DESPRE INSPIRAŢIE - A INFINITA OARĂ

               Un scurt eseu al colegului Valeriu Gherghel, preluat pe blogul său de prietenul Vasile Gogea, mă face să re-dau la lumină un text al meu de acum 15 ani, care tratează (sau... este tratat de!) aceeaşi temă: MĂRIA SA INSPIRAŢIA.

Leo BUTNARU

CA O LEGE A ACŢIUNII, INSPIRAŢIA

Ştiu că inspiraţia există. Dar nu ştiu de unde vine. Poate vine din memorie, poate de la un agent necunoscut. Dar există şi toţi poeţii ştiu asta. La fel cum ştiu că există experienţa iubirii, tot aşa există şi experienţa inspiraţiei.

                                                                        Jorge Luis Borges

Inspiraţia... Una dintre cele mai nelămurite probleme ale vieţii psihice a artistului... Subiect osândit la interminabile discuţii. Perpetuum-ul mobile al incertitudinilor, aproximaţiilor şi contradicţiilor. Sisif-icitatea strădaniilor, uneori, râsu’-plânsu’. Un singur lacăt şi o mulţime de chei, pe care lumea încearcă să le tot potrivească pentru el.

Nenumărate ipoteze referitoare la însuşirile imperceptibile, de adâncă taină ale harului de creator al omului... E numai de la om verbul ales, ori este şi apanaj al vocilor profetice, oraculare? Frumuseţea izvodită în ariile artelor poate fi atribuită pe de-a-ntregul drept merit al omului sau e ceva de dincolo de măsura umană, din paradisiacele grădini ale spiritului divin?

În genere, în ce măsură inspiraţia ţine de zona şi starea incontro­labilă a conştiinţei şi intelectului artistic, ca dat, programare sau spontaneitate imprevizibilă? Ar fi adevărat că inspiraţia se revelează ca o stare de graţie, ce propune o idee sau câteva idei; o stare instantanee care, parcă, nu ar presupune şi o gestaţie prealabilă sau prezentă/ curentă, concomitentă cu izbucnirea ei, ca mobil artistic, drept eveniment absolut, nesupus vreunei explicaţii exegetice cât de cât explicite? Sau, dacă nu e aşa, în ce măsură se lasă depistată ca fenomenologie, proces creator, afirmare?

Cu titlu de prim răspuns, să începem cu o... concluzie (perspicace): „Orice claritate asupra acestor probleme rămâne individuală, este permisă cea mai mare contrarietate în opinii şi există exemple ilustre şi experienţe greu de contestat” (Paul Valéry).

Prin urmare, ne vom baza, cu adevărat, pe exemple ilustre şi experienţe, însă nu şi obligatoriu de necontestat. Pentru că ne situăm, apriori, în domeniul fascinantului subiectivism (inspirator, creator şi el!) al subconştientului, intuiţiei, animat de şi, la rândul său, animând procesele indiscernabilei receptivităţi trecute pe undele introvertitului, aţintirii, cât mai acut şi atent posibil, spre cuprinsul intimităţii, acolo unde obiectul observaţiei parcă ar trebui să devină însăşi observaţia (asupra poeziei, să zicem, în stare maieutică, născândă...).

