Leo BUTNARU
POSTERITATEA ŞI DREPTATEA
LA TOATE
TIMPURILE…
– Posteritatea ocupă un loc important în
proiectele dumneavoastră? Scrieţi ceea ce scrieţi şi cu gândul la urma pe care
o lăsaţi pentru viitorime?
– Să fim rezonabili: cei care ne vor urma în timp,
la o distanţă de 50 de ani, să zicem, vor avea deja altfel de sensibilitate
decât cea specifică, în mare (pe cât se poate generaliza, dar nu se poate,
totuşi, prea mult), timpurilor pe care le vieţuim noi; oarecât altfel decât
trăirile contemporanilor noştri. E greu de presupus în ce măsură vor concorda
cu poezia de ieri, de azi sufletul, intelectul, caracterul, preocupările, dar
şi… dotările hiper-digital-electronizate ale urmaşilor şi nu se ştie dacă va mai
fi unul de molcum entuziasm trans-epocal versul lui Stănescu „dulcea mea
antichitate dintr-un secol viitor”. Ba putem presupune că chiar noţiunea de
„entuziasm” va fi un arhaism de care rar cine ar putea să-şi amintească. Să
zicem, şi în timpurile noastre, se fac totuşi progrese, avansări evidente în
cunoaşterea umană, dar parcă această cunoaştere mai că nu are nimic cu ceea ce
acum câteva decenii se înţelegea prin vibrantul suflu al entuziasmului,
„avântului, însufleţirii, fervenţei, înflăcărării, patosului, înaripării” etc. Deja,
în progresul uman e mai mult rutină, decât bucuria descoperirii, sau – vă
aduceţi aminte? – a uimirii, a fascinaţiei.
– Ce aţi dori să nu lipsească nicidecum
din fişa dumneavoastră inclusă într-un, să zicem, Dicţionar universal? (o
carte, un gând, o obsesie, o izbândă etc.)
–
Provocaţi uşoara lipsă de modestie, nu? Dacă ar fi vorba cu un adevărat de un
„Dicţionar universal”, care se va referi la arta întregului „sat global”
(McLuhan), nu aş avea şi alte pretenţii, dacă acolo, la pagina X, va fi scris
pur şi simplu: Leo Butnaru, scriitor român.
– Descrieţi-vă (ca scriitor şi ca om) prin
cinci substantive; apoi prin cinci adjective.
– Pentru a evita uşor incomodanta situaţie de a
vorbi eu însumi despre mine, mi-am amintit că unii colegi m-au portretizat,
văzându-mă „de la o parte”, astfel că propun ca respectivele substantive şi
adjective să fie identificate în trei excerpte, pe care le reproduc aici.
„Leo
Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de
rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta
valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să
şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat (Fănuş
Neagu).
„Leo Butnaru este un
luptător. L-am cunoscut rostindu-se ca un fin intelectual, l-am văzut dansând,
dezlănţuindu-se frenetic, trăind bucuria dansului. Un anume savoir-vivre îi luminează
chipul şi versul… Constituţia sa fizică şi spirituală exprimă tandreţe şi
forţă. Intransigent cu sine, intransigent cu ceilalţi, iubitor de sine, dar
iubitor de prietenie. Trăieşte totul cu intensitate, încât ai crede că până şi
supărarea îi face plăcere. Toate aceste însuşiri şi defecte fac din Leo Butnaru
un poet veritabil, ce îmbină, în proporţii care dau verbului prospeţime, ironia
cu liricul, lucidul cu dramaticul” (Adi Cusin).
„Poetul însuşi emană o energie debordantă,
indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca
de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism,
barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia
şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se
află non-stop în regim de replică” (Arcadie Suceveanu).
– S-a întâmplat să se scrie într-o cronică
la cărţile dumneavoastră o frază/o sintagmă pe care o asumaţi fără rest?
– Voi da trei fraze, deoarece pentru un scriitor din
stânga Prutului mai este necesar un exerciţiu de situare, să zic aşa. Se va
înţelege de ce chiar din cele trei fraze.
„(Hypatiei)
Leo Butnaru i-a dedicat un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet
român important, de la
Gellu Naum la Lucian Vasiliu...” (Cezar Ivănescu,
Bucureşti).
„Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin
în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova” (Kiril Kovalgi, Moscova);
„Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o
viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu «iluzia necesară» a
scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete
livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între
publicist şi traducător, Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al
texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea
«reală», un remarcabil creator de valori artistice contemporane” (Arcadie
Suceveanu, Chişinău).
– Care e lucrul cel mai neconform cu
realitatea (în opinia dumneavoastră, fireşte) care s-a scris despre
dumneavoastră?
– Că aş fi făcut parte din
aşa-zisa „generaţie a ochiului al treilea” (N. Dabija, L. Lari…). Însă, peste
ani, exegeţii au revenit, definindu-mă drept inter-generaţionist, una din
explicaţii reieşind şi din următoarele opinii ale lui Kiril Kovalgi: „Poezia sa
e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii. Se pare
că ea ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar
nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se
îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi
incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi
ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba
înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist”.
– Există un scriitor al cărui urmaş vă
consideraţi, măcar în parte? Dar vreun scriitor tânăr pe care credeţi că l-aţi
putea socoti, la o adică, urmaşul vostru?
– Am citit, ba chiar am
studiat creaţia multor mari poeţi ai lumii de pe întregul mapamond. Le sunt
recunoscător tuturor, în egală măsură şi Zeiţei Sintezelor (dacă o fi una),
care a supravegheat în subconştientul meu, în firea mea alchimia personalizării
propriei mele literaturi, constituirii caracterului şi stilului meu de poet, de
beletrist.
În ce priveşte mai tinerii
confraţi… Ani de zile, cam din 1974 până prin 1997, din redacţiile ziarelor şi
revistelor la care am funcţionat am scris mii de scrisori de îndrumare, de
posibilă dumerire întru poezie, proză, literatură în general, adresate celor
care râvneau să ajungă scriitori. Pe cei care consideram că merită, i-am
publicat, ulterior unii chiar ajungând poeţi. Apoi, aproape două decenii, la
biblioteca „Transilvania” din Chişinău, am moderat cenaclul literar-artistic
„Perpetuum”, prin care au trecu mulţi tineri care scriau versuri. Posibil, unii
dintre ei au învăţat, au deprins anumite lucruri de la mine. Urmaşi însă nu-mi
pot fi din simplul considerent că un poet se maturizează doar atunci, când îşi
confirmă personalitate, individualitate, neasemănarea cu alţi poeţi.
