luni, 25 noiembrie 2013

CULISELE DE CÂNDVA...


24.IX.1992

Am scris cuvintele pentru coperta a 4-a a plachetelor lui Arc. Suceveanu şi Gr. Vieru din colecţia „Poezii de duminică”. Prin intermediul dnei Raisa, i-am trimis lui Grig corectura, la spital. O ţine cam multişor… Poate şi din motivul că încă nu i-a găsit un titlu. Arcadie şi-a intitulat-o zis: „Secunda care sunt eu”.

Mă pomenesc în faţă cu o listă din vreo 5 cărţi. „Cine ţi le-a cerut?”, îmi pretinde explicaţii Zinovia. Într-adevăr, caligrafia e superbă, caracteristică, în special, femeilor. Caligrafie trezitoare de… gelozie! Noroc că, până la urmă, îmi amintesc: lista mi-a dat-o dl Ion Gherman, să anunţe cărţile în revista „Basarabia”. Ce scris mai are şi pedantul nostru redactor… P.S. Concluzia: un bărbat trebuie să aibă o caligrafie mizerabilă, demnă de dispreţul şi neatenţia doamnelor.


Colecţia caietelor „L’Herne” îmi creşte până la 8 titluri. La precedentele se adaugă cele dedicate lui Léon Bloy, Lewis Carrol, Sorel Bolivar şi (să precizez, exemplarul l-am lăsat la birou).

Pentru Cluj-Napoca, Virgil Bulat îmi lasă o comandă de 2 mii de exemplare din viitoarea carte de dialoguri „Spunerea de sine”. Să văd cât iau gălăţenii… (De altfel, i-am telefonat lui Horaţiu Mazilu, referitor la festivalul Grigore Hagiu. Se vor lămuri asupra datei concrete după alegerile de duminică, să aşteptăm telefonul lor. OK!)

25.IX.1992

Biata Nelly, s-a stins după o hemoragie deocamdată inexplicabilă. La ziua lui M. Cimpoi, pe 3 septembrie, arăta bine, era veselă. Ne invitase la o şezătoare cu toate cele necesare. Mă tem că asupra familiei Cio. planeză un blestem care i se datorează tocmai capului ei, cel cu atâtea tainice şi dubioase mişcări comuniste, cu servicii făcute diavolului, cu laude aduse păgânilor, cu puţinul, foarte puţinul său har exacerbat în ambiţii conjuncturiste…

Ieri, se înfăţişează o echipă a unui nou studio de… cinema. Aha! este în cadrul secţiei municipale cultură, Iulian Filip făcând cine ştie pe unde rost de bani. Noi, cu… ego protagonist, întreţinem un dialog despre O tempora, o mores şi – O carte!... E vorba de un telemaraton întru susţinerea editurii „Hyperion”. Eu, evident, am vorbit despre editura US, cu toate că I. Ciocanu ar fi dorit să spun altceva…
Regizor a fost băiatul cela ce are o voce de un timbru nazonant, cântând un folk bun – îi zice I. Buruiană. Reporterul-intervievator – un tânăr cam nesigur în expresie şi formulare de idee – Ion Lupan. Dar toate pot fi şi înlăturate, şi recuperate.

La ora 15,00. – o şedinţă comună a dramaturgilor şi regizorilor. Ministerul Culturii are ceva de bifat. Discuţie leşinată, precaută, agramată. Ar reieşi că mă laud, însă după ce am vorbit eu, toţi au răsuflat uşuraţi, Victor Ciutac zicând că i „s-a luat o ceaţă de pe ochi”, Iacob Burghiu că „de vorbea doar L. Butnaru, tot ar fi avut rost să ne întrunim”. Gheorghe Cincilei, L. Ungureanu fac şi ei referinţe copioase la opiniile mele. Nu i-a plăcut doar lui N. E. care a susţinut că, pe timpuri, era mai bine. Bine, bine, dar eu tocmai despre lipsa de profesionism şi lipsa de cultură am vorbit, – tocmai despre ce-i lipseşte acestui tip dezmăţat, aflat într-o necruţătoare criză de atenţie (nu mai e băgat în seamă) şi în pragul unei lamentabile ratări, deoarece nu mai e în stare să depună eforturi de a ieşi din crasa incultură şi ignoranţă în care a tot hălăduit prin cârciumi. Nu, tinere, arta românească autentică nu acceptă surogatul, semifabricatul, amatorismul de şatră…
Un ipochimen destrăbălat în atare hal (a trecut de 50 de ani) oare poate să-l asculte pe Montaigne, care susţinea că, mergând spre bătrâneţe, omul trebuie să lucreze şi mai mult asupra sinelui său? În genere, În Basarabia acest principiu nu prea pare să fie respectat, de unde şi acel infim număr de bătrâni înţelepţi. E dezolanta cretinizare a senilităţii…

