritate celestă, cred eu, de o romanitate-latinitate exemplară, inconfundabilă, neîndoielnică:

„Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi sună frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună…”

            Uite că şi o rimă implicit: Cornul sună – Noapte bună. (Asta – ce ar ţine, de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist fiind, trebuie să fii şi regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scrisul automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Şi ca situaţie în partidele de şah, şi ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, şters… Iar tu, L.B., şterge-o la culcare, pentru că e trecut de 00.00…) 

  

                    La monumentul lui Nikolai Gumiliov din orăşelul Koktebel, Crimeea

NOTĂ. Nikolai Gumiliov (1886-1921) s-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909) este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie şi filologie). Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.

În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul dintre protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei a Uniunii poeţilor metropolei de pe Neva. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

Nikolai Gumiliov a fost unul din primii scriitori ajunşi jertfe ale bolşevismului.

O ANTOLOGIE ÎN CURS DE APARIŢIE

RESTABILIREA PUNŢILOR DE ACCES

(Fragmente din prefaţă)

Se poate spune cu certitudine că, („exact!”) după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă (avangardism) care este supus(ă) discernerii, reevaluărilor, abordărilor din multiple unghiuri de apreciere pe care „le  sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepţiilor estetice, artistice al(e) lumii ca civilizaţie (…) În spaţiul estic postcomunist, interesul pentru avangardă generează noi şi noi acţiuni de restabilire a  punţilor de acces dintre fulminanta literatură a începutului de secol trecut şi cea din contemporaneitatea noastră, punţi arse de primitivismul agresiv al ideologiei bolşevice şi perniciosul realism socialist, inchizitorial, ca „metodă de creaţie”, pentru care cultura însemna, întâi de toate, un sistem de interdicţii. Pentru că, de la un moment încolo, avangarda ajunge indezirabilă regimului bolşevic, prinzând a fi încolţită de ceea ce se prefigura – proletcultismul – chiar la etapa când ea îşi conştientiza cu certitudine prezenţa şi prestanţa, sub aspect istoric şi axiologic, apărând deja şi cercetătorii, şi exegeţii ei ce recurgeau la prime sinteze, studii, antologii etc. Astfel, în 1928 fusese pus în aplicare primul plan cincinal care nu viza doar economia, ci şi arta, dându-se de înţeles că bolşevismul nu mai este predispus să tolereze diversitatea curentelor literare, inclusiv a celor avangardiste, stilurile individuale, atacându-se din toate tunurile aşa-numitul formalism burghez. În consecinţă (de etapă), spre finele primului cincinal, în 1932, este constituită unica organizaţie tolerată de guvernanţi, „Asociaţia scriitorilor proletari” (RAPP). Toate astea confirmă că agresiunile asupra artei, literaturii noi au început cu mai mulţi ani înainte de a se ţine primul congres al scriitorilor sovietici, ce avea să fie prezidat de controversatul literat, de calibru mare, dar, uneori, de fapte minore, Maksim Gorki, întrunire la care Andrei Jdanov, ulterior – satrap sadea, şi sadic, al ideologiei bolşevice, membru al Biroului politic al partidului comunist, proclamă realismul socialist ca unică doctrină admisă în artă şi literatură. Prin urmare, când avangarda ajunge la primele trepte ale clasicizării sale, ideologia oficială îi doreşte aneantizarea, scoţând-o, încetul cu încetul, din circuit, blocându-i perspectivele. Primele semne ale dezastrului ce avea să se generalizeze în scrisul artistic sovietic au apărut după sinuciderea (se presupune: asasinarea) lui Serghei Esenin, în 1925 (un timp, Esenin se încadrase în albia avangardei, fiind unul dintre fondatorii imagismului). Însă anul 1925 marca un punct median în ieşirea avangardei din circuit, primul moment al tragediei ţinând de moartea lui Velimir Hlebnikov, în 1922, iar cel de final – de sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, în 1930.

