Din poezia avangardei ucrainene

Mihail SEMENKO (1892-1937)

             Originar din satul Kibinţiv de prin părţile Poltavei, fecior al scriitoarei Maria Proskurvni, a studiat la Institutul de Psiho-neurologie din Sankt-Petersburg. Este considerat animatorul futurismului ucrainean.

Primul său volum de versuri, „Preludii”, apare în 1913, anul efervescenţei paroxistice a manifestelor şi manifestărilor futuriste. Urmează alte două cărţi – „Cutezanţe” şi „Cubofuturismul” (1914). Asemeni confraţilor săi ruşi (get-beget) care cereau aruncarea de pe nava contemporaneităţii a lui Puşkin, M. Semenko anunţă arderea ritualică a „Cobzarului” lui T. Şevcenko, considerată a fi cea mai importantă operă care a contribuit la redeşteptarea naţională antimuscălească a ucrainenilor.

În anul 1937 este lichidat de NKVD împreună cu alţi oameni de artă şi literatură ucraineni. Între 1937–1939 se întâmplă, de fapt, „Împuşcarea Renaşterii” ucrainene.

 Referinţe la M. Semenko se întâlnesc în celebrul roman „Garda albă” al lui M. Bulgakov, în volumele de eseistică şi memorialistică „Oameni. Ani. Destine” de I. Ehrenburg şi, implicit-metaforic, în versurile lui O. Mandelştam. 

NEURASTENIE

Nervi. Mişcându-se a neputinţă.
Iernatică stare. Monstruoasă ca spaima.
Gândurile înclinate
Spre ceruri.
Neputinţa
Slăbiciunea sufocă.
Tânga înăbuşă, înăbuşă via putere.
Înăbuşă –
Strivită mortal.
Să nu mai gândeşti la cele mai dragi ţie gene.
Nu vă dispersaţi, ca să nu suportaţi împilarea.
...Nu-ţi declanşa viforniţa...
Neurastenie.

22.XII.1916

Vezi mai multe:

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4497&Itemid=104

Au sosit cărţile din China!

Din Jurnal de Armenia

29.V.2011

Intru într-o internet-cafe şi, cu câteva zile întârziere (nu am deschis poşta electronică), găsesc mesajul lui Sică Romanciuc (soţia îmi spusese că m-a căutat la telefon), care scrie: „În colecţia noastră Biblioteca pentru toţi copiii, urmează să apară, într-un singur volum, Iliada. Odiseea. Eneida (repovestite pentru copii de George Andreescu). Daca accepţi să prefaţezi această carte (până la jumătatea lui decembrie), îţi trimitem textul într-o zi-două.

Cărţile pe care le-ai prefaţat (Tom Sawyer... si În familie) au fost deja tipărite (în China) şi la mijlocul lui noiembrie vor fi in editură...”

Într-adevăr, habent sua fata libelli – scrise în America sau Franţa, precum cele două amintite de Vasile, traduse în România, iată-le tipărite tocmai în China, acolo, unde, de altfel, a fost inventată hârtia… Iar veştile despre ele le primeşti undeva lângă Ararat, în fostul Urartu – acesta/ acela mai numindu-se chiar aşa, Ararat, dar şi Biainili sau Împărăţia Van, formaţie statală care şi-a avut creşterea şi descreşterea – dimitriecantemirian vorbind – în perioada 860 – 585 î. H. Însă denumirile nu se opresc aici, celor trei alăturându-li-se altele: Ţara Nairi, Ţara Alorzilor (de la Herodot amintire) sau – discutabil – şi Aratta.

Ecourile din acele vremuri au înfiorat şi coperta unei cărţi de poeme, pe care am numit-o Lamentaţia Semiramidei, publicate la Timişoara (ca să ne gândim încă o dată la geografie…). Iar editura se numeşte Anthropos şi pare a consuna perfect-arhaic cu Urartul, cu Mesopotamia…

*        *     *

Acum o lună, au sosit din China cărţile despre care îmi scria prietenul Sică Romanciuc. Suberb tipar. Şi mai ieftin decât în Europa.  Chiar dacă punem în calcul şi cheltuielile de transport. E de gândit, nu?

