SUAVA CETATE A POEZIEI

Uneori, precum şi domniile voastre, sunt cuprins de anumite efuziuni de entuziasm şi-atunci îmi trec, esenţializat, sentimentul – în gând, pe care îl încondeiez pe vreo fişă, îl includ în jurnalul personal sau în vreun text pe care îl scriu pentru „Contrafort”, „Vatra”, „Luceafărul, „Sud-Est cultural”, „Ateneu”, „Apostrof”, „Hyperion”... ori alte reviste la care ţin şi care nu odată mi-au demonstrat solicitudinea lor. Spre exemplu, ca ieri, notam pe una din fişele-computerograme următoarea... efuziune de entuziasm:

„Fenomenal! – În Olanda se desfăşoară o acţiune culturală de celebrare a marilor poeţi, prin imprimarea / sculptarea unor versuri ale lor pe faţadele caselor din oraşele principale ale ţării. Colegul din Novosibirsk (adânc de Siberie!) Igor Loşcilov, care mă ajută dezinteresat în munca-mi de antologare şi traducere a avangardei literaturii ruse, de data aceasta îmi expediază şi o impresionantă listă (funcţională! – care – la clik – deschide imaginile respective). O parte din versuri sunt ale poeţilor care, cândva, au fost eminamente... puşi la zid, de regimurile dictatoriale, represive,  inumane, iar astăzi, iată, ca un stindard în piatră, poezia lor e urcată pe zid, expusă în văzul lumii.

Dintre ruşi sunt următorii: Ţvetaeva, Ahmatova, Blok, Mandelştam şi Hlebnikov (acesta cu poemul „Când mor...”). Apoi – zeci de alţi poeţi celebri din istoria literaturii universale – de la Safo, Shakeaspeare – la Apollinaire şi Lorca etc. Cu părere de rău, dintre români deocamdată nu e nimeni...

Shakespeare e cu „Sonetul XXX”. 

Sonetul lui Shakespeare

Olandezii care trec pe strada Repenburg a metropolei lor, pe murul casei Nr. 31 pot citi, pentru prima oară, sau reciti, admira – a mia oară următoarele versuri (să ne amintim şi noi câteva rânduri): „Când tainic sfat gândirile-mi trezesc / Trecute lucruri înapoi rechem, / Suspinul meu în lipsă-l risipesc, / Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem. //  Îmi scald atunci un ochi ce n-au mai plâns, / Pentru prieteni dispăruţi în veci; / Amorul năruit, în vorbe strâns, / Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci..” Fiţi de acord că aceste stihuri trezesc ceva vibraţii în inima omului, îi creează o stare sufletească mai specială, mai umană oarecum decât clişeul obositor şi griul urbei contemporane. O fi aici şi un memento mori care face omul mai bun, mai blajin, mai iertător, mai înţelegător...

Apollinaire e inclus în biblioteca de piatră a zidurilor Amsterdamului cu poemul vizual „Loin de pigeonnier”, Mandelştam – cu „Leningrad”, Lorca – cu „De profundis”, iar „până la ei, printre ei” (criteriu cronologic care nu funcţionează în ce priveşte poezia tuturor timpurilor) – Safo cu catrenul intitulat „Eenmaal” (ceva în olandeză, probabil). Pe sit-eul „Het muurgedichtenproject van de Stichting Tegen-Beeld” sunt indicaţi autorii, titlul operelor, localitatea, strada unde au fost „expuse poemele”, în total – 101. Când se dă clik  pe un nume sau altul, se deschid imaginile cu textele de pe pereţii frumoaselor sau mai modestelor clădiri din ţara lui Rubens. Cu deosebită satisfacţie indic adresa internet, pentru a se bucura şi alţi colegi, prieteni, cititori, frecventând-o:  http://www.muurgedichten.nl/indexopontstaan.html#Op. Dragi prieteni, dragi iubitori de poezie, cercetaţi această adresă, nu veţi regreta...” Iar ca un ecou românesc trimiteam, în gând, spre Olanda anume tragicul poem al lui Osip Mandelştam „Leningrad” dăltuit în murii poeziei lumii:
„Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până  la ale copilului „maimuţe” umflate.

Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.

Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o  mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

Decembrie 1930  (Trad. L. Butnaru)

Asta constatam, asta ziceam-scriam, pentru ca, peste câteva ore, să fiu cuprins de un ciudat sentiment de derută, de nedumerire, de mâhnire. De ce? Păi, foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la „Europa liberă”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”,  în care se confesează peste 110 de autori, unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele cărora 

Poemul lui Apollinaire

jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu se prea întrevăd mişcări efective în această

DE CE TOCMAI MÂINE-POIMÂINE?

                                            Pagini de jurnal

6.XII.1986

Miercuri şi joi, cu Mihail Ion Ciubotaru şi Nicolae Vieru – întâlniri cu elevii din Zberoaia, Grozeşti, Iurceni, Ciuculeni şi Nisporeni. Dialoguri intense, elevi cu lumină vie în ochi şi în cuvânt. Dintre întrebările ce mi s-au adresat: care sunt cele două visuri ce vi s-au realizat şi două care mai sunt doar vise? Glumind, răspund că eu am încă nerealizate toate cele patru visuri. Iar, serios, – cred că împlinirea celui mai mare vis a fost norocul de a mă fi născut. Pentru că milioane de prunci au ghinionul de a nu se naşte, începând cu cauzalităţi dramatice, obiective, şi încheind cu cele ce ţin de medicină şi nedorinţa de-a avea copii.

Şcoala din Zberoaia poartă numele scriitorului M. Andreescu. Au seră. Cabinete bine amenajate, inclusiv cel ce e şi camera-muzeu a scriitorului. O colecţie de scoici frumoase, trimise şcolii de foştii elevi ce şi-au făcut şi-au îşi fac serviciul militar la marină.

Cred că am fost în condiţie sufletească bună, animând audienţele. Am avut priză la public.

LA URMA URMELOR

Da, vroiam să zic (dimpreună cu imaginea): 
la urma urmelor, sunt bune şi cărţile la ceva, 
odată ce computerul le scoate din casă - să construiască 
o altă casă.

CRAI NOU

Priviţi la cer: astă seară e lună nouă. 
Celălat crai  va veni deja pe cer de primăvară.

NOAPTEA

 MISTER, LUME ALTERNATIVĂ?

    – Ce rol acordaţi nopţii în viaţa dvs.? Timp de odihnă sau lume alternativă, misterioasă, cu un alt regim şi cu alte legi? – ce anume înseamnă pentru dvs. noaptea?

– Noaptea este apanajul tinereţii, alchimia extragerii tale – a celui din viitor, matur, –  din propriile-ţi vise şi oboseli, care pot fi (însemna) şi lecturi, dar şi dragoste, astronomie de amator care priveşte, holbat, bolta înstelată, dar şi poezie iscată în – pardon! – scăfârlie, de sete de mister, dar şi de – asta e, asta a fost! – beţie din necaz sau din – ce mai, s-a întâmplat! – prostie... În noapte ţi-ai scris multe poeme sau pagini de proză, când te întâlneai cu Muza sau cu... Hurmuza halucinaţiilor lui Turnavitu sau... Turnavinu... Cred că noaptea este ţărâna din care încolţim de fiecare dată în geana zorilor. Geaba nu ne place noaptea – ea, declanşatoarea de inspiraţie, plăceri, fericire şi... resemnare. Numai iubind foarte mult, poate că (şi) – biblic (măsliniu, ca tenul Sulamitei!) noaptea, 

înţelegi ce ai de pierdut: viaţa, întru (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. În fond, de profundis-ul nostru, propria noastră intimitate nu poate fi perceput(ă), vag, misterios... rudimentar-poetic decât ca o noapte... – luminoasă? – nu, mai curând – fructuoasă. Noi ne formăm caracterul nu în plină lumină, ci în abisul subliminalului noptos. În imensitatea nopţii se întâmplă (dep)lina, (dez)lănţuita boemă a noastră – de multe ori, a inşilor care, la oara şapte dimineaţa, îşi pun cravata şi pleacă la stupide slujbe... serioase, înalte, – pleacă în serviciul patriei, clişeelor sociale şi Uniunii Europene.

