Adrian Alui Gheorghe. – După DEX bancul e glumă, spirit, anecdotă, prin extensie, minciună. Unde se întâlnesc – dacă se întâlnesc! – bancul şi literatura? E vreun semn de condamnabilă superficialitate în „cultivarea” bancului? E bancul doar un reziduu de spirit? Din câte am văzut Nichita Stănescu era un bun povestitor de bancuri pe care le spunea rar şi apăsat aşteptând reacţii de la auditoriu, Mihai Ursachi la fel, Cezar Ivănescu transforma bancurile în povestioare morale, şi asta ca să numesc doar pe câţiva dintre „cei mari”...! La Eminescu am găsit, între însemnări, aprecierea: „Omul care nu ştie a râde e monstruos şi trebuie să te fereşti de el”...
Leo Butnaru. – Bancul şi literatura nu că se pot întâlni, pur şi simplu ele nu s-au despărţit niciodată. Pentru că anecdota e parte componentă a literaturii, începând chiar cu cele mai vechi exemple narative ajunse până în zilele noastre. Una dintre anecdotele începutului de literatură se trage din anul 1600 î.H.: «Cum să distrezi un faraon? Să laşi pe Nil o barcă încărcată cu fecioare ce poartă veşminte din plase pescăreşti, astfel va pleca şi însuşi faraonul la „pescuit”». Mai vechi însă ar fi un banc sumerian, din perioada 1900 – 1700 î.H., însă nu-l voi reaminti, pentru ca nu care cumva să declanşeze un furibund protest al feministelor.
Mai spre zilele noastre, anecdota (la plural) a apărut şi ca roman. Spre exemplu, romanul lui Vladimir Voinovici Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin e caracterizat anume ca roman-anecdotă. Mă rog, genurile se întrepătrund, precum s-a întâmplat şi cu romanul lui N. V. Gogol Suflete moarte (îl puteţi găsi pe… gogol-google…) ce poartă menţiunea poem.
Apoi, în cel mai serios mod, unele opere literare celebre au pornit de la anecdotă. Să zicem, Dama de pică a lui Puşkin sau aceleaşi Suflete moarte de Gogol au avut drept impulsuri declanşatoare de mari pânze narative anume o anecdotă. Romanul lui Mario Puzo Naşul a pornit de la anecdotele pe care le povestea un bătrân ghid afroamerican despre magnatul industriei petroliere J. Paul Getty, ce s-a lansat pe timpurile Marii depresiuni din anii 30 ai secolului trecut. (Oare ce anecdotă va sta la baza vreunei mari opere literare inspirată de neagra Depresiune-Criză mondială curentă?...)
Bancurile însoţesc descoperiri ştiinţifice (cel cu mărul lui Newton, cu Heureka! lui Arhimede…),
Eu unul preţuiesc agerimea celor care contribuie la izvodirea şi la răspândirea spiritului în forma sa de concentrat, de drajeu (…ne-deranjeu) numit anecdotă. Cum se mai zice, de bulină şi… de Bubulină, cea care îl însoţeşte în bancuri pe Bulă, dar şi pe cea din cântec: „Navidad en el cielo,/ Bubulina se llevo mi amor…”
Apoi, fără falsă modestie vorbind, printre anonimii izvoditori de bancuri mă pot prenumăra şi eu. Unele din operele-mi de atare gen unii colegi le-au inclus în colecţii tematice. E drept, aici numele autorilor sunt cunoscute.
Plus că, benevol şi neplătit nesilit de nimeni, am românizat foarte multe bancuri din ex-arealul sovietic, căutându-le nuanţele lingvistice adecvate spiritului nostru, iar prietenii, colegii, cei cărora le povesteam au avut grijă să le multiplice şi să le dea drept, get-beget, carpatine. Nu e bai, important că nu e – vai! În genere, în domeniul bancurilor protocronismul înseamnă… lipsă de umor. Adică, bancurile sunt da capo – transfrontaliere, la început interN-Naţionale, pe urmă (cele bune) – internaţionale.
A.A.G. – Cum aţi putea defini bancul, ca manifestare a umorului, ca purtător de mesaj liminal şi subliminal? E umorul o terapie individuală sau colectivă? Cât bine au făcut bancurile existenţei de zi cu zi a românului? Cât rău au făcut bancurile evoluţiei noastre istorice?
L.B. – În ce priveşte definirea… Despre bancuri/ anecdote se susţin disertaţii, cu anecdotele se iau titluri ştiinţifice. Cel puţin, în spaţiul post-sovietic, de unde am selectat câteva titluri de disertaţii (din mai multe!) despre acest fenomen:
– Anecdota ca material al retrăirii identităţii naţionale în baza anecdotelor evreieşti (doctor în psihologie);
– Anecdota ca fenomen al culturii cotidiene sovietice în anii 1960-1980 (doctor în culturologie);
– Fenomenul anecdotei gramaticale ruseşti;
– Anecdota în beletristica şi proza autobiografică a lui A. Puşkin;
– Anecdota contemporană în aspectele ei textologice, de gen şi discursive;
– Traducerea anecdotei: problemele adecvării şi echivalenţei;
– Aspectul lingvocognitiv al anecdotelor inspirate de diverse profesii;
– Mijloacele de realizare a specificului universal şi a celui naţional-cultural în anecdotă;
– Transformările semantice în actul comunicării (în baza anecdotelor);
– Vinul, vodca drept componente ale tabloului lingvistic general al lumii ruse;
– Mecanismul funcţionării metaforei în anecdotă (…filologie)…
Asta e: anecdota ar fi – primo: o simplă, elementară, chiar primitivă micronuveletă din viaţa cea de toate zilele; secundo – obiectul celor mai meticuloase cercetări a celebrilor antropologi, filosofi, filologi şi psihologi de renume mondial.