Cu timpul, în Rusia, în URSS punţile de legătură între avangardă şi căutările estetice din a doua jumătate a secolului XX  au fost restabilite şi în ilegalitatea lit-subsolului (anti)sovietic sau întreţinute imaginar-esteticeşte de aşa-numita a treia literatură, care se orienta spre fenomenologiile artistice izvodite la intersecţiile artei cu metafizica, precum au fost şi trebuiau să mai fie suprarealismul, expresionismul, suprematismul, imagismul, simbolismul, futurismul, concretismul, curente între care existau vase comunicante, – atunci, în aşa-numita Epocă Represans. Apoi, mulţi autori din arealul postmodernismului creează, de fapt, în concordanţă cu dezideratele avangardei ca protest mobilizator, înnoitor, declanşator de ideaţii originale, de stilistici... protestatar-re-creatoare. Ei mizează pe motricitatea  inventivităţii, ca propulsie a entuziasmului creator, nicidecum, obligator, – optimist; intuiesc, descoperă şi propun noi modele de univers artistic, modifică legile de care să se ghideze spiritul creator, de regulă – critic, de o contemporaneitate intrinsecă sieşi şi nu mimată sau dezorientată de racile şi probleme depăşite, ieşite din atenţia istoriei artelor. În spiritul operei lor, cei mai talentaţi autori tind spre multitudinea planurilor estetice, spre un cât mai cuprinzător unghi de vedere şi de apreciere, spre o amplă amplitudine artistică, drept manifestare a democratismului în creaţia ce poate merge de la antic, tradiţional, clasic, până la limbajul transraţional (zaum’) sau paradoxul zen. Pe aceste căi s-a ajuns la modificări de ordin canonic, de viziune paradigmatică, soldate cu geneza unui nou tip de conştiinţă artistică – cea a postmodernismului rus (de menţionat, oarecum „întârziat” în contextul universal al acestei fenomenologii şi tratat, încă şi astăzi, cu destulă neîncredere şi suspiciune de incurabilii conservatori de speţă realist-socialistă). Restabilirea de punţi este imperios necesară şi din tragicul motiv că, odată cu generalizarea pandemiei represive, spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii dintre cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski).  Alţii emigrează  – David Burliuk, Roman Jakobson. Iar mulţi au fost lichidaţi de NKVD (Comisariatul Afacerilor Interne) sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor  avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic: Boris Nikoliski (1919), Nikolai Gumiliov (1921), Nikolai Burliuk (1921), Iuri Deghen (1923), Vladimir Şileiko (1930), Aleksandr Iaroslavski (1930), Vasili Kneazev (1937), Konstantin Bolşakov (1938), Nikolai Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), Igor Terentiev (1937), Venedikt Mart (1896–1937),  Ivan Afanasiev-Soloviov (1938?), Osip Mandelştam (1938), Aleksandr Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski    (1938), Dmitri Kriucikov (1938), Nikandr Tiuvelev  (1938?), Serghei Tretiakov (1939), Benedikt Livşiţ (1939), Vladimir Riciotti-Turutovici (1939), Gheorghi Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (1939), Konstantin Olimpov (1940), Serghei Budanţev (1940), Aleksandr Vvedenski (1941), Serghei Nelhiden (1942), Nina Habias-Komarova (1943?), Ivan Gruzinov (1942), Aleksandr Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), Grigori Şmerelson (1943?)… – ca să amintim doar o parte din cele peste 50 de nume ale autorilor incluşi în prezenta antologie-martirologiu… Dar suferinţele Annei Ahmatova, umilinţele la care a fost ea supusă?... Poetesa mereu interzisă de cenzură în anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov, executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev Gumiliov. În 1937 este restabilit la Universitate, însă în martie anul următor este arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, după Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin (...)

Dar îngrozitorul destin al Marinei Ţvetaeva?... În anul 1920, la casa de copii îi moare fiica Irina. În 1939 îi este arestată sora Anastasia, iar la sfârşitul lunii august – fiica Ariadna, care avea să petreacă în închisori şi lagăre circa 17 ani. În luna noiembrie îi este întemniţat soţul Serghei Efron. Marina Ţvetaeva îi scrie personal lui I. Stalin, spre a clarifica situaţia fiicei şi a soţului, dar nu primeşte răspuns. În iunie 1941 se întâlneşte cu prietena-colega sa de suferinţă Anna Ahmatova, iar pe 8 august, împreună cu fiul Mur, pleacă în evacuare. Iată cererea Marinei Ţvetaeva, datat 26 august: „Consiliului Fondului Literar. Rog să fiu angajată în calitate de spălătoreasă în ospătăria Fondului Literar ce urmează a se deschide”. Nu este acceptată. La 31 august – se sinucide. Locul înmormântării sale nu este cunoscut. Peste puţin timp, soţul, Serghei Efron, este executat prin împuşcare… După terminarea şcolii secundare din Taşkent, fiul Gheorghi revine la Moscova, unde se înscrie la Institutul de Literatură. Este mobilizat pe 1 februarie 1944. Rănit în Letonia. După spitalizare, revine pe front. În iulie 1944 moare în regiunea Vitebsk. Anastasia Ivanovna, sora mai mica a Marinei, se află în GULAG mai mulţi ani, fiind eliberată abia după moartea lui Stalin, însă îi fuseseră confiscate şi distruse toate manuscrisele. Ea, ultimul membru al familiei Ţvetaiev, se stinge în 1993…

   Dar privaţiunile şi teroarea morală la care a fost supus Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, însă care nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului…      Deloc ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte,  numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă (…)

l.b.

                                         Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi

MANIFESTELE AVANGARDEI RUSE - ANTOLOGIE

                                Antologie, prefaţă, traducere şi note

                                                de

                          Leo BUTNARU

                   (Vatra, 2011, nr. 3-4)

                                   
                      ARGUMENT

Cititorii revistei noastre ştiu deja că fenomenul avangardei e un punct constant în programul Vetrei. Interesul nostru se îndreaptă îndeosebi asupra avangardelor din ţările vecine, unele dintre ele mai puţin cunoscute publicului românesc. Încercăm de fiecare dată să prezentăm aceste fenomene într-un mod, pe cît posibil, monografic, de la manifeste şi creaţii propriu-zise pînă la ilustraţie. Aşa am procedat în cazul avangardei maghiare (în două numere), al celei sîrbe sau ucrainene. Numărul de faţă e dedicat avangardei ruseşti. Faţă de celelalte avangarde „vecine”, cea rusească e, totuşi, mai bine cunoscută şi la noi. Nu-i de mirare, căci avangarda rusească a fost una din cele mai consistente şi mai epice mişcări europene de acest fel, cu reprezentanţi, în toate domeniile artei, de valoare şi circulaţie europeană. Un număr „monografic” ar fi fost cu totul insuficient pentru a ilustra o asemenea efervescenţă programatică şi creativă cum a fost cea din Rusia începutului de secol XX. Am preferat, de aceea, să propunem cititorilor noştri doar un grupaj consistent din manifestele multelor grupări şi orientări din spaţiul acestei avangarde, considerîndu-l relevant prin sine, chiar dacă nu şi suficient. Fără îndoială că avangarda rusească e una din cele mai definitorii mişcări pentru spiritul avangardist. Pe drept sau nu, ruşii şi-au revendicat, în cadrul avangardei europene, nu numai priorităţi, dar şi originalităţi. Cît despre valori, ele sînt, pentru toată lumea, incontestabile. Cît de epică, de agitată şi de tensionată, cît de violentă în negaţii şi limbaj şi cît de întrepătrunsă cu evenimentele politice şi cu ideologia politică a fost avangarda rusească se vede şi din aceste manifeste antologate şi transpuse în româneşte de Leo Butnaru. Am exploatat cam fără milă abilităţile şi amabilitatea lui Leo Butnaru, dar n-are de ce să ne pară rău: traducerile sale, cu o fină nuanţă „moldovenească”, sînt excepţionale, iar numerele realizate cu ajutorul său (cel de faţă şi cel dedicat avangardei ucrainene) sînt, pentru cei interesaţi, de referinţă. Un traducător atît de competent trebuie, de altminteri, exploatat fără cea mai mică milă. Sper s-o mai putem face. Oricum, îi mulţumim din toată inima – sper că şi cu asentimentul cititorilor noştri – pentru prompta întotdeauna bunăvoinţă şi disponibilitate arătate.

                                                Al. Cistelecan

Vasili Kamenski, Tangou cu vacile, 1914 (poeme)

                  C u p r i n s

                 Leo Butnaru:

                            De la o palmă dată gustului public spre deparazitarea creierului (prefaţă)

A k m e i s m u l

Moştenirea simbolismului şi akmeismul

Unele curente in poezia rusă contemporană

Dimineaţa akmeismului

F u t u r i s m u l

O palmă dată gustului public

Academia ego-poeziei

Şcoala intuitivă

Juvelnicul juzilor, II

G r a m a t a asociaţiei intuitiviste

O palmă dată gustului public

Cuvantul autotelic

Primul congres al baiacilor viitorului

De ce ne vopsim

Mănuşă aruncată cubofuturiştilor

Teatrul, cinematografia, futurismul

Egofuturismul

Manifestul psihofuturismului

Duceţi-vă dracului

Suplimentum la un contrapunct poetic

Inceputul poetic

Futurismul rus

Un strop de dohot

Trambiţa marţienilor

Proclamaţia preşedinţilor globului pămantesc

Apel către tinerii artişti plastici

Manifestul zburătoarei federaţii a futuriştilor

Arhitectura ca o palmă dată fierobetonului

Manifestul companiei 41o

Proclamaţia limbajului transraţional

Perspectivele futurismului

S u p r e m a t i s m u l

Cazimir Malevici. Declaraţia u-eli-ştilor

Eu am ajuns

L u c i ş t i i

Luciştii şi viitoriştii

I m a g i s m u l

Declaraţia imagismului

Fundamentul imagismului

Imagistica

E x p r e s i o n i s m u l

Carta expresionismului

Expresionismul

Prefaţă la volumul „Molniianin” („Gromovnic”)

Prefaţă la cea de „1922-a carte de versuri

N i c e v o k i  (N i m i c n i c i ş t i i)

Manifest de la nicevoki (nimicnicişti)

Decret despre nimicniciştii poeziei

B i o c o s m i s m u l

Poezia biocosmică

L u m e n i s m u l

Declaraţia lumeniştilor

Proclamarea lumenismului

F o r m – l i b r i s m u l

Declaraţia form-librismului

C o n s t r u c t i v i s m u l

Construcţia sub jurămant a poeţilor-constructivişti

Declaraţia centrului literar al constructiviştilor

Constructivismul

Despre constructivism

E m o ţ i o n a l i s m u l

Declaraţia emoţionalismului

Emoţionalitatea şi factura

F u i s m u l

Fuism(ul)* (ptiu!-ismul)

L e f

Pentru ce luptă LEF (Frontul de Stanga al Artelor)?

A r t a  r e a l ă

OBERIU (asociaţia artei reale)

A l t e    c u r e n t e    ş i    a s o c i a ţ i i

Manifestul lui Anton Sorokin

Manifestul asociaţiei literare „atelierul trei”

Noi

     E necesar oare sangele pe ecran?

A. Rodcenko. Gornistul, 1930