Noaptea este spaţiul libertăţii. Cel puţin, de creaţie. Cel mult, de... greaţie... Noaptea, îţi poţi spune poveşti ţie însuţi, când eşti de şase sau de  şaizeci de ani. Noaptea e mai uşor să trăieşti, noaptea e mai uşor să mori.

Dar noi nu prea cunoaştem aceste lucruri, pentru că, noaptea, pur şi simplu, şi predestinat, dormim. Noaptea ne este dată pentru a fi mereu curioşi faţă de noi înşine, faţă de lumea pe cvasimoarte în somnul ei. Iar concluzia ar fi că omul, nici astăzi, de la Ghilgameş încoace, nu a înţeles pentru ce i-a fost dată (şi) noaptea...

Dacă aveţi curajul să vă reamintiţi de latura noptatică a sufletului, recitiţi-l pe Dostoievski, cel mai nocturn-dramatic dintre scriitori. Pentru că dramatismul nu înseamnă horror, ci două-trei pagini de Dostoievski, în care unul dintre fraţii Karamazov sau preacinstitul monah încearcă să se dumerească asupra luminii care devine moarte (dacă îmi amintesc eu bine, când tăciunele crizei scrie pe destinul nostru).

EXPOZIŢIA BULDOZERELOR; SAMIZDATUL

                                  Fragment de interviu

Alexandru Ovidiu Vintilă: - Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?

Invitaţie la expoziţia din 15 septembrie 1974

Leo Butnaru: – O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii dintre ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.

Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, au făcut una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-au dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea  „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.

Aspecte de la expoziţie

De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.

Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de

CASE MARI – SUFLETE MICI

Pagini de jurnal

11.X.1986

Deplasare de câteva ore la Dubăsari. Planul cu abonarea, sperăm să fie atins nivelul din anul curent. Stupoare: în chioşcurile de aici nu se propune pentru vânzare niciun exemplar de „LA”. Motivul: indiferenţa  unor diriguitori faţă de realitatea culturală, lipsa interesului etc. Şeful de la „Soiuzpeciat’” promite să comande pentru 1987 zece exemplare pentru realizarea cu amănuntul. (Nu este exclusă şi o boicotare a „malului drept”.)

Îi avem de oaspeţi pe Andrei şi Lenuţa, Ludmila Sobieţchi. Până la ei – prezenţă la Ziua Poeziei. Andrei Ţurcanu îmi citeşte o epigramă despre şefia US, cu o noţiune neaoşă: Boaţa. Sărmana Eliza Nicolaevna (Botezatu)! De altfel, acum câteva zile i-am spus unele adevăruri despre pasivitatea conducerii US. O să ajungă şi la cap, Boţu.

Nicolae Popa propune ca la cenaclul „Dialog” să se ţină o seară de comemorare a lui Leonard Tuchilatu. Eliza Botezatu zice că comsomolul, ba chiar şi CC nu vor accepta. Vestea ajunge la Leonida (Lari), care îi telefonează expres lui Al. Ciubaşenco. Acesta declară: „Transmite-i Elizei Nicolaevna că CC şi comsomolul sunt pentru, nicidecum contra. Să se dumirească şi dumneaei”. Greu, greu cu restructurarea, dar, cu încetul, parcă ne-am mişca mai spre lumină.  

16.X.

În contextul restructurărilor, necesare imperios, vine întru luare aminte şi spusa lui Francis Becon:  „Predominarea obiceiului (obştesc) se vede pretutindeni până într-atât, încât e de mirare să auzi pe oameni declarând, asigurând, promiţând, spunând vorbe mari, şi pe urmă făcând întocmai cum au făcut şi mai înainte, ca şi cum ar fi imagini moarte şi maşini puse în mişcare numai de roţile obiceiului (obştesc)”.