Araratul şi Piaţa Roşie

Jurnal de Armenia

23.IX.2011

După Oşakan – un scurt popas la Eras, unde ne-am întâlnit cu grăniceri ruşi ce stau la hotarul dintre Armenia şi Turcia… Da, să opresc niţel aici, pentru o nuanţare care nu ar trebui lăsată în afara ideilor ce vin, survin în acest periplu, geografic şi de scriere; în acest loc al jurnalului, ele fiind invocate anume de prezenţa grănicerilor altui stat la hotarul armean. [Pe lângă noi, trec două camioane GAZ 66 – le cunosc încă din propriul meu stagiu militar, pe caroseria cărora scrie prevenitor: „Liudi” (Oameni). Sunt cu grăniceri ruşi.]  Armenii se simt într-o oarecare incertitudine chiar şi astăzi, pentru ei în jur nefiind decât cei care nu le doresc binele, posibil deja ne-cotropitori, însă străini prin felul de a fi, prin lumea, credinţa şi năzuinţa lor. Nu departe de hotar, de cealaltă parte, se află Ani, fosta capitală-cetate a armenilor, antică şi falnică, ce cutremură prin incredibila ei apropiere, dar şi inaccesibilitate, ca o rană, ca o imposibilitate şi, totodată, ca un testament, ca o neuitare. De aici şi grănicerii altui stat în Armenia cu o populaţie de numai 3 milioane (circa 8 milioane sunt împrăştiaţi în lumea mare), cu un teritoriu chiar mai mic decât al Moldovei transprutene, de numai 29 de mii de kilometri pătraţi…

Zoravar Andranik (1865-1927), conducător de oşti

În poziţia sa geopolitică pe care şi-ar dori-o mult mai „relaxată”, Armenia europeană ca spirit se simte, uneori, parcă o insulă, alteori – o peninsulă în oceanul asiat, precum românii – în cel slav. S-ar putea spune peninsulă, ţinând cont de ieşirea ei spre Europa cu adevărat democrată sau doar spre Rusia, aşa cum este această ţară euro-asiată cu destule probleme ale dreptului omului, dar cu care Armenia nu poate să nu fie în relaţii bune, făcând abstracţie de nuanţe. Ba chiar, dintre toate capitalele ex-sovietice, anume  Erevanul pare a fi în relaţiile cela mai cordiale cu Moscova. Deci, e o peninsulă, însă, de fapt, e o insulă care poate avea doar legătură aeriană cu lumea europeană. Pentru că legăturile terestre s-ar putea face prin Gruzia, însă această ţară e în relaţii foarte proaste cu Kremlinul şi la hotarele dintre ea şi vecinul de nord deplasarea e foarte anevoioasă, nesigură, imprevizibilă. 

Drum în munţii Armeniei

Unde mai pui că Tbilisi şi-a întrerupt traficul aerian cu – cu cine? – de data aceasta, pentru a varia, să zicem: cu Piaţa Roşie, unde – vă amintiţi? – aterizase, inoportun-scandalos, un pilot amator german, pe nume… Rus(t)! De aici şi mai multe consecinţe economice, unele dintre ele fiind destul de vizibile: să zicem, parcul de maşini în care predomină exemplarele de fabricaţie sovietică. Pentru că, spre deosebire de alte republici ex-sovietice, Armenia nu poate importa lesne maşini, bune, fie şi la mâna a doua. De unde să le procuri? Doar din Rusia? E posibil? Dar chiar de-ar fi posibil, e mult mai costisitor şi mai dificil să le treci prin hotarele nesigure transcaucaziene, prin vămile ruseşti şi cele gruzine, apoi prin dragele vămi „naţionale”, armeneşti care, fiţi siguri, nu sunt cu nimic mai breze decât altele.

