LIBERTATEA SE POATE OBŢINE ŞI PRIN CULTURĂ, PRIN SCRIS, PRIN ARTĂ…
– Domnule Leo Butnaru, cum aţi devenit scriitor?
– O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu mai ştiu ce să spun. Doar, ca un plus la cele mărturisite altădată, – să presupun (şi altceva). Probabil, în firea noastră, în subliminalul ei există, cifrat – mai bine zis tăinuit, misterios, un testament genetic ce cuprinde şi capitole referitoare la cultură, aventură, civilizaţie, creaţie etc. Unele dintre ele mi s-au potrivit şi mie, devenirii mele. Iar de la o anumită vârstă, de pe la 15-16 ani, poate ceva mai devreme, mă ţin minte trecând de la întrebarea „Cine sunt eu?” la o alta: „Cine trebuie să devin?” Dar fără să se creadă că vreau să spun că aş fi fost un adolescent precoce în decizii, fremătând de apriga dorinţă de-a ajunge pradă scrisului, spre a deveni jertfă operelor mari, devoratoare de autor. Pentru că eram un tânăr abia trecut de hotarul satului, cu un pas pe pragul oraşului şi, deci, nu cunoşteam prea multe din delicatele taine ale creaţie propriu-zise. Eram la stadiul de discretă intenţie şi nu la unul de convenţie sigură cu mine însumi.
– Cum priviţi propria-vă creaţie din juneţe: cu severitate sau cu condescendenţă, cu sentimentalism sau cu indiferenţă?
– Într-un răspuns mai general, nu în particularizări şi nuanţe, pot spune că nu am simţit necesitatea să-mi dezavuez, să retractez mesajele literare anterioare. Unele dintre ele pot fi slabe, dar nu zero-semnificative. Atât în text, cât şi în subtext. Dacă încerci să le înţelegi, să le interpretezi – afli ceva. Deoarece eu consider că, prin anii şaizeci, pe când mi se întâmpla şi debutul, în poezie, în teatru, în muzică, chiar şi în dans („importat” de peste ocean) se manifestau deja trăsăturile unei noi sensibilităţi. Iar scrisul meu de tinereţe, al adolescentului venit dintr-un mediu cvasi-patriarhal, conţine mai multe semne care vorbesc despre modul de a mă urbaniza, de a mă civiliza conform altor principii decât celor ale existenţei otova socialiste – rustice, de unde îmi trăgeam obârşiile, bineînţeles chiar devenind diferit sau foarte diferit de „acea lume”, dar fără a-mi atrofia definitiv facultatea de a simţi, cum se zice în ideaţie nietzscheană, „mai jos de tine”, fără orgoliu fie amintit.
– V-aţi referit de mai multe ori la raportul societate-individ (creator)-libertate. Astăzi chiar trăim, se pare, în libertate...
– Într-un anumit gen de libertate, odată ce, sub aspect economic, individul, cei mai mulţi cetăţeni sunt constrânşi...
– Aşa e, deci şi acesta e un motiv – parţialitatea libertăţii; să revenim la definirea libertăţii ca plinătate.
– Păi, să ne referim la un adevăr de abecedar, s-ar părea. Omul este liber în măsura în care poate şi reuşeşte să-şi promoveze opţiunile în vederea unui rezultat scontat, concret, personal-social, să zic. Libertatea ar trebui să însemne lipsa impedimentelor impuse extra-constituţional. Mă refer, bineînţeles, la constituţia-model, democratică sui generis, în care, de altfel, există rigori şi cerinţe ce trebuie respectate, însă fără a-ţi afecta voinţa şi forţa de a te afirma conform bunei măsuri general umane.
– În ce măsură v-aţi putut asigura libertatea în comunism?
– Cine ştie... Dar, fără să mă laud, spre deosebire de unii colegi de generaţie care se dăduseră cu partidul-buldog, care obţineau posturi şi alte favoruri „de sus”, de la CC , care făceau cârdăşie cu comsomoliştii şi cu biroul politic al acestora, chiar ajungând membri în el; deci, spre deosebire de alţii cred că am reuşit să mă protejez cât de cât de ideologia şi zădărnicia comunistă ca infecţie mentală, a spiritului, a destinului. I-am cam sfidat şi pe agenţii de circulaţie în literatură, în special pe cei din generaţia şaizecistă mssr-istă, pe cei care huleau, înjurau, oprimau ceea ce era dincolo de opusculele şi priceperea lor obturată iremediabil de „o necunoştinţă totală de literatură nouă”, precum spunea George Călinescu.
– Dumneavoastră nu aţi fost tentat să ajungeţi grangur la comsomol, la partid?
