Colinde, colinde...

DIN ROMANUL MEMORIALISTIC  
COPIL LA RUŞI

 În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieţii dumnezeieşti şi omeneşti. Pruncul de referinţă, biblic, cum aş zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experienţa mea (sigur, de viaţă); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.

Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitori, magicieni de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia copilului ce se implică, inconştient, în experienţele imprudenţei, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise şi copilăria mea spre China ghiolului din faţa casei noastre, pe drumul mătăsii broaştei.

Iarna, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânturi gonace, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat mistreţi încârdăşiţi, grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveştile – mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – se întâmplau din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia şi-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginaţiei debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de  anotimpuri – iarnă (încep cu ea, pentru că iarna a fost să mă nasc, adică – să văd, să aud, să miros, „să gust” pentru întâiaşi oară lumea!... Iarna, când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor)...