Odată ce veni vorba de Montaigne, ea poate veni şi despre Blaga sau Einstein. Cum, de ce? Păi, dacă francezul are o formulă memorabilă – „omul miraculos unduitor”, aceasta ne duce cu gândul la „spaţiul ondulatoriu” al lui Blaga şi, mai departe, la proprietăţile ondulatorii ale materiei din teoria relativităţii. Adică ajungem (figurat vorbind) la teoria unitară a câmpurilor, elaborată de Einstein în anul naşterii mele, dar… nu cu această ocazie sau în onoarea primului meu gângurit.  (Ei, simt că nu-mi prea iese autoironia; trebuie să mai fac exerciţii în această… neplăcută direcţie.)

După retro-notele lăsate aici dimineaţă, iată-le pe altele, aduse „de la iepuri”, proaspete, aflate sau întâmplate astăzi.
Trec pe la „TM”. Cioclea îmi oferă numărul de ieri, impregnat copios cu mustul senzaţionalului chişinăuian: desfiinţează mangafaua, ia în alegorie-băşcălie pe Wyski-manu cel ce face pe sine, îi reciteşte-aminteşte biografia comunisto-kgbistă a candidatului la preşedinţie… Mă rog, s-or găsi ei şi cititori… eu personal, însă, sunt prins de „Secolul 20” nr. 248-250, dedicat integral lui Barthes.
 La Cioclea intră şi dl Ţăranu. „Vine sau nu Doinaş?”, întreb. „Ei nu, a eşuat tentativa”. De fapt, chestiunea e cu cifru. Ambasada română dorea să încheie un acord cu Ministerul Culturii ca să ia în arendă, în parte cu amintita deja instituţie, Centrul de Artă şi Cultură (fosta „Casă a popoarelor”), plătind la 12 milioane de ruble anual. Interese fireşti de afirmare a politicii şi culturii româneşti, prin prezenţa interpreţilor şi colectivelor artistice de prestigiu, prin seri ce i-ar avea protagonişti pe scriitori, politicieni etc. Dar, rateu. Spune dl Ţăranu (cu condiţia ca eu să nu spun că ştiu de la el…) că i-a spus Burghu că s-ar fi împotrivit vicepreşedintele Coşcodan. Îi telefonez lui Iacobaş. Îmi spune (dar să nu spun că ştiu de la dânsul…) că, deocamdată, acordul nu a fost semnat, însă, probabil, pe luni-marţi să se mai facă o tentativă.
„Aţi mai vorbit cu Cimpoi în privinţa vizitei lui Şt. Aug. Doinaş?”, îl mai întreb pe dl Ţăranu. Nu. N-a vorbit. Însă eu am date că, din altă parte, poate, Cimpoi a fost la curent, deoarece Dm. Matcovschi, la întrunirea dramaturgico-regizorială, mi-a spus că Cimpoi „s-a opus” să vină la Chişinău cel care lucrează la demolarea lui Eminescu – Şt. Aug. Doinaş.
Ce tristeţe de sordide culise chişinăuiene… Sau, poate, chiar general-româneşti… Ce demon ne asmuţă şi ne tulbură firea? Cum să nu le dai dreptate celor care cred că asupra poporului nostru planeză un blestem?...

Iarăşi cu mizerabila taină şuşotită… Parfumat de-a binelea, viniticulturiceşte, Gigi Rusu îmi încredinţează un feroce secret: arătând cu degetul spre duşumele, – că aici să rămână, nimeni să nu mai ştie! – îmi spune că ieri seară M. şi cu E. au nimerit la trezilcă. Dimineaţă, i-au telefonat lui Gigi, să le ducă 400 de ruble, cât nu le ajungea până la 500, ca să plătească „noaptea de cazare” întru evaporarea aburilor. Apoi, ieşind de unde au fost reţinuţi, au intrat într-un chef salvator şi anesteziator de conştiinţă lezată de jenanta detenţie la care fuseseră supuşi. Ce să-i faci, precum întreaga-ne societate, degradăm şi noi cu mult succes. În ce-l priveşte pe E., el demult a atins grila din urmă: cea a îndobitocirii.

