LUME SUFOCATĂ...

10.XI.1991

Acasă la Negureni, cu muşchii mei neobişnuiţi în ultima vreme cu supra-eforturi, dobor La Ghiol vreo trei arţari, îi fac buşteni şi-i aduc spre ogradă, de foc pentru tata. Astăzi, resimt durerea şi oboseala de mădulare, însă nu chiar cum presupuneam: se vede că vigoare mi-e între tinereţe şi vârsta următoare…

O accidentală, dar amicală întâlnire cu Tudor Cernencu în renumitul, pentru Ciocana, autobuz nr. 29. Vine de la vila sa de vacanţă, insistă să trec pe la el, unde golim vreo trei sticle de şampanie, semn că vechiul meu coleg de universitate lucrează în subsolurile de la Cricova. Are două fete foarte simpatice şi o soţie ospitalieră care, din solidaritate feminină, îi trimite o şampanie roze şi Zinoviei.

DE CE ESTE CUM ESTE...

Leo BUTNARU

RÂSU-SĂPÂNŢU

sau

                 de ce este cum este cimitirul, zis vesel

• Printre canioanele maramureşene s-a simţit mai acut ca aiurea apropierea orei decisive dintre cele două secole „ale noastre” (XX-XXI). Pe aici, lumea se mărturiseşte între sentinţe mistice, ceva griji ecologiste, înjurături inteligente, bancuri despre arde­leni şi hohote de râs la gândul despre ceea ce ar trebui să fie un cimitir, în special cel vesel, care e unic în lume şi se află la Săpânţa.

• O fi aici ceea ce s-ar numit râsu-plânsu? Peste unele morminte – numai plânsul. Pentru că ruinătoarea colectivizare socialist-comunistă a fost pretutindeni aceeaşi, inumană, astfel că un sătean basarabean va înţelege perfect şi adânc dureros epitaful vreunui semen de-al său maramureşean: „În viaţă mult am tru­dit/ Eu casă am avut/ Colectivul s-o făcut/ Din casă m-au alun­gat/ La mină eu am plecat/ Boala grea nu m-a iertat”. Sau: „Vezi tu pădurea cea mare,/ Eu am fost şi-am dus mâncare/ La călu­gări şi preoţi/ Că ei m-aşteptau cu toţi./ Iată cum s-a întâmplat/ C-am fost aspru condamnat”.

• Şi totuşi, în deja consacrata, general-acceptata ordine de sentimente vorbind, la Săpânţa Lumea Cealaltă e veselă-gaiţă, nu oţărâtă ca pretutindeni aiurea. Aici, în locul tremolo-ului unui zumzet de cor ce răzbate de după cortina de fier a Paradisului, se aude tremolo-ul hâţânat al unor chicote mărunt-sacadate. De la hohot – la chicot, strania veselie postumă e în perpetuă schim­bare de gradaţii ale sonorităţilor sale; de la hohot şi chiar de dincolo de chicot – până la un abia-abia auzit fâşâit ca de la zborul îngerilor autohtoni cu aripile roase de asprimea şiacului ţărănesc.

DIN POEZIA AVANGRADEI RUSE

                                                         DIN

Boris BOJNEV     (1898 – 1969)

S-a născut în oraşul Ravel, însă curând familia sa se stabileşte la Sankt-Petersurg. Îi moare tatăl, mama recăsătorindu-se, şi Boris este educat de rudele tatălui vitreg, care l-au adoptat. Adică, fără a fi ovreu – este instruit într-un mediu semit. În tinereţe îi are de prieteni pe viitorul mare compozitor S. Prokofev şi B. Şleţer, filosoful de peste ani.

În 1919, familia Bojnev se retrage în provincie, Boris fiind trimis să-şi facă studiile la Paris, unde, însă, nu-l aştepta decât o umilitoare existenţă de emigrant ce-şi câştiga pâinea transcriind note muzicale.

Se apropie de boema pariziană, devenind membru al asociaţiei literar-artistice cu un nume ciudat: „Peste”. La seara sa de creaţie este salutat de Paul Eluard, Tristan Tzara, Philippe Soupault, Fernand Léger şi alţi corifei ai artei noi. Face cunoştinţă cu Serghei Esenin aflat în călătorie prin Franţa.

În 1924 îi apare prima şi unica publicaţie în presa sovietică – trei poeme în almanahul „Zăcăminte”. În anul următor, la Paris, publică volumul de debut – „Lupta pentru existenţă”, ce polarizează opiniile critice. Spre exemplu, E. Znosko-Borovski fiind şocat de „o neputincioasă, bolnavă... poezie de pisoar”, în timp ce G. Adamovici – regele criticii ruse din emigraţie – sublinia că B. Bojnev: „E un „maestru” exigent printre tinerii parizieni, cel mai experimentat şi mai riguros dintre ei”; „El nu-şi născoceşte versurile. Acestea ar fi ca şi notele lui de jurnal. Sunt versuri din subterană”. Autorul lasă prozodia în libertatea rudimentului său primar, contând pe aportul/colaborarea cititorului, astfel că cel mai utilizat semn de punctuaţie în scrisul său este/sunt – trei puncte... E poezia unui post-simbolism de orientare akmeistă.

În 1927 publică volumul al doilea, „Havuzul”, urmat de „Silentium sociolo-girum” şi „Alfa cu spumă de omega” (ambele – 1936). Peste alţi trei ani semnează „Pontifoimperiu. Carte despre zăpadă” şi tautologica  „Elegie elegiacă”. Fiind muzician, alte cărţi Bojnev şi le intitulează pe potrivă: „Oratoriu pentru ploaie, voce bărbătească şi ceaţă”, „Fuga luminoaselor zăpezi”, „Zvon de clopote peste «Împărăţia lui Dumnezeu din noi»” (toate apărute în 1948). În acelaşi an mai publică volumul „Dimineaţă, după lectura «Fraţilor Karamazov»”. Unele volume şi le-a elaborat în formatul caietelor de note, ba chir tipărise poeme în caiete de note propriu-zise.

În anul 1939 se stabileşte la Marsilia, spre a se salva de o eventuală internare în lagăr, deoarece îşi mai păstra paşaportul sovietic. În ultimii ani de viaţă s-a dedicat desenului şi colecţionării pânzelor pictorilor vremii.În genere, persoana sa era învăluită în mister, Bojnev putând să dispară din atenţia rudelor şi prietenilor câţiva ani la rând. Parcă tocmai dintr-o atare escapadă enigmatică, dintr-o provizorie  „sincopă” de uitare reapare în orizonturile literaturii  (avangardei) ruse şi creaţia sa poetică.

*     *    *

Şi este-o luptă  pentru inexistenţă,

Pentru dreptul de a nu mai fi – cea luptă...

O, ne-vie denumire moartă.

O, ne-vie soartă moartă, mută.

Existenţa nu e pentru inşii slabi

Şi iată lupta pentru a nu mai fi în viaţă...

Eu sunt învins… Am fost răpus, cosit

Pe patul care pare cald spre dimineaţă.

30.X.1991

Regină pe şatră… Abia acum aflu că poezia „Ţiganca”, ce deveni textul celebrei romanţe cântată de Ioana Radu, a fost scrisă de Artur Enăşescu în octombrie 1919, în gara Săruleşti. Această perlă de inimă albastră pare şi mai apropiată de noi şi dintr-un alt motiv, tragic: muzica îi aparţine învăţătorului şi aviatorului Ionel Fernic, căzut în munţii Carpaţi, nu departe de Cernăuţi.

Ieri, împreună cu Ioan Mânăscurtă, pornim spre satul Hârtop în vederea rezolvării anumitor probleme de ordin alimentar. Însă abia de ieşim din Chişinău, şi se sparg sitele norilor: izbucneşte o ninsoare orbitoare ce stă perdea peste parbriz. Nu ne dă în minte să ne întoarcem şi ajungem până dincolo de Peresecina, însă când facem la dreapta pe drumul Işnovăţului – „Lada” devine sanie, patinează alandala. Lui Jan îi cam prind a-i tremura mâinile. Facem cale întoarsă prin imprevizibila, „romantica” şi foarte periculoasa ninsoare ce se declanşă cam devreme, totuşi, în anul acesta.

AL DOILEA REPORTAJ DE LA VILA "STANCU", NEPTUN

Gabriel Dimisianu, Leo Butnaru, Toma George Maiorescu
şi Nicolae Grigore Mărăşanu

POEMELE UNUI MARE PROZATOR

Nr. 34, 2013

S-a născut la Sankt-Petersburg. Tatăl său a fost un politician liberal, ales deputat în prima Dumă rusă; ministru în guvernul provizoriu al lui Kerenski. După revoluţia bolşevică, familia Nabokov emigrează în Germania. Vladimir studiază literatura franceză şi pe cea rusă la „Trinity College” din Cambridge (1919-1923). La Berlin, publică unele nuvele şi poeme în revista emigranţilor „Rul” („Volanul”), predă cursuri de engleză, traduce, face puţin teatru, şah, compune cuvinte încrucişate. Tatăl său este asasinat de monarhiştii ruşi, în Germania vine la putere nazismul, Nabokov emigrează în Franţa, stabilindu-se la Pari (1936). Scrie o nuvelă în franceză, apoi se stabileşte la Londra, unde, în 1941, scrie primul său roman în limba engleză, „Viaţa adevărată a lui Sebastian Knight”. Apoi se stabileşte în Statele Unite ale Americii, în 1945 acordându-i-se cetăţenia acestei ţări. Predă la Universitatea Cornell. Prima recunoaştere ca autor important i-o aduce nuvela memorialistică „Alte tărâmuri”, iar romanul „Lolita” îl consacră definitiv.

Din 1959 până la moarte, a locuit într-un hotel din Elveţia.

Versurile sale nu se înscriu eminamente într-un discurs avangardist radical, însă poartă pecetea înnoirilor stilistice afine modernităţii din prima jumătate a secolului trecut.

AUTOMOBIL ÎN MUNŢI

Ca visul zboară drumul şi, costiş,

de după culmi de munţi apare luna.

Cu-al meu bolid de curse-oi compara

un fulger ce erupe-n luminiş!

Mai vreau, – cât sub pământul povârnit

n-ajunse larvă trupu-mi, cât aluna, –

să-aud cum de sub şina mea, nebuna,

sare argint de praf – plâns hohotit…

Strâns ţinând volanul oblic şi vibrant

unde aş zbura? Vreun adăpost uitat

mi-ar aminti de vatra mea natală;

Iar la drum de-ntors, apăsând cu talpa

pedala şi pârghia laterală,

voi porni din nou în iureş pe şosea.

MATINALE DE LA NEPTUN

Siluetele dimineţii