Astfel că nu e descalificant să te afli în această sferă de preocupări…
Îmi amintesc că, pe timpul URSS, erai întrebat: „Cunoşti cea mai scurtă anecdotă?” „Care e?” „Comunismul”… Şi acest banc scurtisim făcea bine, ţinea de terapia individual-colectivă, şi în socialism, şi în capitalism…
A.A.G. – E vreo diferenţă între bancurile de dinainte de 1989 şi cele de după 1989 din viaţa românului? Câtă libertate imprimă umorul unei existenţe? Cât din realitatea imediată e banc, câtă realitate e într-un banc?
L.B. – Până la 1989 bancurile erau vârful de lance a(l) necazurilor, erau capacul care sare când prea fierbe ceainicul. După 1989 bancurile au cam pierdut din combustie, din presiune. Sunt ceva mai de petrecere, de distracţie. Până la 1989 erau şi de… luptă, de rezistenţă. Adică, scăzând presiunea, creşte libertatea şi se împuţinează motivele pentru a izvodi bancuri. În banc e şi realitatea imediată, directă, dar, totuşi, bancul e, în primul rând, o pluralitate de substraturi ale realităţii.
A.A.G. – Cine e Bulă? Aţi putea face un portret, din ceea ce ştiţi despre el, al celebrului Bulă? A căpătat românul, după îndelungă convieţuire, ceva din trăsăturile lui Bulă? Are Bulă ceva din trăsăturile „românului majoritar”?
L.B. – Acum vreo 16-17 ani, pe când traversam podul peste Dunăre din Buda spre Pesta, m-am pomenit cu un distih ivit ca din senin: „Mi-a venit un gând. E ăsta:/ Bulă s-a născut la Bulapesta ”. Ei bine, nu aveam nimic (rău) cu frumoasa capitală ungurească. Unde mai punem că, nu este exclus, să aibă şi ungurii un Bulă, numit în spiritul onomasticii lor. Iar azi aş putea zice: „De când nu este necesară viza,/ Bulă procreează pe Tamisa”. Sau: „Fiţi siguri în ce este de prezis:/ Bulă se va re’ntoarce la Paris ”.
…(m)Da, Bulă e dintre minoritari. Dar e majoritar prin dar-ul frecvenţei referinţelor… banc-are (adică: are bancuri multe, pe seama lui şi nu numai). Un portret, o definiţie? Bulă e manelistul ne-manierist al bancurilor.
Adrian Alui Gheorghe. – Lăsaţi, vă rugăm, pentru cititorii noştri unul (sau mai multe?) din bancurile care v-au plăcut ... !
Leo Butnaru. – Cică, într-un aeroport din Moscova a fost găsit jurnalul unui turist japonez. În el erau doar două notiţe.
Prima:
„Alaltăieri am băut cu un rus. Cât pe ce să mor”.
A doua:
„Ieri m-am dres cu rusul. Mai bine muream alaltăieri…”
*
La aeroportul Băneasa este aşteptată o personalitate japoneză foarte influentă în lume. În fine, avionul aterizează, japonezul-personalitate coboară, un grup din câţiva oameni se repede spre scara avionului să întâmpine celebrul oaspete, la care japonezul unde face pre limba noastră: „Nu, nu, nu, nu am nevoie de translator!... Eu cunosc perfect limba română!...” Cei care îl întâmpină – muţi de uimire! Japonezul turuie în continuare: „Mă întrebaţi de unde cunosc eu limba română?... Păi, acum treizeci şi cinci de ani oare nu eu am fost cel care a absolvit Facultatea de Economie la Iaşi ? După aia, nu am fost eu cel care am lucrat cinci ani în Ambasada Japoniei la Bucureşti ? Sigur, eu, cel care cunosc perfect limba română, ştiu din ea aproape 100 de mii de cuvinte şi toate sunt aici la mine în (arată cu mâna spre frunte) cur…”
*
Unul despre turneele în străinătate ale teatrului sovietic:
Pleacă Teatrul Mare – se întoarce Teatrul Mic, pleacă Teatrul Mic – se întoarce Teatrul de Cameră, pleacă Teatrul de Cameră – se întoarce Teatrul Unui Singur Actor, pleacă Teatrul Unui Singur Actor – se întoarce Teatrul Umbrelor.
* *
*
EASTERN
(Un banc foto din Estul sălbatic - Interriverania prutonistreană)
(Un banc foto din Estul sălbatic - Interriverania prutonistreană)
Serafim Saka, Nicolae Vieru şi Leo Butnaru
(Colaj publicat de săptămânalul "Literatură lşi artă" în ajunul Adunării Generale a Scriitorilor din RSS Moldovenească, septembrie 1990)