– Nu ar fi fost deloc complicat, mai ales pentru un tânăr care năzuia să facă treburi, mai bine zis afaceri politice sovietice. Dacă se programa, dacă dădea dovadă de fidelitate, ataşament bolşevic şi zel organizatoric în condamnarea capitalismului sau a colegilor care „se abat de la calea dreaptă”, fiţi siguri că ajungea unde îşi propunea. Dacă mai avea şi ceva glagore, dacă mai cunoştea şi ceva din regulile nescrise ale cabotinismului, servilismului, pupincurismului – pardon, – sigur că avansa pe scara ierarhică. Însă la astea renunţau oamenii pe care cultura, inteligenţa i-au ajutat să priceapă relativ devreme că, de fapt, Uniunea Sovietică era un pseudo-stat imperialist în care nu există politică propriu-zisă. Nu există dreptul, libertatea opţiunii de a te implica în politică, de a face politică („a face politică” în genere era un tabu cu conotaţie obligator negativă, nocivă „statului şi poporului”) la modul onorabil, liber. În URSS exista un vacuum politic exact ca în societăţile supuse tiraniei. Iar ceea ce se numea politica sovietică internă era anume o tiranie a ideologicului rudimentar-proletar, ca dictatură, pe care o preluase CC-iştii care, bineînţeles, nu aveau nimic cu proletariatul, cu clasa muncitoare sau cu cea colhoznică. Era opresiunea, constrângerea partidului-tiran, unic şi buldog. În atare situaţie nu putea fi vorba şi de o filosofie civilă, de o artă liberală. Şi totuşi, ceea ce se numea cultură, literatură parcă lăsa mai mult loc pentru a te simţi dacă nu destul de liber, cel puţin demn în dorinţa de a nu te lăsa subjugat completamente. Iar dacă ajungeai în CC-ul comsomolului sau al partidului, implicit sau direct, erai un împilator, un constrângător, un curmător de libertate. Iar dintre studenţi, dintre tineri acolo ajungeau, se ştie, nu cadre strălucite, ci, de cele mai multe ori, resturile, rămăşiţele, adică cei prost şcoliţi, dar plini de zel în dorinţa de „a pune ordine”, de a pune la punct. Specimene ridicole, dar de care nu se putea face abstracţie, nu puteai intra în dialog civilizat cu atare inşi obtuzi şi aroganţi. Se simţeau mândri nevoie mare că fac parte din cei care decretau şi monotorizau opresiunea ideologică, ce nu însemna altceva decât obraznica cerinţă a puterii ca individul, individualitatea să se dezică de sine, să fie altceva – constituţionalizat proletariceşte, obedient, lipsit de iniţiativă, cunoscător respectuos al perimetrului cuştii. Este şi vina lor că, peste cultura ce jinduia înflorirea, se tot deversau erbicidele ideologiei corozive, primitive, opresive, ucigătoare.
– Ca scriitor, aţi fost afectat de realismul socialist?
– Nu ştiu dacă ar trebui să răspund anume eu la această întrebare. Lucrurile s-ar vedea mai limpede de la distanţă. Însă eu m-am străduit, programatic, să nu fac concesii realismului socialism în special în partea lui ideologizată, partinică, leninistă; în partea în care falsitatea se vedea şi din cosmos.
– De altfel, pregătindu-mă de acest dialog, am dat şi peste o referinţă care v-ar completa răspunsul. Este vorba de opinia pe care Victor Dumbrăveanu o exprima acum mai bine de un deceniu: „Dacă ceilalţi, inclusiv subsemnatul, erau supuşi corvezii şi rutinei ziaristice, Leo era, nu ştiu cum, privilegiat. Noi scriam despre comsomol, industrie, vitărit, întrecere (de care dacă nu...socialistă?), pe când Butnaru făcea cronici de film, artă plastică, teatru, critică şi eseistică literară.
Aşa se impusese el, prin ambiţia de care dă dovadă şi astăzi. La ora aceea, îi apăruse cartea de debut – Aripă în lumină – , care se deosebea substanţial de majoritatea poeziei scrise de colegii de generaţie… Orice nou poem era în fond o mănuşă aruncată tradiţiei şi inerţiei de care suntem cuprinşi uneori. În cazul lui Leo Butnaru toate acestea se aliniau culturii universale şi lecturilor serioase făcute încă în anii de studenţie”.
– Cu Victor am lucrat mai mult timp împreună la ziarul „Tinerimea Moldovei”, de unde am fost expulzat pentru delict ideologic în septembrie 1976. Iar cu Dumbrăveanu am rămas în continuarea nu doar colegi, ci şi prieteni, lucru mai rar întâmplat pe la noi.
