10.XI.1991
Acasă la Negureni , cu muşchii mei neobişnuiţi în ultima
vreme cu supra-eforturi, dobor La
Ghiol vreo trei arţari, îi fac buşteni şi-i aduc spre ogradă,
de foc pentru tata. Astăzi, resimt durerea şi oboseala de mădulare, însă nu
chiar cum presupuneam: se vede că vigoare mi-e între tinereţe şi vârsta
următoare…
O accidentală, dar amicală întâlnire cu Tudor
Cernencu în renumitul, pentru Ciocana, autobuz nr. 29. Vine de la vila sa de
vacanţă, insistă să trec pe la el, unde golim vreo trei sticle de şampanie,
semn că vechiul meu coleg de universitate lucrează în subsolurile de la Cricova. Are
Evenimentul sufletesc din ultimele zile – lectura
numărului de „Ateneu” dedicat ultimelor zile ale lui Marin Preda. La Bacău , am avut să-l cunosc
pe fratele prozatorului, Alexandru, zis şi Sae, care mi-a dăruit două romane ale
fiului său Sorin Preda.
12.XI.1991
Vestea că am fost primiţi în PEN-Clubul
Internaţional ne parvine din Armenia, de la Ghevorg Emin
De la
Galaţi , sosesc Ion Chiric şi Radu Mihăiescu. Al. Condeescu
l-a recomandat pe Vasile Vasilache ca autor ce ar putea să-şi publice proza la
editura dunăreană „Porto-Franco”. Seara, cu sus-numiţii şi cu M. Cimpoi, suntem
invitaţi la o agapă de către „pretendent”, acasă. Aici bătrânul o face pe
umilul, mărturisindu-ne că a vândut automobilul „cerşit”, zice, de la US , lucru de care noi ştiam
demult. Păcat că spiritul târguielilor/tânguielilor de tot soiul s-a abătut şi
asupra celor care ar trebui să se preocupe doar de înţelepciune… Timpurile,
grelele?...
14.XI.1991
Ieri, o vizită la Casa de creaţie. Adunat colectivul, anunţată
eliberarea din post a directorului Pleşca. Mergem la Râşca şi Işnovăţ, să facem
cunoştinţă cu un posibil gospodar al Casei. Primarul Dumitru Goncear îl
prezintă pe Leonid Gagiu. Istorii, istorii… Dar pare a fi om cumsecade.
Cimpoi şi cu Scobioală s-au cam reţinut pe lângă…
oala cu vin, astfel că nu am reuşit să ne întâlnim cu dl Cobasnean, actualul
şef al taberei pentru copii, care ar intenţiona, la o adică, să vină director la Casa de creaţie, unde e în
floare nepăsarea, corupţia, cumetrismul etc. Ca preşedinte, Cimpoi ar trebui să
fie mai responsabil.
Lectură curentă – „Epistolarul” îngrijit de
Gabriel Liiceanu, de unde extrag următoarele (căci mai sus vorbeam de
înţelepciune): „Nu uita că deceniul de aur al creatorului în cultura umanistă
se desfăşoară între 60 şi 70 de ani”, zicea Constantin Noica, generalizând un
optimism… pesimist, cred.
Andrei Pleşu: „Cultura e mai curând un mod
onorabil de a suporta absenţa iubirii sau crizele ei”.
Ceea ce ne lipseşte multora dintre cei care s-ar
dori nobili, fără a se trage din viţa respectivă Andrei Pleşu vede la Alexandru Paleologu
Portret excepţional, bravo Pleşu.
Cam cu ora 8 în cap, îmi telefonează V. Vasilache,
anunţându-mă că (prin feciorul dumisale Victor) i-a parvenit chestionarul
pentru dialog. „Îţi mulţumesc pentru inteligenţă”, zice. Adică, îi priesc
întrebările, să vedem rodul final. Se interesează de gălăţeni, cu care ar dori
să mai trateze proiectul eventualului său volum de proză de la „Porto-Franco”.
Seara,
22,00.
Primeşte-ţi colegul gălăţean cu braţele deschise,
pentru ca el să te toarne într-un hal ceauşist!
Astăzi, Matcovschi găseşte momentul de a-mi spune
că: „Ieri, au fost pe la mine doi din Galaţi… Eu nu-i ştiu, dar unul dintre ei
mi-a spus că tu ai alcătuit o antologie de poezie, din care lipsesc şi eu şi
Grigore!...!” Ce perfidie! Dintr-o selecţie de 5-6 autori de aici şi tot atâţia
de dincolo, lucru convenit cu Vremuleţ şi Vicol, păcătoşelul de Chiric face
„antologie” şi motiv de intrigă! De fapt, nu am rămas surprins: presupuneam în
el un mărunţel, un fitecine, colaboraţionist cu vechiul regim. Însă nu atrăgeam
atenţia la ceea ce se spuneau alţi gălăţeni despre aşa-zisul redactor-şef la
„Porto-Franco”. Păi, tipul se vede şi după nume: Chiric… Mai nimic…
Însă Matcovschi schimbă tema, deschizând o „Viaţa
Basarabiei” de prin 1938, citindu-mi un articol de-al lui Nic. Costenco:
problematica reintegrării naţionale, greutăţi, etc. – foarte actual şi astăzi.
Îmi citeşte şi traducerea „Albatrosului” lui Baudelaire, efectuată la un nivel
bun de acelaşi Nic. Costenco. Apoi versuri de Meniuc, Luţcan…
Cu toate astea, Dumitru este artistul unui
registru îngust, populist, ceea ce se răsfrânge şi asupra revistei „Basarabia”,
care are un aer vetust, compilativ, rudimentar… Literatura contemporană,
literatura modernă rămâne în afara copertelor.
Tocuşor s-a transformat în ticluitor de replici: i
se cam descoperă tertipurile, fiind încolţit ba în „Sfatul Ţării”, ba în
„Ţara”, ba în altă parte şi el, orgolios precum este, răspunde ba în dreapta,
ba în stânga… Se întâmplă ceea ce am presupus şi eu, ce am schiţat în eseul
„Despre păcăleli trecute cu vederea”…
15.XI.
Citind „Epistolarul”, regret că nu am avut cum să
duc la capăt şi „Jurnalul de la
Păltiniş ”, din care parcursesem cam jumătate, în perioada cât
stătusem la Ioana
şi Traian Ierimia, la Iaşi ,
în biblioteca cărora l-am găsit. Să mă interesez pe la colegi, poate cineva îl
are.
Până în prezent, cu colegii aveam doar relaţii
spirituale. Astăzi, economia haosului ni le impune şi pe cele
umilitor-materiale: Valeria Grosu îmi spune că are o cunoştinţă la una din
ospătării şi poate să-mi obţină nişte unt, de care, de altfel, şi face rost,
spulberându-mi una din griji, iar odată cu ea – şi satisfacerea unui mic
capriciu al apetitului (cu toate că pentru mine untul nu este obligatoriu).
Nu ştiu de ce, repetat, Matcovschi ne povestea
unor colegi cât e de confortabilă „Volga” lui nouă faţă de „Jiguliul” pe care îl
avusese: e spaţioasă, nu se simte „boţit” la volan…
Ieri, M. B. îmi adresează o remarcă glumeaţă:
„Porţi însemne revoluţionare”. Răspund: „Mie îmi plac oamenii subtili care,
văzând o alăturare de roşu şi negru, nu se gândesc la comunism, ci la Stendhal ”. (Amicul se
referise la cravata roşie pusă la cămaşă neagră.)
16-17.XI.1991
Două compleano
cu protagonişti aflaţi la jumătatea
decalajului de vârstă: Vasile Leviţchi la 70 de ani şi Mircea B. la 35.
Alb-negrul situaţiilor (prin care am trecut)
contrastant până la dramatism. Însă şi de data aceasta încăpăţânata mea
discreţie preferă suspansul… Iar după acest suspans, ca aluzie oarecum
vag-lămuritoare, pot aduce constatarea lui Liiceanu trimisă lui Paleologu, pe
când dânşii se aflau în neliniştită căutare de împăcare: „Cum umbra lui
Caragiale planează asupra fiecărui român care se îndreptă cu braţele deschise
către un confrate al său, pentru a topi într-o finală pupătură toată
amărăciunea şi zbaterea unei prealabile discordii…”
Deci, despre discordii ar fi trebuit să
mărturisesc, însă acestea sunt prea triviale, banale şi provinciale, în
manifestarea lor făcându-se simţită lipsa de caracter. Pentru că educaţia
noastră este una alunecos-fugoasă, nu una aleasă, întemeiată pe neclintiri
selecte, caracteristice unor descendenţi din spiţe nobiliare…
19.XI.
Vremurile tulburi pun cel mai limpede în lumină
deformata şi păcătoşita psihologie umană. Să zicem, pe când partidul
subvenţiona dubiosul săptămânal „Curierul”, acordându-i redacţiei spaţiul în
cuibul fostei case a învăţământului politic, Hari nu-şi făcea probleme de
patrimoniu naţional. Însă, odată ce această clădire a fost oferită actorilor de
la teatrele chişinăuiene, fostul redactor la „Curierul” umblă şi se văicărează
că, vedeţi ’neavoastră, actorii scutură scrumul pretutindeni, calcă pe covoare
ce nu sunt altceva decât piese de muzeu, că… Pe scurt, patrimoniul naţional e
în pericol. Însă câtă vreme „comiteau” urme pe covoare „de patrimoniu” cei de
la fostul săptămânal, totul era în ordine…
20.XI.
– 12.XII.
Un caleidoscop nesistematizat ca imagini, ad libitum… Lansarea volumului lui Baudelaire
„Florile răului” (traducere Radu Cârneci). În pofida metaforei folosite de unii,
că, chipurile, pentru noi ar fi vorba, indubitabil, de „Florile binelui”, agapa
amicală, cu tradiţionalul pahar de vorbă, avu un deznodământ tragic: I. G.
ajuns într-o stare de ebrietate incontrolabilă, este dus de maşina Uniunii Scriitorilor
până în preajma blocului său. Dimineaţa, îmi telefonează soţia lui, spunându-mi
că I. a fost omorât. Adevărul îl va stabili ancheta, însă una din versiuni e că
el, rătăcind scara casei sale, a bătut pe la uşile unui bloc vecin, a căzut pe
scări, la etajul patru, lovindu-se cu ceafa de beton etc. Unii martori spun că
l-ar fi văzut încă pe la ora 1,30…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu