Aurelia Borzin, Ziarul naţional: Această temă mi-a fost „inspirată” de evenimentele care
au avut loc la
Uniunea Scriitorilor – o serie de lansări de reviste şi
cărţi, mese rotunde şi ateliere literare, având ca subiect fenomenul
traducerilor: ce se traduce?, cât se traduce?, universalizarea scriitorilor
basarabeni prin traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de
circulaţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm
unele culturi/literaturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept
criteriu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”, indiferent de
limba în care aceştia scriu, de cultura căreia aparţin şi, evident, aceştia
imprimă literaturii pe care o reprezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din
cauza limbii române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am scris
„capodopera”?
Leo
Butnaru
În literatură
lucrurile stau altfel decât în geografie, politică şi statistică, unde se
vorbeşte de „state mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că
naţiunile care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă armată, la
capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare, pot sta bine sau
chiar excelent, fiind părţi egale, demne în interacţiune mondială cu culturile
şi civilizaţiile celor mai întinse, mai populate state. Cel mai relevant exemplu
la îndemână e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane de
suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lumii scriitori
fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii impresionante în scrisul
artistic de pretutindeni, inclusiv în ţări cu o populaţie de zece sau chiar de
o sută de ori mai mare. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă
l-a dat lumii pe laureatul Premiului Nobel Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu
o populaţie de 11 milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne
amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Latină care au dat
lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.
Eu unul nu cred că
literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în
concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci
putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai mulţi
scriitori români din spaţiul pruto-nistrean sunt absolut valabili-funcţionali, ca
nivel exegetic, cu oricare confrate al lor european sau de pe celelalte
continente.
Maria Pilchin, critic literar
Spațiul
geografic pe care îl populăm, în privința căruia Blaga construia teorii
filosofice, astăzi e o matrice ce mai degrabă provoacă complexe. E frustrarea neapartenenței și a
excluderii din marile procese globale. E un fapt explicabil, dar deloc comod. Așa cum
evenimentele economice și politice pe care le trăim se cam
întâmplă pe alături de centrul mondial, literatura pe care o scriem nu poate
evita aceeași soartă.
Cine e vinovat? Și ce e
de făcut? Întrebările esticului nu mai sunt productive. Un fapt e cert,
frustrările și complexele încă nu au făcut o mare literatură. Problema literaturilor
periferice ține de faptul că ele se tot sincronizează cu centrul, orientându-se spre
marile lui teme literare. Soluția? Depășirea complexelor
capodoperei originale. Astăzi se scrie bine, dacă se scrie autosuficient:
ideatic, tematologic, stilistic. E nevoie de un specific literar, dar nu un
construct fals, festiv, o vitrină de prezentat celorlalți. Literatura e
literatură, dacă este adevărată. Așa se întâmplă și cu traducerile
literare – făcute de nativi, dintr-o literatură-sursă într-o literatură-țintă. Dezavantajul
ține
de fricile geografice, de incompetența artistică, de sterila mimare a temelor occidentale
și
de traducerile proaste.