– Şi chiar aţi reuşiţi să vă păstraţi independenţa faţă de realismul socialist?
– Nu ştiu care ar fi aici unităţile de măsură... Dar, repet, programatic, îmi spuneam să nu fac concesii ce ar fi echivalat cu o capitulare faţă de ceea ce înţelegeam eu că ar fi artă adevărată şi personalitate în artă. Zic personalitate, gândindu-mă la marea lipsă de caracter ce domnea printre o bună parte (cea… rea) a scriitorimii sovietice, în timp ce mahării socialismului multilateral anchilozat, „luminaţii” (sau: străfulgeraţii de inepţie) pedepseau, strâmtorau, cenzurau valoarea adevărată, aceştia, piticii, cum ar fi venit, se încumetau să trâmbiţeze că, cub înţeleapta lor îndrumare, popoarele înrobite în URSS vor naşte, ca pe bandă rulantă, genii după genii, ieşiţi direct din popor şi, brusc, concurându-i pe Dante sau pe Balzac, pe Goethe sau pe Tolstoi, pe Shakespeare sau pe Eminescu.
– Citindu-vă cărţile de proză mai recente, în primul rând „Ruleta românească”, este evident că v-ţi schimbat cumva stilul, faţă de primele două volume de acest gen, „De ce tocmai mâine poimâine” şi, mai puţin, „Îngerul şi croitoreasa”...
– Sigur că m-am modificat, dar, trebuie să spun, încă în prima carte am inclus o nuvelă nu prea voluminoasă, „O mie de cuvinte sau viaţa lui Flu” care, probabil anunţa starea mea stilistică, ideatică prezentă. O pot include în orice volum de astăzi, de mâine, şi ea nu va da semne că e scrisă acum un sfert de veac... Iar în volumul „Îngerul şi croitoreasa” deja există mai multe texte afine celor care alcătuiesc „Ruleta…”
– De acord, asta aş fi menţionat-o şi eu. Dar vreau să întreb cum percepe autorul însuşi mutaţiile din scrisul său.
– Nimic nu cade sub definitiva siglă ad acta, adică ceea ce poate fi considerat încheiat. Implicit, voi glosa în baza cărţii „Ruleta românească”, apărută la tandemul editorial „RAO – Prut Internaţional”. Iar opiniile de faţă vor trebui luate şi ele ca supuse inevitabilei subiectivităţi, mai curând ca variantă de... lucru, de apropiere de... adevăr, dar nu ca ceva dixi in absoluto. Cartea amintită reprezintă un caleidoscop de prozo-clipuri (într-o anumită măsură), pe alocuri pretându-se a fi considerată şi un Active Fictions Show sau doar „suportând” (şi) un atare botez. Mai am nestridenta ambiţie de a considera că, sub aspect stilistic, volumul e de un laconism galo-latin, dar, în anumite sintagme, fraze, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis, spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis, în transraţional. (Francezii zic: transmental.) E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului. Cel puţin, înclin să cred eu.
– Aveţi mai multe cărţi ce pornesc de la propriul sine, de la propria-vă biografie, pe lângă câteva jurnale – şi romanul memorialistic „Copil la ruşi”. Cum se întâmplă o care de atare tematică?
– Da, perpetua temă a biografismului în literatură… E ceva inevitabil. Pentru că în ceea ce ţine de expresie, de mărturisire, de descriere sau autodescriere este imposibil ca omul, autorul să rămână neutru, fără „a-şi insinua”, a-şi transfera în text, într-o anumită măsură, antropomorfismul şi sociomorfismul propriu. Ba aş zice că chiar… destinomorfismul în care inserează/ insinuează imanent elemente din sfera relaţiilor şi reacţiilor sociale ce domnesc între oameni, între om şi stat, între om şi misterul cosmic, între realitate şi vis, între vârstele şi experienţele omului. Astfel că din sinea ta, din „winchester”-ul conştiinţei tale ţi se revelează, ţi se oferă informaţii ce-ţi veniseră cândva – chiar din copilărie! – pe calea referinţelor culturale, olfactive, auditive, onirice etc. ca esenţă umană, existenţială, scriitorul e o fire dedublată (dar, fireşte, nu categoric, până la separare!), având o natură socială şi o a doua – individual-creatoare. (Uneori, în cazurile calificate ca ciudăţenii, cea de-a doua natură, a individualităţii – predomină.) Creaţia e un circuit reciproc dinspre lume către tine, dinspre tine spre lume ca îmbinarea cunoaşterii, culturii cu existenţa în imagine valorică.