          În târziu de final, Tom Sawyer voroveşte către camarazii săi, Huck şi Jim: „Ce-ar fi s-o ştergem de-aici tustrei într-o noapte?... Facem rost de echipament şi mergem pe Teritoriul Indian, după aventuri. Stăm acolo vreo două-trei săptămâni. Ai, ce ziceţi?” Sunt sigur că, fiind în locul lor, cititorii noştri ar fi acceptat cu bucurie! Mai ales, dacă ar fi presupus că, nu departe, la vecini, cum s-ar spune, în imensa Chină, aventurile lor vor ieşi de sub tipar, pentru a reveni acolo unde au fost traduse...

              Într-adevăr, habent sua fata libelli – scrise în America sau Franţa, tipărite tocmai în China,  de altfel, fusese inventată hârtia, iată-le, triumfal! revin în haine de gală acolo, unde au fost traduse, în România... Copii şi părinţi, daţi năvală!

S-a stins un vrăjitor al culorilor: Vasile Cojocaru

În această dimineaţă, căutam prin net unele date despre ICR Chişinău. Intru, întâmplător, şi pe site-ul Ministerului Culturii, unde dau de o informaţie foarte tristă: a decedat pictorul Vasile Cojocaru… Îi telefonez lui Anatol Danilişin: „Chiar acum îl scoatem din casă”, zice.

Luându-mă după ştirea de pe net, credeam că s-a stins astăzi… 

De obicei, la această vreme Vasile Cojocaru îşi aduna prietenii, sărbătorind, pe stil vechi, Ziua Sfântului Vasile cel Mare. La 5 ianuarie l-am avut de oaspete de mai multe ori în casa noastră. Prin presa vremii, am scris despre creaţia sa, însă pe atunci încă nu aveam un computer, ca să reţin textele, din care, acum, la ceas negru de iarnă ce nu e albă, din păcate, aş fi putut extrage detalii care l-ar caracteriza ca om şi pictor.

În pinacoteca personală avem câteva pânze de ale maestrului Cojocaru, două pictate în Delta Dunării, una dintre care o reproduc aici. Apoi o natură statică – gutui de o materialitate densă, rodnică (şi sub aspect estetic). Le înfăţişez lumii ca pe un pios omagiu adus acestui vrăjitor al culorilor, Vasile Cojocaru, născut pe 23 septembrie în comuna Baraboi din judeţul Bălţi, adormit întru vecie acum trei zile. Fie-i pulberea stelelor uşoară, intens colorată, luminătoare.

Tânăr grâu peste morminte, umbre româneşti...

Din Jurnal de Crimeea

5.IX.2011

La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira.  Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unui cunoscut, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români… Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.

Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi românii, în primul – cam 1 100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români.

De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi ro­mâ­neşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se gă­seau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaş­tinile de la est de Kirk şi să stră­pungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi…”

Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi… Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă…”

Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat…. Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don,/ prin Crimeea, mai-nainte,/ tânăr grâu peste morminte,/ ierburi mari peste beton.”  The Rest is Silence…

Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupra unor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.

Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc…

Din Jurnal de Armenia

22.X.2011

…Aici, la Jermuk, domnul Arthur Nersesian de la asociaţia relaţiilor de colaborare cu armenii din întreaga lume îmi dă o veste despre prizonierii români din al doilea război mondial, care fuseseră ţinuţi într-un lagăr din apropierea Erevanului, Kanas, localitate deja încorporată în perimetrul administrativ al capitalei armene. Acum cinci ani, tot în luna octombrie, a avut loc ceremonia dezvelirii Monumentului Eroilor Români, dedicat celor 90 de militari morţi în lagărul de prizonieri din această localitate în anii 1944-1948. Dl Nersesian povesteşte că a fost amenajat un cimitir, într-un sector cu mormintele germanilor, în altul cu cele ale românilor. 

