POEME DE ILYA EHRENBURG

Din revista

 Născut la Kiev, unde a şi copilărit. Învaţă la Gimnaziul Nr.1 din Moscova, din care este exclus din cauza că frecventa un cerc de revoluţionari. În 1908 este arestat, eliberat pe cauţiune, dar, fără să aştepte procesul, fuge în Franţa. Decepţionat de ideile bolşevismului, se dedică exclusiv literaturii. Debutează cu volumul „Poezii” (1910), la Paris, unde, an de an, publică pe cont propriu alte plachete, expediindu-le prietenilor şi cunoscuţilor în Rusia („Vieţuiesc”, 1911; „Păpădii”, 1912; „Cotidian”, 1913...). Abia în 1916 editează cartea pe care o consideră reprezentativă – „Versuri despre ajun”, remarcată de V. Briusov, N. Gumiliov, S. Gorodeţki. Iar A. Blok, în articolul „Dandismul rus” (1918), se referă chiar la „o modă Ehrenburg”. Traduce din poezia franceză şi cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu P. Picasso, A. Modigliani ş. a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii dintre intelectualii români, reprezentanţi ai avangardismului european, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români... Vin greu, ca mierea”. Revine în Rusia, însă revoluţia bolşevică o întâmpină cu ostilitate. Din 1921 locuieşte la Berlin. Dar, peste un timp, are şi o perioadă de creaţie pronunţat „sovietică”, în special în publicistica din anii celui de-al doilea război mondial.

Chiar dacă nu este subliniat în mod special ca aparţinând avangardei, o parte din poezia sa, precum o demonstrează şi mostrele traduse aici, ţine tocmai de spiritul modern, novator, care a caracterizat literatura începutului de secol XX.

*     *     *

Să aştepţi, până moare chiar şi memoria,

Ca ziua să devină de nestrăbătut,

Să te stingi lângă numele scump,

Alergând să ajungi umbră străină,

Spre a nu te încrede oglinzilor,

Până şi de perna ta tăinuind

Că lumina dragostei e de-ngropat,

De ascuns, de adumbrit,

Ca, întâmplător, degetele să nu trosnească,

Însăşi respiraţia să fie strânsă în pumn.

Să aştepţi astfel, încât, şi mort, să simtă el

Peste obraji trecându-i vântul fierbinte.

(1912)

*     *     *

Când se-nstăpânesc neguri cumplite

Şi vântu-mi stinge flacăra din vatră,

Ca în delir, eu, Rusie, îţi văd

Pustiile întinsuri nepopulate.

În semiîntunericul mansardei,

În zvon de caldarâm parizian,

Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,

Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,

Tăinuind o crudă nepăsare,

Blestemul nedorinţei de-a trăi,

Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulbur

Grandoarea cu atare tânguire.

(1912)

 

PRO METAFORA

Leo BUTNARU
                             din

În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie) atacurile meta-literaturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Totuşi, încă nu se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare). Şi, curios, nu o singură dată, prea săreau peste cal sau îşi făceau cal de bătaie din acest subiect unii dintre cei care, se părea, trebuia să fie, din contra, pro-metaforişti, adică – unii autori de versuri. Poate şi din motivul că, în textele lor seci, rectilinii, căzute în oralitatea narativului ordinar, intimist-jurnalistice, să le zic, cam zburdau caii verzi pe pereţi. De regulă, aceştia erau (mai sunt!) autorii slab culturalizaţi şi, poate, sărăcăcios dotaţi cu har artistic, care nu au o unitate de conştiinţă de creaţie, ca să nu mai vorbim şi de una teoretică, şi care nu se pot remarca prin careva trăsături de stil/ stiluri distincte, nu propun nimic nou (neavând de unde!), nu tind spre primenirea artei întru perpetua ei contemporaneizare, nu vădesc virtuţi întru originalitate, ci parazitează, eclectic, păscându-şi caii verzi pe... pajiştile pastişelor sau, cu şi mai adâncă inconştienţă, pe brazdele trase de predecesori, de care, cu şi fără ocazie, încearcă să facă abstracţie. Ei nu sunt în stare să dea o palmă gustului public (ca să ne amintim de un manifest al futuriştilor ruşi, din 1912), ci, chiar de primesc destule palme, nu-şi potolesc aroganţa şi retorica... fără obiect, de fapt (odată ce exclud metafora din ecuaţie). Am impresia că, indirect, tocmai la ei se referea, acum zece ani, regretatul coleg Ion Stratan, care avea de camarazi/ prieteni mai mulţi narativi în prozodie, mai mulţi nemetaforişti, spunând într-un interviu: „Mie metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism (...) poezia trebuie să fie, într-un sens, cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarealitate, este una dintre căile regale ale literaturii”.

Nu i-am înţeles nici pe unii confraţi mult mai elevaţi decât herghelegiii cailor de clorofilă ce discreditau sau mai discreditează metafora,

LEGEA BICICLETEI / Jurnal 1994

19.II.1994

În preajma Străşenilor (să fi fost ora 21,00) văd cum în întâmpinarea autobuzului nostru zboară greoi o pasăre mare. Şi – se loveşte în partea dreaptă a parbrizului!, alunecând, pare-se, în şanţ, având şansa să nu nimerească sub roţi. Din păcate, Andrei-şoferul nu opreşte, să vedem ce pasăre a fost şi în ce stare se află. Putea fi o bufniţă mare care, noaptea, în bătaia farurilor, este ca şi ziua – aproape oarbă.

Tot aici e cazul să amintesc de milimetrii care ne-au salvat undeva lângă localitatea Spătaru, la câteva zeci de kilometri de Bucureşti. În septembrie, când mergeam cu Ioan Mânăscurtă la colocviul cu presa, înnoptasem, circulând între Iaşi şi Bucureşti. Întuneric. Periculos, suntem orbiţi de farurile maşinilor care ne vin în întâmpinare. În perindarea acestor lumini – căruţe, biciclişti. Ioan, prevăzător, îmi zice: „Eu iau seama pe stânga, tu ai grijă la partea dreaptă, să nu acostăm vreo trăsură, vreun bicicli…” Chiar aşa! – „bicicli…”, deoarece n-a terminat de rostit deplin acest cuvânt, că smulge de volan în stânga: pe dreapta, ca din pământ, apăruse un biciclist impasibil, cu roata bicicletei proiectate undeva în farul stâng al maşinii. Amuţiţi ambii! Ioan s-a născut în cămaşă. O intuiţie dată de Providenţă. În caz contrar…

Dar să revenim la Camus: „Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere…” La ce bun să ne imaginăm o nenorocire, pe care o mare şansă ne-a învrednicit să o ocolim?...

22.II.1994

Pe aici, prin cercul strâmt, lumea mai este bulversată de obrăznicia numită congresul „Casa noastră” care a fost, de fapt, o învălmăşeală a mediocrităţilor depăşite sub aspect intelectual de misiunea pe care şi-o arogase.

Mai acum o săptămână, nimeresc în unul din puţinele birouri ne-sub-arendate ale revistei „Basarabia” la preludiul zilei de naştere a lui Nicolae Popa. Babansky, Vodă, Covaci Boris, Olărescu Vlad. Bem vin de 30 de bani paharul, ce se vinde la bufetul de la US. Apoi, din bârfă în bârfă, ajungem şi la cei care se cocoţează pe tocuri înalte. Comentarii minuţioase, necruţătoare, despuiate de aluzii, cercetate în toate măruntaiele subtextelor

– Ce crezi! – unde face Popică. – Acum, pe loc, vă pot demonstra o mostră: pantofii de cenaclist ai lui X... Da, cu tocuri de circa 10 centimetri.

– Ei, lasă-ne!

–   Nu credeţi? Vă dau cuvântul de onoare şi, peste un minut, două, vă aduc la expertiză coturnii lui... (De fapt, a adjectivat numele acestuia. – n.m.)

–   De unde?

CELEBRUL VERTINSKI

                                                           Nr. 35 / 2004

Şansonetist celebru, poet, compozitor, actor. Născut la Kiev, dintr-o căsătorie nelegalizată. Din anii de gimnaziu, frecventează întruniri la care sunt prezenţi M. Kuzmin, K. Malevici, M. Chagall. În ziarul „Săptămâna Kievului” publică proză, versuri. Scrie cronici de teatru, inclusiv la concertele lui Şaleapin. În 1909-1910, la Moscova, colaborează cu mici studiouri cinematografice, joacă pe scena unor teatre. Actor de film mut. Face cunoştinţă cu V. Maiakovski, se manifestă ca adept al futurismului, mai aproape fiindu-i, însă, poezoconcertele lui I. Severeanin-egofuturistul. Un timp, se consideră el însuşi egofuturist, în plan stilistic poemele sale vădind o apropiere de „lirica ironică” a lui Severeanin.

În 1919, îşi începe lungul exil – Constantinopol, România, Polonia. Până la urmă, pentru manifestările sale ostile unirii Basarabiei cu România, este expulzat din ţara noastră. Avea să concerteze în Franţa, America, locuieşte la Shanghai. În 1943, revine în URSS, unde creaţia sa îşi modifică registrul, coloratura.

          COCAININETA*

De ce plângi prostuţă copilă însingurată,

Răstignită de cocaină pe bulevarde-n Moscova?

Abia de-ţi acoperă gâtul îngusta etolă decolorată,

Năpârlită, udă şi amuzantă precum dumneata.

Deja totu-i otrăvit de bulevardiera lapoviţă noroioasă

Şi eu ştiu, dacă-ai ţipa, din minţi ţi-ai putea ieşi.

Şi, murind pe această bancă de coşmar, friguroasă,

Trupuşorul vineţiu noaptea-n giulgiu-i ţi-l va acoperi.

Deci, nu mai plânge, nu face, copila mea-nsingurată

Ce-ai lăsat cocaina pe bulevardele Moscovei a te răstigni.

Mai bine strângeţi pe gât etola îngustă şi, înfrigurată,

Pleacă-ntr-acolo unde nimeni nu te-ntreabă cine ai fi.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________

*În original: Kokainetocika

ACCES LA MEMORIE

22.XII.1993

La prezentarea volumului de poeme „Iluzia necesară”, la Casa Dosoftei din Iaşi, organizator şi amfitrion ne-a fost poetul şi muzeograful Lucian Vasiliu. Prezent, oarecum taciturn, şi poetul Cezar Ivănescu.

Iată un extras din ce a spus Ioanid Romanescu, care mi-a fost susţinător şi lector de carte: „Onorat auditoriu, ne aflăm într-un şir de zile cu multe comemorări. Comemorăm, în primul rând, 300 de ani de la dispariţia lui Dosoftei. Am comemorat, ieri, 10 ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Astăzi, s-a aniversat la Iaşi, ca şi în alte centre din ţară, patru ani de la începutul revoluţiei din 1989.

Să salutăm mai întâi în mijlocul nostru oaspeţii – pe domnişoara Beata Podgorska de la Catedra de Slavistică, de asemenea pe poetul Leo Butnaru, poet român de la Chişinău. În ce priveşte volumul de poeme «Iluzia necesară», foarte bine remarca Ioan Holban, – a făcut trei observaţii de supleţe – prima: modernitatea poeziei lui Leo Butnaru, criteriu de care a ţinut seamă şi editura «Princeps»; a doua chestiune – că valoare poeziei sale nu se deosebeşte măcar prin nuanţe de valoarea colegilor săi de generaţie aflaţi în dreapta Prutului; că el pur şi simplu este scriitor român; aşa cum între cele două războaie mondiale un scriitor rus declara „Patria mea este limba rusă”, şi sintagma a fost preluată de Nichita Stănescu – „Patria mea este limba română”, şi Leo Butnaru poate să spună cu fruntea sus că patria lui este limba română, pentru că este un scriitor foarte atent, foarte receptiv la valorile clasice ale literaturii române şi, dacă vrei într-adevăr să înveţi limba română bine, o poţi învăţa şi fără televizor şi chiar în condiţii mai grele de comunicativitate, având la dispoziţie doar pe Eminescu. Opera lui Eminescu este suficientă, aş spune eu, pentru a învăţa bine şi chiar profund limba română. Faţă de argumentele aduse de criticul Ioan Holban, eu aş mai avea ceva – nu ştiu dacă mai importante sau nu şi le spun cu acea sinceritate a unui coleg mai în vârstă, recunosc, căci faţă de acel argument există poate şi un orgoliu al editurii «Princeps» de a publica volume bune de poezie şi doresc acestor editori, dl Baghiu şi dl Moisuc, în primul rând succese în efortul lor care este extraordinar pentru a depăşi urmările inflaţiei galopante, de a scoate şi cărţi de poezie.

Calităţile poeziei lui Leo Butnaru reies mai bine vizavi de text. Îi pot fi remarcate, desigur. Dar eu am să mă opresc la câteva sau măcar la două.

În primul rând, e o poezie care vine din cultură, o poezie care are orgoliul rostirii, pentru că autorul în cauză nu doreşte să capete, ştiu eu, credibilitate poetică, mai nou cum se vorbeşte; nu doreşte să scrie urături pe teme politice sau lozinci puse pe note, cum spunea mai înainte marele nostru critic George Călinescu. El doreşte pur şi simplu să scrie o poezie trăită în limba română, pentru că oricât ai fi de bun politician, dacă nu eşti dublat, susţinut de propria artă, ca scriitor, ca pictor, mă rog, muzician, dacă eşti în parlament sau senat, nu ai succes, pe când poţi face un mult mai mare serviciu unei spiritualităţi, exprimându-te, în primul rând, la un înalt nivel în artă. Aceasta o spune şi Heideger. Filosofiile trec, partidele trec, însă popoarele rămân. Şi popoarele au nevoie de spiritualitate care să le reprezinte. Deci, dincolo de urăturile pe care le-am auzit noi, cei din dreapta Prutului, înainte de ’89, şi pe care le auzim şi acum, probabil cu titlurile schimbate foarte multe dintre ele, lansate de către cei care au fost şi sunt în continuare culmea în parlament sau în senat; dincolo de urăturile, zic, şi ale unor confraţi de dincolo, scuzaţi tautologia, – există opere serioase, artistice, literare ale colegilor noştri şi, cum bine remarca şi colegul Ioan Holban, nu este vorba decât de o cunoaştere reciprocă. Nu este vorba de intrarea românilor în România sau de intrarea României în Europa.

Sunt sigur că, dacă peste câteva milenii se va vorbi şi despre poezia scrisă în limba română, operele aparţinând unor scriitori ca Leo Butnaru vor fi receptabile, vor trezi interes şi vor merge la sufletul omului. Încă o dată mă bucur că pot vorbi despre un coleg pe care îl respect foarte mult şi cred că este mai bine să întindem astfel o mână de ajutor fraţilor noştri, făcând ceva ca să ne cunoaştem reciproc, decât să dăm doar declaraţii scrise sau vorbite şi după aceea să uităm”.

Apoi, după lansare… o prelungire de program la Ioanid, la prima sa soţie. Taclale interminabile. Se ajunge la pasiunea şahului. Romanescu şi Spinei se încleştează pe la ora 1,30 după miezul nopţii într-un război troian. Nebunie aproape frumoasă. La vamă – vameşii mai cuminţi decât noi… Ajungem cu bine.

DESPRE ROMANUL-FAPT AL LUI SERAFIM SAKA

Leo Butnaru

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI ŞI CUTREMUR DE DESTINE*

Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, Editura ARC, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka. Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, opta în primul rând pe libertate, Serafim Saka s-a străduit să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.

Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”.  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

PODURI DE IDEI

5.XI.1993

O meditaţie din romanul lui Toni Morrison „Ochiul cel mai albastru” (1970): „Iubirea nu poate fi niciodată mai bună decât cel care iubeşte. Oamenii răi iubesc cu răutate, oameni violenţi iubesc cu violenţă, oamenii slabi iubesc cu slăbiciune, oamenii proşti iubesc prosteşte, dar iubirea unui om liber nu este niciodată sigură. Nu există dar pentru cei iubiţi. Singur cel ce iubeşte se află în posesia darului iubirii sale. Cel iubit este supus forţei, neutralizat, prins în strălucirea de gheaţă din ochiul lăuntric al celui ce iubeşte”. Câteva fraze doar, ce conving că sunt scrise de un mare autor. Câteva fraze care te fac să crezi cu adevărat că Toni Morrison a meritat Premiul Nobel.

7.XI.1993

Br-r-r-r! Adu-ţi aminte ce s-a întâmplară în această zi a anului 1917…

De la Sergiu Adam, care ne invită la Zilele Bacovia la Bacău, aflu că Dan Mănucă îmi va aduce o revistă germană, în care sunt inserate şi traduceri din versurile mele.

Uite, atunci când dialogam cu Florin Iaru, nu-mi venise în minte să-l întreb, dacă este ceva comun între titlul unei cărţi de poezie a lui Dorin Tudoran, „Cântec de trecut Akheronul”, şi cel al unei cărţi de-a lui, Iaru, „Cântece de trecut strada”. Vreo replică ceva, implicită?

1.XI.1993

Înţeleg că anumite versuri de-ale mele, ce se vor înainte de toate poezie, apoi altceva, pot fi definite prin ceea ce Walter Fromm numea subiectivitate angajată. Poetul este propriul său angajat.

Din cele citite – şi rămase – versuri: „îmbătrânirea a încetat să mai fie ceva care/ Li se întâmplă doar altora”; „…Poetul e-un crescător de lei/ Cu care îşi ucide himerele de noapte” (Rolf Bossert).