– Care ar fi deosebirea dintre literatura română din dreapta şi cea din stânga Prutului?
– Între anumiţi autori, de pe ambele părţi ale acestei ape intern-naţionale nu există deosebiri de nivel (superior), de stilistică, de europenitate, să zic, de contemporaneitate. O dovedesc cu prisosinţă revistele „Contrafort”, „Sud-Est cultural” şi „Semn”, care apar în spaţiul prutonistrean, ctitorite şi scrise de colegii noştri din Chişinău sau din Bălţi. Dar, într-o anumită măsură şi, cu părere de rău, deloc mică, şi în rândul multor membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova se simte un dezinteres pentru literatura care nu are opţiuni (aproape exclusiv) indigene, băştinaşe, de până la Prut. În Interriverania sunt declarate, proclamate fel de fel de mărimi barosane ale scrisului românesc, dar care mai că nu sunt cunoscute în maica Românie. Ei nu „progresează” decât prin aceeaşi versificaţie minimalist-repetitivă, facil-folclorizantă, cadenţat-retorică-„patriotică” ce dovedeşte că pe aici păşunismul are viaţă lungă. Plus că unii aborigeni basarabeni se întâmplă să ia chiar premiul Academiei Române fără să fi editat barem vreo broşură la vreo editură prestigioasă, fără să se fi învrednicit de aprecierea criticii literare române. E un spectacol comic, sau poate, tragic-comic. Important e, însă, că, precum spuneam, în Moldova Estică există autori de prim rang în literatura română în toate ale ei, şi ca areal, şi ca valoare.
– De mulţi ani, în revista „Contrafort” ţineţi rubrica intitulată „Cosmograme”. Dacă e ceva mai mult sau mai puţin permanent, care are continuitate, presupun că e şi ceva important pentru dumneavoastră..
– Este rodul unor meditaţii în voia cărora se poate lăsa/ lansa orice om, dar şi al unor lecturi de filosofie care îmi deschid, de regulă, noi vectori în eseistică, poezie şi, în mai ultimii ani, proză, „reîntorcându-mă” (dacă încerc să evadez de acolo) în câmpul metafizic al literaturii, sugerându-mi subiecte, teme, idei, metafore... neliniştitor-ezoterice, poante, dacă vreţi, începuturi, finaluri de texte-miezuri de poeme, concluzii sau suspansuri ale discursului. Pentru că aceste cosmograme, ca... auto-gen, sunt liberale, democratice în datul lor, în programul lor destul de vag ca rigurozităţi, – asta ca teamă de clişeu.
– De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicate doar scrisului.
– Nu chiar sau nu exclusiv scrisului.
– Dar în mare parte. În zilele noastre, mai ales în Basarabia, unde nu se prea cumpără cartea, unde e greu să i asigure scriitorului un venit, numit drept de autor, se poate oare rezista într-o astfel de ipostază?
– Da, dacă înveţi, metodic, ca, prin puţine mişcări, eforturi şi griji să-ţi faci gestiunea vieţii zilnice, adică a scrisului. Şi nu numai în Moldova Estică, ci în întregul spaţiu românesc şi trans-românesc.
– De ce… puţine… mişcări?
– Prin puţine, zic, în sensul de: cele necesare… Acţiunile… Pentru că omul e parcă blestemat să facă mişcări în plus, să inventeze eforturi, să creadă că e devorat de griji, de greutăţi, lăsându-se pradă inutilităţilor, capitulând. Vrem nu vrem, există şi un calcul… de sine, o economie a sinelui nostru, care nu trebuie neglijate. Ceva legat de ceea ce Tudor Vianu numea: a şti să faci linişte în sine… Şi a înţelege, la calm, ce ai de făcut şi cum să faci.
– Ştiu că aţi fost decorat cu unele distincţii guvernamentale. În cele două capitale de state…
– …dez-unite ale României, precum spuneam într-un poem.
– În fine, vreau să vă întreb dacă ţineţi la aceste decoraţii.
– Sunt venite de pe versantele democraţiei, nu de pe cele ale comunismului. Iar la una dintre ele ţin în special pentru adagiul gravat pe ea. Este acesta: „Prin cultură la libertate, 1931-1961-2000” . Sunt aproape de cei care cred că libertatea se poate obţine şi prin cultură, prin scris, prin artă…
– O altă distincţie?
– A, una care aminteşte că sunt un bun muncitor în domeniul care îmi îndreptăţeşte destinul. Da, sunt un muncitor, dar nu chiar… glorios, precum spune distincţia în cauză. De fapt cred că numele ei aduce oarecum a… stahanovism, a zile de „socialism multilateral dezvoltat”. Nu e culpa celor care mi-au înmânat-o. Probabil, trebuiau să se gândească ceva mai perspicace cei care au instituit, acum vreo 20 de ani (ca la… Dumas, nu?) ordinul respectiv.
– Pentru că aţi amintit de Dumas… Vă consideraţi un muşchetar sau un luptător cu morile de vânt?
– Bineînţeles că este necesar să mă simt şi niţel muşchetar, pentru a contrabalansa poveste cu Don Quijote căruia i se adaugă, spuneam într-un poem – vântul, vântul, vântul ca
element primordial al sculpturii, zădărniciei şi literaturii universale… „Sculptura” se referea, aluziv, la moara de vânt…
– Acum cred că pot spune cum se numeşte prima distincţie: Meritul Cultural în Grad de Cavaler…
– Păi, cam cavaler din cohortele lui… Don Quijote… Mai ales astăzi, când lumea basarabeană, dar şi cea pan-românească nu prea citeşte, când cultura, arta sunt adumbrite de kitschul cam generalizat, de fotbalul prost dat drept performanţă, de vip-ismul de doi bani al unor cântăreţi ce cântă ei cum cântă, însă când mai şi vorbesc în interminabile show-uri, Doamne, iartă … Mai bine nu ar deschide gura… Ca să rămână… filozofi…
– În acest sens, scriaţi undeva că lumea e cam general kitschizată. Credeţi în continuare asta?
– Dacă nu lumea întreagă, multă lume, totuşi, din timpurile noastre este cuprinsă, până la robie de snob, de a trăi inautentic, superficial, post-orice care a presupus şi a avut încărcătură spirituală (ideatică, emotivă) conformă unor standarde după care se orienta eşuata tendinţă de a modela „omul armonios”, care ar fi îmbinat cotidianul cu arta, frumosul. Nu cred că e armonie nici pe stadioanele puse la dispoziţia hip-hop-iştilor.
– Apoi, dacă aţi adus vorba despre fotbal… Să ne referim , implicit, la tehnicile lui. Mi se pare că, mai mulţi ani în urmă, când aţi fost înaintat pentru o decoraţie guvernamentală, aţi fost… fentat – nu?
– Nu e bai… Dar, într-adevăr, nu am trecut la cancelaria lui P. Lucinschi, unde m-a fentat, precum spui, unul dintre colegi, un scriitor care era consilierul preşedintelui… Dumnezeu cu el… Nu-i voi da numele… De mortuis aut bene, aut nihil… Am fost prieteni mai mulţi ani, poate că chiar decenii cu ex-consilierul…
– Pot deduce că nu e vorba de scriitorul Andrei Ţurcanu.
– Nu, nu, Andrei Ţurcanu, criticul şi poetul, dar şi consilierul, a fost onest în primul rând cu el însuşi. Ţin minte că, la agapa cu care marca 50 de ani a săi, la USM , a venit şi preşedintele Lucinschi, dar fără decoraţie. Andrei o fi refuzat-o. Apoi chiar a plecat din cancelaria Lucinschi, când era evident că opiniile lui despre democraţie sunt diferite de cele ale fostului prim-secretar de partid comunist etc.
– Credeţi că aţi fi meritat mai mult?...
– Mai mulţi scriitori, mai mulţi oameni de artă ar fi trebuit să fie observaţi… La timp şi timpuri… Dar, în comunism şi cvasi-comunism, cum am tot dus-o în ultimele decenii, „preşedintele ţării” se gândea la călăul ideologic, la antiromânul Ivan Bodiul, să-l fericească cu „Ordinul Republicii”… Asta ca detaliu. Dar, în genere, nu cred că e ceva în afara bunului ton că unele dintre distincţiile care ţi se oferă au fost, sunt în concordanţă cu propria-ţi autoapreciere, iar că altele ţi se par a fi sub nivelul celor meritate. Însă, în toate, trebuie să ţinem cont de dihotomia obiectivitate-subiectivitate şi de creştinescul: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult.
– Să revenim la o întrebare „ mai veche”. De mulţi ani, sunteţi un creator liber, dedicat doar scrisului. Cum reuşiţi?
– Dacă ştii ce să faci cu libertatea, reuşeşti cumva. Pentru că între libertate şi artă, cultură există o legătură indisolubilă, predestinată.
– Adică, precum spune deviza pe care aţi amintit-o: Prin cultură spre libertate. Să auzim de bine!
Interviu de Vlad Anghel,
6-7 ianuarie 2011