Este înduioşător-cutremurătoare istoria cum s-a aflat, peste decenii, de acei nefericiţi captivi. Cineva găsise o gamelă pe aluminiul căreia era zgâriată o inscripţie într-o limbă necunoscută care, după cercetare, s-a dovedit a fi româna. Un prizonier lăsase pe gamela sa adresa unei femei – mamă, soţie, iubită? – după care a fost identificat şi numele/ destinul său, apoi şi ale camarazilor săi, aduşi de pe câmpurile de luptă din Rusia şi răpuşi de boli, de suferinţă aici, în Armenia. Prizonierii lucrau la o uzină de aluminiu. Autorităţile române şi cele germane au cooperat, procurând terenul pe care a fost amenajat cimitirul. „Actualmente, ambasadorul României în Armenia este dna Prunariu, soţia cosmonautului român”, mai precizează dl Nersesian.

Gheorghiu-Dej în... Rusia

Din Jurnal de Crimeea

9.IX.2011

Mă trezesc surprins că, brusc sau poate ca o prelungire din subconştientul somnului, mă strădui să-mi amintesc cine dintre poeţii ruşi, la unul din multele recitaluri naţionale şi internaţionale de pe aici, spusese un text despre orăşelul Gheorghiu-Dej. Chiar dăduse o explicaţie pentru public despre localitatea cu atare nume ce există undeva  într-o fundătură de regiune rusească. „Jenea, mai dormi?” „Mai… Dar deja nu mai, pentru că m-ai trezit tu. Ce te-a apucat?” „Iertare, rusule (ne adresăm unul altuia destul de familiar), tu nu ştii unde se află la voi oraşul Gheorghiu-Dej?” „Ce-e-e?...” Uimitor, dar Stepanov e dintre ruşii care nu înjură. În tinereţe, a fost hocheist, chiar campionul Moscovei la juniori. Apoi a făcut box de performanţă, având chiar 9 lupte la profesionişti, din care a pierdut doar două. Din toate astea a evadat în literatură şi business. „Nu eşti cu toate acasă! Asta să mă întrebi tu pe mine, trezindu-mă?” „Dar spuneai că azi, devreme, pleci din nou la Theodosia să sondezi definitiv piaţa mobiliară”. „Da, acuşi… Decât să mă întrebi tu lucruri de astea, mai bine ia laptopul de acolo, din valiză, şi du-te pe hol, în stânga, la priza pentru internet şi caută-ţi Gheorghiul tău…” „Ei, chiar cu noaptea în cap… Mai încolo, după ce vin de la plajă, de la promenadă”. Dau de duşcă cele 25 de mililitri de tinctură spirt-propolis şi plec.

Serghei Biriukov (Moscova), Leo Butnaru,
Arsen Mirzaev (Sankt-Petersburg), Koktebel/ Crimeea

Nu uit: de cum mă întorc de la plajă, promenadă, – duşul, gustarea (am ceva rezerve în frigider, inclusiv banana „obligatorie” – unicul fruct permis în dieta pe care o respect; unic în plin sezonul bogăţiei şi diversităţii de roade dulci!), după care iau laptopul, conectez şi caut pe google „Gheorghiu-Dej, oraş în Rusia”. Păi chiar există aşa ceva, domnilor! Iniţial, era un sat, Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej (unde a fost general bunicul de pe mamă al lui Nichita Stănescu?), pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spune în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poţi crede că  cineva mai ţine minte meritele sale faţă de patria mamă şi faţă de mişcarea comunistă internaţională. Faţă de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinereţe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orăşel: gheorghiudejişti, aşa ceva?” Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski şi-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarăşe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicţionare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, aşa cum e antrenat să mai cercetezi prin fişierele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă lişiţă. De ce nu ar fi lişiţe acolo, la Don, Liski fiind şi un port fluvial important?... (Asta aşa, ca să-i ajut pe… ruşi…)

Colinde, colinde...

DIN ROMANUL MEMORIALISTIC  
COPIL LA RUŞI

 În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieţii dumnezeieşti şi omeneşti. Pruncul de referinţă, biblic, cum aş zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experienţa mea (sigur, de viaţă); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.

Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitori, magicieni de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia copilului ce se implică, inconştient, în experienţele imprudenţei, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise şi copilăria mea spre China ghiolului din faţa casei noastre, pe drumul mătăsii broaştei.