Iar primul exemplu ar fi cel din romanul Moartea la Veneţia, în care Heinrich Mann se întreba: „Cine poate tălmăci esenţa şi caracteristicile firii artistului? Cine înţelege profunda contopire a celor două instincte, al disciplinei şi al dionisiacului, de care depinde această fire?” Interogaţii similare a cunoscut încă adânca antichitate, creatorii şi filozofii încercând să ajungă la anumite elucidări. În principiu, cei mai de demult lăsau prea puţine pe seama artistului, rodul creaţiei atribuindu-l zeilor stăpânitori de ceruri şi suflete, lucru evident şi în cele spuse de Socrate lui Ion (Platon, Ion): „Talentul tău de a vorbi cu îndemânare despre Omer nu e o artă... ci o putere divină care te pune în mişcare, o putere la fel cu ceea din piatra pe care Euripide o numeşte magnesiană, iar poporul – heracleiană. Piatra aceasta nu numai că atrage inele de fier, dar şi le dă acestora de a face, la rândul lor, acelaşi lucru ca şi magnetul... Tot astfel şi Muza insuflă unora entuziasm şi de aceşti inspiraţi atârnă lanţul din ceilalţi entuziaşti, căci toţi poeţii buni îşi fac poemele frumoase nu prin ajutorul artei, ci în prada inspiraţiei şi stăpâniţi oarecum de o putere divină (...) Căci ne spun poeţii că dânşii ne aduc cântecele lor culegându-le din fântânile pline de miere şi din grădinile şi dumbrăvile Muzelor, ca şi albinele, zburând ca şi ele. Şi spun adevărat, căci poetul e o fiinţă uşurică, zburătoare şi sacră şi nu este în stare să creeze ceva până nu e cuprins de inspiraţie, şi-şi iese din fire, astfel ca mintea sa să nu mai locuiască într-însul... ei produc operele lor... nu datorită meşteşugului, ci inspiraţiei divine, şi fiecare e în stare să creeze o operă frumoasă numai în direcţia în care îl inspiră Muza: unul ditirambi, alţii encomioane, altul texte pentru pantomime şi iarăşi altul epopei sau satire (...) poeţii nu-s decât nişte tălmaci ai zeilor, fiecare posedat de zeul care îl stăpâneşte”.

Aşadar, până la îndoielile, divizările noţionale sau confuziile din timpurile relativ noi, a predominat neclintita şi cam generalizata certitudine a anticilor care credeau că prin medierea muzelor purtătoare de liră sufletul creator al omului vine de la zei, precum spune şi Ovidiu în poemul autobiografic Tristele: „O, şi era într-un timp când erau onoraţi toţi poeţii/ şi toţi poeţii credeau că-s învestiţi de la zei”. În raport cu Platon, sigur că Ovidiu merge spre o mai severă ordonare şi disciplinare a actului creator, pentru că zeii n-ar accepta incontrolabilul definitiv, cum se spune în acelaşi dialog platonician: „La fel cum cei cuprinşi de frenezia corybantică nu sunt în minţile lor când dansează, tot aşa şi poeţii lirici nu sunt în minţile lor când alcătuiesc frumoasele lor cânturi”. Acest mod de ieşire din minţi ca efervescenţă creatoare, ce-i poate împinge pe unii spre limitele tragicului, pierzaniei, merită, pe cât e posibil, înţelegere, însă, uneori, el dă motiv pentru frondă şi zeflemea, nu numaidecât rafinate, ce-i vizează pe cei care ajung, să zicem, de la abordarea inspiraţiei ca extaz la inspiraţie ca... orgasm artistic. (Croce ironiza şi la adresa portretelor idealizate ale poetaştrilor ce vor „să fie înfăţişaţi cu plete bogate şi cu ochii spre cer, primind inspiraţia”...)

Însă precauţia faţă de predicatorii rolului decisiv în declanşarea experienţei creatoare a demenţei, deci a cazului psihic de şoc, sau faţă de cei care susţin originea divină a artei, o atestăm deja la Cicero, care scria: „Nimeni nu poate fi poet adevărat fără o ardoare sufletească şi fără oarecare inspiraţie – un fel de nebunie... Acelaşi lucru îl spun Democrit şi Platon”. (La cei doi predecesori elini ai ilustrului orator latin nu se întâlnesc şovăielnice atenuări de genul „oarecare inspiraţie” sau „un fel de nebunie”, în problema dată grecii vechi fiind categoric afirmativi.) O asemănătoare precauţie „ciceroniană” pare a fi caracteristică şi yoginilor hinduşi care, în definirea experienţelor limită cu care ies din profunzimile contemplaţiei în uitare de sine, revenind la realitate, folosesc paradoxala învecinare dintre devastator şi tihnă: „O, Nirvana, distrugere, calm minunat, poartă de salvare!”

Numai că anticii nu au făcut decât să emită primele presupuneri referitoare la inspiraţia care, de atunci, în continuitatea timpului, a fost să fie unul din aspectele cele mai abordate, ca problemă cri(p)tică, a creaţiei artistice, concomitent rămânând cel mai puţin explicat, din motivul că o cercetare la obiect este imposibilă, în consecinţă lansându-se noi şi noi ipoteze.

