LUPTA CU OMUL

Principiul îngerului

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

Dragostea fulgerului

Ai putea dispărea din dragostea unui fulger pentru tine

cel care s-ar aprinde

s-ar întinde

râvnind să aibă de prelungire

                                              linia vieţii din palma ta…

EGAL ÎN ROSTIRE

16.III.1993

Jurnalul nu e o metodă de a te explica pe tine ţie însuţi, ci ceva mult mai simplu: un mijloc de a te uita tu pe tine însuţi. Când îl scrii în… uitare de sine…

Se întâmplă că Aura Christi să aibă, adus de la Bucureşti, nr. 2 al „Luceafărului”, unde se reflectă pe larg decernarea premiilor. În eventualitatea că rătăcesc pe undeva exemplarul, extrag „ne-modest” cele scrise de Marius Tupan despre „atât de importanta” mea persoană: „Ceilalţi patru aleşi ai noştri sunt, indiscutabil, creatori de talent, ieşiţi din serie, cum se mai spune, individualităţi certe, care îmbogăţesc benefic climatul literar. Surpriza poate să o constituie, numai pentru unii, Leo Butnaru, poet din Republica Moldova care, prin modernitatea şi inspiraţia versurilor sale, sfidează parcă un curent neocomunist ce se observă acolo, el, Leo Butnaru, fiind sincron cu mutaţiile timpului, egal în rostire cu confraţii întru neam şi devoţiune”.

Telegrafic, este reprodusă şi o secvenţă din micro-alocuţiunea mea la festivitatea de decernare a premiilor din 7 ianuarie a. c.

Însă orice părere bună sau foarte bună aş avea eu despre propria-mi persoană, este important să nu uit şi să cred cu siguranţă că, posibil oarecum paradoxal, poţi să-ţi menţii vitalitatea artistică şi printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dramatică, oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest şi necruţător, poţi şi trebuie să fii nu că pe picior, ci pe condei… de război cu sine. Rănit crunt de tine însuţi, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat).

CRIMEEA AZI, CRIMEEA DE ACUM 2 ANI ŞI CEVA... (Jurnal)

Leo BUTNARU

PESTE BARIERE

(Jurnal de Crimeea. 4 – 11  septembrie 2011)

4 septembrie

Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932) care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.

Koktebel

În rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbel se traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la… copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskai gubernia – astfel se numea, ca diviziunea administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) „töbel” înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul  Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept: „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate,  Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost… ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbel era numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în antichitate, numele tribal kιpçak era similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).

După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.

Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul (asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni – prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina – catastrofal.

Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai pute spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).

La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odessa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol… În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge… mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje…) sau interioare (intime)…

NOTE ŞI CONTRANOTE, 1993

22.II.1993

Bine, zic eu, mai gândindu-mă că generaţia lui Strâmbeanu e ahtiată de a se întâlni cu şefii noi, de altfel – foarte vechi, întronaţi, pentru a le da sfaturi, de a le… În „LA”, la un P.S., G. V. îl binecuvântează pe Lucinschi. Ba, împreună cu Cimpoi şi Crăciun, se cer în audienţă la acesta şi chiar au fost primiţi. Iar Matcovschi invită la o serată a sa pe Lucinschi şi Sangheli…

Ce o fi însemnând asta? Linguşire? Psihologie de sclav ex-sovietic? Dar, sigur, sunt nişte trăsături caliciste ale reprezentanţilor acestei generaţii. Poate de unde au trecut prin vremuri cu adevărat crâncene, necruţătoare, desfiguratoare de tot şi de toate… Şi iată că nici până astăzi nu-şi regăsesc verticalitatea demnităţii. Doar în preajma mai-mărimilor bolşevice, comuniste, ei se simt mai în siguranţă. Deh, că, pe vremuri, au colaborat cu CC-u şi cu cine mai era de colaborat, pentru a aştepta să li se arunce câte un os care să nu le stea lor şi altora în gât…

Dar ce ar fi de spus despre politicaştrii prutonistreni, despre ruşinea asta de parlamentari în două iţe? Ptfu! În eseul „România de totdeauna”, Constantin Noica are o remarcă din care se poate trage concluzia nimicitoare pentru hurta asta de agramaţi chişinăuieni, oploşiţi sub stema de stat.: „…dispreţul pe care, în fond, îl aveau francezii faţă de oamenii lor politici, cu Daladier în frunte, când spuneau despre ei că sunt ceva mai mediocri de cum ar merita Franţa”.

Ei, acum să ne gândim ce s-ar putea spune despre aceste specimene agrariene – Snegur, Moţpan, Fandofan, Lupacescu, Palaria etc., etc.?...

DE ZIUA LUI LIVIU DAMIAN (13 martie 1935 – 20 iulie 1986)

                                         
                                                       F r a g m e n t e

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.

Leo Butnaru şi Liviu Damian.
Iulie 1976, Mihăileni/ Râşcani

Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost voia poetului să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, Gheorghiţă, Uncuţă…

Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…

Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).

Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi, pur şi simplu, din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul care ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record.

FEBRUARIE 1993

9.II.1993

De la Băcău, două telefoane. Sergiu Adam cu problema editării în comun – SPS şi US – a revistei „Ateneu”. Noi să asigurăm hârtia. Am fi oare în stare? Am vorbit şi cu Cimpoi. Variantă: să vină Adam şi cu Donea să tratăm aici, la faţa locului, inclusiv posibilitatea obţinerii hârtiei (mai) ieftine.

Geo Popa mă pune la curent că l-a telefonat Serafim Saka, spunându-i despre caseta cu spectacolul. Geo merge la Iaşi să ia caseta şi să-i lase lui Serafim pentru mine un pachet cu cărţi. Sunt curios ce bunătăţi îmi expediază. Îmi solicită o colaborare pentru revista Centrului Internaţional de Cultură Bacău. Să vedem ce pot oferi.