Iarna, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânturi gonace, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat mistreţi încârdăşiţi, grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveştile – mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – se întâmplau din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia şi-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginaţiei debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de  anotimpuri – iarnă (încep cu ea, pentru că iarna a fost să mă nasc, adică – să văd, să aud, să miros, „să gust” pentru întâiaşi oară lumea!... Iarna, când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor)...

Araratul şi Piaţa Roşie

Jurnal de Armenia

23.IX.2011

După Oşakan – un scurt popas la Eras, unde ne-am întâlnit cu grăniceri ruşi ce stau la hotarul dintre Armenia şi Turcia… Da, să opresc niţel aici, pentru o nuanţare care nu ar trebui lăsată în afara ideilor ce vin, survin în acest periplu, geografic şi de scriere; în acest loc al jurnalului, ele fiind invocate anume de prezenţa grănicerilor altui stat la hotarul armean. [Pe lângă noi, trec două camioane GAZ 66 – le cunosc încă din propriul meu stagiu militar, pe caroseria cărora scrie prevenitor: „Liudi” (Oameni). Sunt cu grăniceri ruşi.]  Armenii se simt într-o oarecare incertitudine chiar şi astăzi, pentru ei în jur nefiind decât cei care nu le doresc binele, posibil deja ne-cotropitori, însă străini prin felul de a fi, prin lumea, credinţa şi năzuinţa lor. Nu departe de hotar, de cealaltă parte, se află Ani, fosta capitală-cetate a armenilor, antică şi falnică, ce cutremură prin incredibila ei apropiere, dar şi inaccesibilitate, ca o rană, ca o imposibilitate şi, totodată, ca un testament, ca o neuitare. De aici şi grănicerii altui stat în Armenia cu o populaţie de numai 3 milioane (circa 8 milioane sunt împrăştiaţi în lumea mare), cu un teritoriu chiar mai mic decât al Moldovei transprutene, de numai 29 de mii de kilometri pătraţi…

Zoravar Andranik (1865-1927), conducător de oşti

În poziţia sa geopolitică pe care şi-ar dori-o mult mai „relaxată”, Armenia europeană ca spirit se simte, uneori, parcă o insulă, alteori – o peninsulă în oceanul asiat, precum românii – în cel slav. S-ar putea spune peninsulă, ţinând cont de ieşirea ei spre Europa cu adevărat democrată sau doar spre Rusia, aşa cum este această ţară euro-asiată cu destule probleme ale dreptului omului, dar cu care Armenia nu poate să nu fie în relaţii bune, făcând abstracţie de nuanţe. Ba chiar, dintre toate capitalele ex-sovietice, anume  Erevanul pare a fi în relaţiile cela mai cordiale cu Moscova. Deci, e o peninsulă, însă, de fapt, e o insulă care poate avea doar legătură aeriană cu lumea europeană. Pentru că legăturile terestre s-ar putea face prin Gruzia, însă această ţară e în relaţii foarte proaste cu Kremlinul şi la hotarele dintre ea şi vecinul de nord deplasarea e foarte anevoioasă, nesigură, imprevizibilă. 

Drum în munţii Armeniei

Unde mai pui că Tbilisi şi-a întrerupt traficul aerian cu – cu cine? – de data aceasta, pentru a varia, să zicem: cu Piaţa Roşie, unde – vă amintiţi? – aterizase, inoportun-scandalos, un pilot amator german, pe nume… Rus(t)! De aici şi mai multe consecinţe economice, unele dintre ele fiind destul de vizibile: să zicem, parcul de maşini în care predomină exemplarele de fabricaţie sovietică. Pentru că, spre deosebire de alte republici ex-sovietice, Armenia nu poate importa lesne maşini, bune, fie şi la mâna a doua. De unde să le procuri? Doar din Rusia? E posibil? Dar chiar de-ar fi posibil, e mult mai costisitor şi mai dificil să le treci prin hotarele nesigure transcaucaziene, prin vămile ruseşti şi cele gruzine, apoi prin dragele vămi „naţionale”, armeneşti care, fiţi siguri, nu sunt cu nimic mai breze decât altele.