Uneori,
precum şi domniile voastre, sunt cuprins de anumite efuziuni de entuziasm
şi-atunci îmi trec, esenţializat, sentimentul – în gând, pe care îl încondeiez
pe vreo fişă, îl includ în jurnalul personal sau în vreun text pe care îl scriu
pentru „Contrafort”, „Vatra”, „Luceafărul, „Sud-Est cultural”, „Ateneu”,
„Apostrof”, „Hyperion”... ori alte reviste la care ţin şi care nu odată mi-au
demonstrat solicitudinea lor. Spre exemplu, ca ieri, notam pe una din
fişele-computerograme următoarea... efuziune de entuziasm:
„Fenomenal!
– În Olanda se desfăşoară o acţiune culturală de celebrare a marilor poeţi,
prin imprimarea / sculptarea unor versuri ale lor pe faţadele caselor din
oraşele principale ale ţării. Colegul din Novosibirsk (adânc de Siberie!) Igor
Loşcilov, care mă ajută dezinteresat în munca-mi de antologare şi traducere a
avangardei literaturii ruse, de data aceasta îmi expediază şi o impresionantă
listă (funcţională! – care – la clik – deschide imaginile respective). O
parte din versuri sunt ale poeţilor care, cândva, au fost eminamente... puşi la
zid, de regimurile dictatoriale, represive,
inumane, iar astăzi, iată, ca un stindard în piatră, poezia lor e urcată
pe zid, expusă în văzul lumii.
Dintre ruşi
sunt următorii: Ţvetaeva, Ahmatova, Blok, Mandelştam şi Hlebnikov (acesta cu
poemul „Când mor...”). Apoi – zeci de alţi poeţi celebri din istoria
literaturii universale – de la
Safo, Shakeaspeare – la Apollinaire şi Lorca
etc. Cu părere de rău, dintre români deocamdată nu e nimeni...
Shakespeare
e cu „Sonetul XXX”.
 |
| Sonetul lui Shakespeare |
Olandezii care trec pe strada Repenburg a metropolei lor,
pe murul casei Nr. 31 pot citi, pentru prima oară, sau reciti, admira – a mia
oară următoarele versuri (să ne amintim şi noi câteva rânduri): „Când tainic
sfat gândirile-mi trezesc / Trecute lucruri înapoi rechem, / Suspinul meu în
lipsă-l risipesc, / Şi vremi pierdute-n jalea-mi surdă gem. // Îmi scald
atunci un ochi ce n-au mai plâns, / Pentru prieteni dispăruţi în veci; / Amorul
năruit, în vorbe strâns, / Cu inimi vechi se-adună-n lacrimi reci..” Fiţi de
acord că aceste stihuri trezesc ceva vibraţii în inima omului, îi creează o
stare sufletească mai specială, mai umană oarecum decât clişeul obositor
şi griul urbei contemporane. O fi aici şi un memento mori care face omul
mai bun, mai blajin, mai iertător, mai înţelegător...
Apollinaire
e inclus în biblioteca de piatră a zidurilor Amsterdamului cu poemul vizual
„Loin de pigeonnier”, Mandelştam – cu „Leningrad”, Lorca – cu „De profundis”,
iar „până la ei, printre ei” (criteriu cronologic care nu funcţionează în ce
priveşte poezia tuturor timpurilor) – Safo cu catrenul intitulat „Eenmaal”
(ceva în olandeză, probabil). Pe sit-eul „Het muurgedichtenproject van de
Stichting Tegen-Beeld” sunt indicaţi autorii, titlul operelor, localitatea,
strada unde au fost „expuse poemele”, în total – 101. Când se dă clik pe un nume sau altul, se deschid imaginile cu
textele de pe pereţii frumoaselor sau mai modestelor clădiri din ţara lui
Rubens. Cu deosebită satisfacţie indic adresa internet, pentru a se bucura şi
alţi colegi, prieteni, cititori, frecventând-o:
http://www.muurgedichten.nl/indexopontstaan.html#Op.
Dragi prieteni, dragi iubitori de poezie, cercetaţi această adresă, nu veţi
regreta...” Iar ca un ecou românesc trimiteam, în gând, spre Olanda anume
tragicul poem al lui Osip Mandelştam „Leningrad” dăltuit în murii poeziei
lumii:
„Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la
lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.
Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult
şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare
leningrădene.
Află urgent ziulica de decembrie, în care din
nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş
de ou.
Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon
neliniştitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse,
funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de
ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul
de sonerie,
Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină
pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele
lănţişorului de la uşă.
Decembrie 1930
(Trad. L. Butnaru)
Asta
constatam, asta ziceam-scriam, pentru ca, peste câteva ore, să fiu cuprins de
un ciudat sentiment de derută, de nedumerire, de mâhnire. De ce? Păi,
foiletasem două volume de „Jurnale săptămânale la „Europa liberă”, apărute la editura chişinăuiană „Cartier”, în care se confesează peste 110 de autori,
unii din ei putând fi consideraţi (chiar) intelectuali (sadea), însă în textele
cărora
 |
| Poemul lui Apollinaire |
jurnalistice, timp de peste 24 de luni, mai nimeni nu se referă la, nu
aminteşte de omniprezenta, mi se pare mie, Poezie. Măria Sa Poezia fără de care
spectrul intelectului uman e unul văduvit de plinătate, e mai înceţoşat, mai
puţin „funcţional” pentru creare şi admirarea de frumos, artă! Ciudată
populaţie mai avem şi noi, dacă nici chiar reprezentanţii ei instruiţi nu
vorbesc despre faptul (ce faptă!) că ar fi procurat o carte, nu amintesc de
Poezie, Muzică, Pictură, despre Frumos în sacramentalele gânduri pe care ni le
împărtăşesc din cele trăite pe parcursul unei săptămâni întregi! Oricum, 7 zile
şi nopţi înseamnă totuşi ceva într-o viaţă de om... Nu este ea chiar, aşa, un
pustiu otova lipsit de artă, de sentimentul frumosului, de literatură etc. Să
vedeţi, mai toţi cei circa 110 autori şi rostitori de jurnal personal
săptămânal parcă şi-ar fi abandonat preocuparea şi menirea de bază ca oameni
ce-şi trăiesc plinătatea vieţii, dând-o, cu hurta, în politică! Parcă ar fi cu
toţii oarece comentatori politici! Bineînţeles, trebuie să combatem blestemul
tranziţiei, să-l înfierăm, să protestăm, să votăm contra, să ieşim la
manifestări de masă, greve etc., – acesta e dreptul nostru cetăţenesc. Însă nu
se prea întrevăd mişcări efective în această