 Prezenţa trupelor ruseşti în Armenia a fost prelungită până în anul 2044, crezându-se că vreo altă forţă externă nu poate impune rezolvarea problemei Carabahului de Munte în condiţii nefavorabile Erevanului. În dedesubtul alianţei „provizorii” stau şi presupunerile experţilor conform cărora rezervele de petrol ale Azerbaidjanului s-ar epuiza în decursul a 25-30 de ani, ceea ce, sub aspect economic, reduce considerabil şansele azerilor de a rezolva neînţelegerea pe cale armată. Sigur, relaţiile „îngheţate” armeano-azere le acutizează pe cele dintre SUA şi Rusia ce ţin să aibă influenţă în această regiune, unde pe un versant se află Turcia şi Occidentul, inclusiv SUA, pe de altă parte – Rusia şi Iranul. Şi dacă Azerbaidjanul conta că Armenia, nefăcând faţă goanei înarmărilor, va ceda, realitate e că, susţinută de ruşi, Armenia pur şi simplu nu se angajează într-o goană atât de costisitoare, chiar ruinătoare pentru o ţară cu un buget modest.

Zorats - Stonehenge armean

Astfel că Armenia nu găseşte de cuviinţă să se arate ostilă ruşilor şi nici că ar avea motive să o facă. Iar faptul că şcolile ruseşti din Erevan au dispărut aproape în totalitate, de mai supravieţuiesc doar una sau, poate, două, nu se întâmplă dintr-o pornire antirusească. Nu. Pur şi simplu, în Armenia aproape că nu mai sunt ruşi şi nici nu prea au ce face într-un mediu cu o limbă omniprezentă şi statornică, cea armeană. În epoca post-sovietică, în Erevan, pretutindeni, limba „rusă” e deja cea… engleză! Nu se mai văd dublete în slavonă, ci doar în britanică/ americană… Prin intermediul limbii engleze Armenia se înţelege cu lumea, chiar cu o parte din reprezentanţi diasporei sale (în special a tinerilor) numeroase care, în ţări de peste mări şi ţări, nu au avut cum să crească şi să înveţe într-un mediu lingvistic naţional, ci doar în unul internaţional, ce presupune obligatoriu engleza.

În Armenia nu se pot aplica principiile depistării racilelor imperiale ruso-sovietice, precum în cazul celorlalte colonii ex-sovietice. Aici modelul nu coincide din considerentul că ruşii nu au putut să se infiltreze şi să se întemeieze după cheful lor în mediul unei istorii şi forţe culturale milenare, dense, compacte ca element etnic autohton, care a descurajat metisajul sau, atunci când l-a acceptat, a trebuit să se respecte condiţie cunoaşterii limbii pământului de către persoana venită în sântul armenilor, mireasă sau mire.  Iată de ce Armenia a rămas refractară rusificării care, în alte părţi, a contaminat şi a şubrezit fondul etnic, lingvistic, cultural; a deformat spiritul autohton, tradiţia. Unde mai pui că în perioada sovietică a fost permisă repatrierea armenilor-capitalişti din diaspora răspândită pe întregul mapamond.

Salvarea elementului autohton a fost posibilă graţie omogenităţii etnice, dar şi a caracterului armean călit în atâtea cruzimi ale istoriei la care a fost supus străvechiul popor ce a trebuit, în pofida a toate, să-şi cultive geniul supravieţuirii, ridicării din genunchi, readunării, consolidării forţelor. Profilul etnic clasicizat, nealterat, constituie un semnalment perpetuu care  uneşte, reuneşte armenii. Deloc neîntemeiată părerea că statornicia în semnalmentele aceleiaşi tipologii e caracteristică popoarelor care au fost nevoite să se apere mereu, să treacă în defensivă, pentru a se menţine în istoria lumii şi în propriul spirit, caracter. S-ar putea spune că, dintre popoarele europene mereu ameninţate de vecinătăţi, de împrejurări, au menţinut o consolidare similară întru supravieţuire doar islandezii, ajutaţi de poziţia lor izolată şi de adversitatea – pentru alţii – climaterică.