Vorbesc la telefon cu Ioanid Romanescu – era la editura „Princeps”, unde eu îl căutam pe dl Baghiu. Zice că el îmi va fi necruţătorul redactor al cărţii. Să fac posibilul de a putea să o editeze la Chişinău, unde tipografia e mai ieftină. Apoi, să am grijă de versurile pe care i le-a prezentat Holban la „LA”, etc.

La un moment dat, mă întreabă dacă mai sunt „lideri literari”. A-A-A. Au fost. Mai mult în postură de lideri conjuncturişti. Poate că vor putea să revină. Dar în nişte condiţii egale, cam necruţătoare: literatura e chestiune de valoare, originalitate şi noutate. De intelect superior. Nu mai e (şi de) ridicatul mâinii în piaţă, pentru ca să se afle de eşti sau nu scriitor mare. Literatura e mai mult intimitate şi nemulţumire discretă, dramatică, decât satisfacere de orgoliu în ropot de aplauze şi vociferări anestetice. Deci, a fi lider conjunctural şi a fi, totuşi, cineva în literatură sunt rectitudini care nu se suprapun… Nu sunt toţi în stare să se menţină la capitolul notabilitate literară, ci scapătă în registrul de contabilitate/ statistică al istoriei literaturii…

MARINETTI ÎN RUSIA

PRIMA VIZITĂ: 1914

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:

„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.              2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)

7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)

9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puţin de o lună, ziarul petersburghez „Vecer” („Seara”), din 18 martie, informa cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franţa.]

Sau în „Să ucidem clarul de lună” (1909): „La guerra?...Ebbene, sì: essa è la nostra unica speranza, la nostra ragione di vivere, la nostra sola volontà!...Sì, la guerra! Contro di voi, che morite troppo lentamente, e contro tutti i morti che ingombrano le nostre strade!...

Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché noi temiamo che braccia supplici s'intreccino alle nostre ginocchia, la mattina della partenza!...”

Prezenţa Primului Futurist pe fronturi pornise în 1911, când, la izbucnirea războiului  italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe post de corespondent de război al unui ziar francez, după care şi-a publicat reportajele în cartea „Lupta pentru Tripoli”.

Dat fiind că futuriştii glorificau militarismul naţional, ei pledează frenetic pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei contra Austriei, pentru a obţine dominaţia deplină în arealul Mării Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările şi pledoariile futuriştilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre în luptă.  

Marinetti şi mai mulţi colegi întru futurism pleacă voluntari pe front, de unde unii nu se vor mai întoarce. Spre deosebire de futuriştii ruşi, cei din Italia se implicaseră activ în Primul Război Mondial, de menţionat fiind din nou că o făceau voluntar, fără ordin de chemare la arme. Colegii lor ruşi nu demonstrau nici pic de entuziasm faţă de conflagraţii, unii din ei chiar căutând diverse căi de a evita recrutarea.

Marinetti la a doua vizită în Rusia, 1942

Aşadar, anul 1942. Marinetti, academicianul, rămas în continuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la Stalingrad. Aceasta însă era deja a doua vizită a genialului futurist în Rusia, ceea ce stimulase diverse presupuneri fanteziste cantonate, uneori, în legende deloc fondate, precum versiunea unor cercetători prost informaţi, care spuneau că, chipurile, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv căzuse prizonier, fiind expediat în oraşul Azbest din Ural, unde i s-au şi pierdut urmele. Alţii scriau că ar fi fost grav rănit lângă Stalingrad, murind în 1944. Nimic mai puţin adevărat, ceea ce se va dovedi în finalul prezentei naraţiuni eseistice.  

Până acolo însă, să pornim metodic, cronologic, revenind la prima vizită a lui Filippo Tomasso Marinetti în Rusia, ce avusese loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar şi memoriile unor actanţi ruşi au lăsat mărturii demne de toată atenţia şi pe potriva ingeniozităţii debordante a întemeietorului futurismului european.

Ziarul "Nov'" oglindeşte vizita lui Marinetti, 1914

În câteva fraze de intermezzo-prolog ar fi de menţionat că, chiar de la apariţia futurismului în Italia, jurnaliştii ruşi nu scăpau din vedere nici declaraţiile de întemeiere a acestei mişcări reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puţin de o lună de când Marinetti îşi publicase manifestul în „Le Figaro” (20 februarie 1909), când unele ziare din Sankt-Petersburg relatează despre acest eveniment. Revista „Apollon”, apărută pe lume în acelaşi an cu futurismul, îl are printre corespondenţii de peste hotare pe poetul Paulo Buzzi, confrate de acţiune artistică al lui Marinetti. În 1912, revistele „Soiuz molodioji” („Uniunea tineretului”) şi „Maski” („Măşti”) prezintă în traducere unele din manifestele futuriştilor de pe Peninsula Apenină. În legătură cu viitoarea vizită a lui Marinetti în Rusia, poetul şi teoreticianul Vadim Şerşenevici publică în ediţie aparte unele din cele mai importante manifeste ale futurismului italian, cu un an înainte, tot el, lansându-şi cartea „Futurismul fără mască”, subintitulată „Introducţie compilativă”. În ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt-Petersburg apare volumul lui Ghenrih Tasteven „Futurismul. (Calea spre un nou simbolism)”, în care sunt inserate de asemenea principalele manifeste marinettiste. Mai puţin „politicos” era titlul cărţii lui Aleksandr Zakrajevski, „Cavalerii demenţei (Futuriştii)”, editată la Kiev.

Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor din preajmă (…)

– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”