O CARTE DESPRE POEZIA RUSĂ - ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Evgheni Stepanov – filolog, lingvist şi poet, popularizator al poeziei ruse. Preşedinte al Uniunii Internaţionale a Scriitorilor „Secolul XXI” (Federaţia Rusă).

S-a născut în anul 1964 la Moscova. Licenţiat al Facultăţii de Limbi Străine a Institutului Pedagogic din Tambov (1986), specializare – limbile franceză şi germană. A studiat la Universitatea de Educaţie Creştină din Geneva (1992), iar în 2004 îşi încheie aspirantura la Universitatea de Stat din Moscova. Este doctor habilitat în ştiinţe filologice. Din 2006, membru al PEN Centrului Rus. Distins cu blazonul „Părintele Futurismului Rus D. D. Burliuk”. I s-au acordat premiile „Anton Delvig” (Moscova) şi „Primăvara poeţilor” (Chişinău). În anul 2008, Fundaţia V. P. Astafiev (Krasnoiarsk) l-a inclus printre cei mai buni 11 scriitori ruşi contemporani. E autorul mai multor cărţi editate în Rusia, SUA, Bulgaria. În limba română a publicat volumul de versuri „Istoriograf mie însumi” (Fundaţia Culturală Poezia, Iaşi, 2010).

Traducere: Leo Butnaru

Vă propun un capitol din această carte 

MONOSTIHUL RUS CONTEMPORAN ŞI POEMUL DINTR-UN SINGUR VERS

Monostihul rus contemporan reprezintă un fenomen contradictoriu care şi astăzi mai trezeşte discuţii filologice. Totuşi, el ar ţine de poezie sau de proză?

În prezent, nu este cunoscut un răspuns exact la această întrebare. Precum nu există un răspuns definitiv referitor la deosebirile principiale dintre vers şi proză. Cei mai importanţi filologi din trecut şi din timpurile noastre (Iu. Tînianov, Gh. Şengheli, M. Gasparov, Iu. Lotman, B. Tomaşevski, Iu. Orliţki, T. Skulaciova, M. Şapiro, S. Kormilov, S. Biriukov, alţii) i-au dedicat problemei date o multitudine de studii, însă întrebarea aţâţă în continuare conştiinţa exegeţilor. Iar monostihul, în acest caz, ar putea servi drept hârtia de turnesol, care cu timpul ar putea sugera răspunsul. (Conform DEX-ului, monostihul este o poezie sau o strofă alcătuită dintr-un singur vers. Astfel că, în cazul când va fi să delimităm un poem din, eminamente, un singur vers, vom folosi noţiunea monostih. – L.B.)

Nu sunt prea numeroşi filologii preocupaţi, sistematic, de monostih. Şi nici articole despre acest gen poetic nu au apărut prea multe. Înainte de toate, trebuie să amintim studiile semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov, D. Kuzmin, T. Bonci-Osmolovski.

Istoria monostihului în Rusia este tema analizată temeinic în lucrările lui S. Biriukov¹ şi D. Kuzmin².

Chintesenţa stării generale a gândirii ştiinţifice contemporane referitoare la problema în cauză a focusat-o reuşit V. Burici, care a propus să numim monostihul udeteron (din greceşte: nici una, nici alta).

O astfel de formulă au acceptat-o M. Gasparov, Iu. Orliţki şi alţi savanţi.

În prezent, definiţiile monostihului sunt mai multe decât s-ar crede. În această privinţă au opinat şi filologii, şi poeţii. Spre exemplu, în revista „Deti Ra” au fost publicate definiţiile propuse de Iu. Belikov, T. Vinogradova, E. Kaţiuba, K. Kedrov, S. Biriukov, B. Grinberg, Iu. Milorava, O. Logoş, D. Ţeselciuk³.

Definiţia cea mai cunoscută şi frecvent invocată a lansat-o A. Kviatkovski⁴.

„MONOSTIH (din grecescul μόνοζ – unu şi στίχοζ – vers/ stih) – un singur vers încheiat sub aspect semantic, sintactic şi prin structura sa metrică. De obicei, pentru M. este aleasă o frază lungă, ce se înscrie într-o metrică adecvată, cum ar fi hexametrul sau versul alexandrin. Exemple de M.:

În tinereţe eu eram asemenea defileurilor munţilor  abrupţi.

(Arhiloh)

Romă de aur, lăcaş al zeilor, dominând printre oraşele toate.

(Avsoniu)

 Odihneşte-te, pulbere dragă, până în zorii bucuriei.

(N. Karamzin)

În poezia rusă, Monostihul ca formă prozodică nu a prins”.

Până aici totul este adevărat, cu o singură excepţie. Din contră, monostihul a prins, s-a răspândit în poezia rusă. Până în prezent, au fost publicate sute de mostre ale genului în cauză. Bazându-se pe tradiţiile folclorice străvechi (zicători, proverbe, frământări de limbă, vorbe de duh, ghicitori etc.), monostihul pur şi simplu nu a putut să nu cunoască o largă răspândire.

Actualmente, sunt atestate câteva specii de monostih.

Clasificarea lor este analizată în lucrările semnate de V. Markova, S. Kormilov, S. Biriukov şi D. Kuzmin. Nu voi repeta lucruri bine cunoscute. Voi remarca doar că, fără excepţie, toate speciile de monostih sunt create prin analogie directă cu modelele folclorice, multe dintre care rămân neîntrecute.

Şi aici e momentul să remarcăm în mod special monostihul rimat, care are evidente trăsături tipologice comune cu proverbul. Acesta e un vers necomplicat, uşor de memorizat, aforistic.

Să comparăm unele proverbe populare ruseşti cu anumite monostihuri contemporane rimate:

 Proverbe:

Sau mied mi-or da de băut, sau voi fi bătut⁵.

De ai în pungă, nimeni nu te-alungă⁶.

Monostihuri contemporane:

Pe cine-l premiază – îl şi incinerează⁷.

(Pavel Baikov)

N-a ajuns Casanova – brăcinarul nu-l ţinea⁸.

(Efim Gammer)

MARINA ŢVETAEVA: "CEASUL SUFLETULUI"

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron, care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi fiica şi soţul, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.

A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

În internetul rusesc, excepţionalul şi extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic; texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor efemere ambiţii neacoperite de har: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren”, „Sindicatul futuriştilor”, „410” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breala poeţilor”...) – însă nu doar poeţi, prozatori, ci şi pictori, compozitori, sculptori etc.  Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poetese care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea mult (adânc) implicată în efervescenţa fenomenologie avangardiste? Răspunsul e unul simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poetese ale lumii.

*      *      *

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare,

Abia glasul nostru până la urlet e înălţat,

Că îndată gâtlejul ni l-a şi înşfăcat

Mănuşa de fier a legii necruţătoare.

Adună lacrimile-n ochi, apele-n ruptură –

În maluri, blestemele – în gâtlej – nod.

Şi libertatea de fier aruncă de pe noul pod

Liber-cugetătorul, fragilă făptură.

Şi pe piept ne adăposteşte vuiete şi gemete

Se lasă o aripă de fier, acvilină.

Numai în cercul unei legi enorme

Mă simt în largu-mi – calmă – în lumină.

25.VII.1917

*      *      *

Abia de privirăm în ochi – fără ezitare; 

Iar peste geamăt – somn

Al tuturor tronurilor – tron,

Al tuturor legilor – ucaz legal.

După paragină – lan de secară,

Râuri cu sinilie apă...

Iar tu, tinere bărbat,

Lasă-ţi pleoapă pe pleoapă!

În vene – mierea. Cine vine?

Este – el, somn – de-nnoptare –

El va potoli, el va stinge

Pătimaşa, mortala sudoare.

24.IV.1918

PORŢILE IADULUI

Porţile dimpotrivă

La „Porţile iadului” de Auguste Rodin

Şi el a ajuns la iad.

Predestinat.

Însă până să intre

a îngăduit o vreme

decorându-i porţile.

Lui Dumnezeu I-a plăcut rodul muncii

arta cu care a sculptat porţile ditamai

şi l-a iertat

mai gândindu-se puţin

după care-l îndreptă spre rai.

Din păcate

cu porţile acestuia Rodin

nu a fost la fel de inspirat

distrugându-şi nemulţumit schiţele

proiectele toate

rămânând ca şi cum

la jumătate de drum.

De mai multă vreme

nu mai parvin ştiri despre el

încât nu se ştie

unde s-ar afla acum…

25.VII.2014

CINE, DE UNDE ACCESEAZĂ ACEST BLOG?

Spre exemplu, statistica accesării acestui blog în una din zile e următoarea:

Sigur că eşti curios: cine o fi cei 133 de americani sau de români americani, care au accesat blogul tău? Dar cei 51 din Germania, 13 din Slovacia etc.? Nu cred că la mijloc ar fi doar curiozitatea. Sunt sigur că e şi solidaritatea. Vă salut, prieteni de departe!

UN AVANGARDIST RUS LA ARGEŞ

*     *     *

De cu zori, cocoşul anunţă

Că noaptea a rămas în urmă:

Cucul – că, uite, atâţia ani

Sunt în faţă şi

Aşteptarea nu-şi curmă.

Cu-cu sau cu-cu-ri-gu –

E unul şi acelaşi sens:

Curge (fii atent!)

Ca un şuvoi de grăunţe,

Mai ales.

Dar ştii, există o pasăre,

Ea nicicând, nicicum nu cântă:

Ci doar timpul, ca pe grăunţe,

Îl tot ciuguleşte

În tainica-i pândă.

*     *     *

Ceea ce-mi era de consolare

A încetat de a mai consola,

Cu toate astea, uneori,

Mă mai distrez şi eu cumva.

Mă distrez cu brutalul frig,

Vântul aspru, zilele gri,

Mă distrez cu sărăcăcioasa urbe –

Şi astfel trece zi după zi.

De nu-n Rusia, în Germania, fie,

Iată-mă în lung de râu, la plimbare,

Distrându-mă prin combinaţie

De indiferenţă şi întristare.

PRAGURILE TRECERII

25.VIII.1993

Ieri, telefonează Ioanid Romanescu. „Leule, ce zi este astăzi? Încrustează-ţi bine în minte…” etc. Înţeleg că a apărut volumul meu de versuri „Iluzia necesară”, la ed. „Princeps” din Iaşi. „Remarcă faptul că astăzi nu e 23 august, ci 24”. Fireşte, aluzie la nefastele evenimente istorice. Însă cartea mea nu are nimic în comun cu pactul Ribentrop-Molotov, semnat, în 1939, la 23 august… Dar oare chiar să nu aibă? Fie şi din motivul că prima mea carte în Ţara mea, România, a apărut atât de târziu… Că eu 40 de ani am fost supus privaţiunilor, muştruluielilor ideologice, politice de tot soiul, şi de cele mai neghioabe feluri.

Dacă va fi relativ bine (…pentru că la Negureni tata se află într-o stare limită…), posibil ca lunea viitoare, în cadrul Zilelor Blaga, să facem o lansare, mai multe lansări, pentru că vin cu cărţi noi şi Ion Mureşan, şi Aurel Pantea, alţii; facem lansări pe Aleea clasicilor, care clasici noi (încă) nu suntem şi nimeni nu poate şti dacă vreunul dintre noi va ajunge ca atare.

15.IX.1993

 Când nu-ţi mai este de jurnal… Las câteva pagini albe, în care va trebui să vorbesc, de voi putea, despre trecerea în lumea celor drepţi a tatălui meu. Acum, ca şi în zilele trecute de la 27 august, ziua decesului, nu pot scrie nimic coerent despre această plecare pentru totdeauna…

Blajinul şi inofensivul Victor Dumbrăveanu îmi oferă un exemplar din „Curierul de seară”. Îl privesc uşor nedumerit. Zice: „Am plasat condoleanţele noastre. Sunt din partea prietenilor, vecinilor”.

Mircea Blajinu îmi spune: „Eu am ştiut că ţi se va întâmpla nenorocirea. Te-am visat că erai la tribună în veşminte negre. Eu eram jos, printre oameni, tot în haine cernite…” Tristul simbolism al visului s-a referit şi la el: deja de vreo zece zile i-a dispărut bătrânul tată ce are sincope de memorie. A ieşit din curtea casei de pe Valea Morilor, scăpând de sub supravegherea tinerilor aflaţi acolo în gazdă, care aveau grijă de el. Deocamdată, nicio urmă, niciun semn, nicio veste… Bietul bătrân, fost preot, cine ştie unde se află acum… dacă se mai află…