Sică Romanciuc îmi solicită cărţi de Dimitrie Stelaru pe care, eventual, le am în bibliotecă. Iau astăzi la serviciu „Marele incognito” şi „Nemoarte”, care îmi sugerează ideea de a face o selecţie pentru „Poezii de duminică”. Ba chiar am şi extras deja vreo 10 titluri. Continui după ce Sică îmi întoarce cărţile.
Apoi Constantin Tonegaru, un autor cu totul îndreptăţit de a sprijini continuitatea colecţiei „Poezii de duminică”.

27.IX.1992

Ieri şi astăzi (sâmbătă-duminică) am dus la capăt un articol despre dezamăgirile pe care ţi le trezesc politicanţii zilei.

Pentru un scriitor ce ţine la savoarea limbajului, – o îndeletnicire captivantă: să-şi imagineze cam ce cuvinte ar fi cunoscut ş folosit Adam, după care să fluiere a pagubă, dându-şi seama ce puţine au fost ele.

28.IX.1992

 Uneori, dimineţile, ne trezeşte coteiul vecinei de jos: latră-urlă inexpresiv. Are un nume frumos: Spiriduş. Cum arată?... Indirect, răspunsul e acesta: : avea dreptate Barthes să nu-i placă lătrătorii albi şi creţi.

Aş vrea să pun în acest jurnal cât mai puţină supărare şi aprecieri negative. Dar nu în ceea ce-l priveşte pe E. (Fireşte, ar trebui să nu-l bag în seamă, să-i ocolesc numele şi apucăturile sale de pahiderm şi  de pahonţ – iată şi două noţiuni care atestă febrilitate momentului de mai lungă durată în care fac recrutări lingvistice din cele mai p r ă p ă d i t e  colţuri ale memoriei. Dar să vezi, mi se par, unele, cam ne-dure, ne-aspre noţiunile de pahiderm şi pahonţ pentru un ins atât de gălăgios în obrăznicia, necioplirea şi grosolănia sa non-stop…)

2.X.1992

Alaltăieri, meciurile din Cupele europene la fotbal. Pe stadionul „Dinamo” din Bucureşti se scandează entuziast: „Azi în Ştefan cel Mare/ Este sărbătoare!” Logic, la 2:0 pentru gazde, e festin mare. Iar eu îmi amintesc de mereu simpaticul „Rapid” care, pe stadionul său din Ghencea, păpase o bătaie de rând, însă căruia suporterii îi cântau înduioşător până la lacrimi: „Şi la bine şi la rău/ „Rapid” este clubul meu,/ Ca să vadă lumea toată/ Dragoste adevărată”. Zic că e o perlă în folclorul microbiştilor!
Ieri, în „LA” am publicat dialogul cu Anatol Ciocanu. E acolo şi o nouă, a boemi, pe care An. o marcotează din, fireşte, substantivul boemă. De altfel, interlocutorul meu face nişte confesiuni triste până la dramatism şi disperare. Pentru Ziua Poeziei, am avut grijă să prezint câte o lucrare de-a lui Gheorghe Pârja (Sighetu Marmaţiei) şi Mariana Bojan (Cluj-Napoca) – pentru „LA” şi ediţia specială a „Metronomului”.


Istoria cu trezilca de săptămâna trecută are continuare. La o agapă, M. ne mărturiseşte, mie, lui Cimpoi şi Suceveanu, că împreună cu el şi Esi. la trezilcă a nimerit şi B-c. Acesta, având grijă de buna conduită a partenerilor săi, îi tot somează pe M. şi E. să nu facă scandal, să nu se împotrivească, să intre în spaţiul treziei, să se dezbrace şi să se culce, el, însă… volatilizându-se, salvându-se de umilitoarea procedură. Presupun că A. era nebăut sau mai puţin băut. Dar l-a salvat şi binecunoscuta sa abilitate. Oricum, cei „doi trădaţi”, sunt nedumeriţi, scandalizaţi şi (aproape) neiertători. E drept că B-c ar fi putut face ceva pentru a găsi pârghiile salvatoare pentru cei doi colegi reţinuţi, dar…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu