... ÎN OM TE VEI ÎNTOARCE...

Diptic despre poezie şi cititor

I. De fapt

Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine

care devine, de fapt,

un lucru în tine,

cititorule.

II. Lectură

…căci din om ai fost luată

şi în om te vei întoarce …

amin…

POEME LA FINAL DE AN. DIN "APOSTROF" NR. 12.

Origini

Spre limba maternă venim

din limba paternă – Tăcerea

Dumnezeiască…

Motiv îngeresc

de nu aveai aripile în loc

de pardoseala hainei

sigur te lua frigul

„Formă şi conţinut”

1. Fila-standard I

Atât mi-a intrat în destin acest A4
acest international standard paper omni-idolatru

încât

mai că întregul alfabet a început să mi se pară

B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera

adică un discurs dominant

de la A4 – la Z4…

II. Fila-standard 2

…În fine

nestăvilitele incertitudini de orice fel duc inevitabil

la ultima lovitură de teatru

când dispare deosebirea dintre formă şi conţinut

şi sclavagista dependenţă de formatul

A4.

Cu negru drapel în dinţi

…ce aş merge azi să mă predau

celora pe care le-am cucerit cândva – frumoaselor femei;

cu alb

sau negru drapel în dinţi

să capitulez la sânul lor

dar

precum zicea fantasticul Villion:

Ou sont les femmes d’ antan?

Undeva – brumate

înzăpezite poate…

Sunet suav

(niponă)

În odaia întunecată

foşnetul aripilor de fluture… – parcă

de pe piciorul gheişei alunecă ciorapul…

3 TEXTE

                                                                               DIN  

Leo Butnaru

Cutia

                     Iute ca gândul.

                                 (Zicere)  

Prin metamorfoze de-nţelesuri

şi ne-nţelesuri

prin transferuri semantice ca

mici spectacole de metafore

uite ajung a-mi da seama că

în existenţa mea

solicitată mereu între teze şi antiteze

cutia craniană

cu tot ce are în ea

e pe bune

cutia mea de viteze.

7.VII.2013

Oblic

În amurg

de jur-împrejurul Turnului din Pisa

înclinat în talie

sunt oblice umbrele toate

ba chiar ţi se pare

că-n deplina asta oblicitate

cel mai drept e totuşi Turnul din Pisa

pe când înclinată-n talie

ar fi restul – întreaga Italie.

19.VI.2013

Înainte de somn

Apus deja potolit

sieşi supus.

E mai mult spectru

decât pară.

Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară

că vezi scoasă înainte de somn

şi pusă într-un fabulos pahar cu apă

o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn

pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...

27.VI.2013

REFACEREA

12.I.1995

Dialogul cu Mircea Ciobanu a ieşit cam mare, ar trebui să mai reduc din el. În varianta finală, probabil nu vor intra lucruri ce ies de sub cloşca urii, precum e şi următorul pasaj, „salvat”, deci, şi atestat doar aici, deoarece, de obicei, eu nimicesc maculatoarele, manuscrisele. Zice intervievatul, care avusese multe dificultăţi, cât fusese director la editura „Cartea Românească”, dificultăţi de care e responsabil, fireşte, şi Ministerul Culturii: „Iar dacă Dumnezeu îmi va da posibilitatea, poate că am să-l trag în judecată pe Marin Sorescu, la propriu, pentru crima împotriva spiritualităţii româneşti. Pe el, pe dl Tomuş, pe dl Ungheanu şi pe mulţi alţii. Dar să ştiţi, nu într-o sală de judecată. E vremea să-mi adun puterile. Mă voi gândi o zi şi la ei. În ziua aceea am să le fac procesul”.  (Să aibă oare dreptate M. C.?)

Întreb: „Dar dacă dă Domnul să se schimbe condiţiile spre bine, v-aţi întoarce la editură?

Mircea Ciobanu: „M-aş întoarce la o editură în care, ieşind pe hol, nu mi-ar da posibilitatea să văd aceleaşi chipuri de odinioară. Vreau să se refacă trupul suferind al culturii româneşti. Dar el se va reface fără aceşti oameni, fără Sorescu, fără Ungheanu, fără Tomuş şi fără toţi cei care şi-au închipuit că adevărata cultură se face pornind de la politică”. (Nu, nu, făr Sorescu, Tomuş… Nu, nu…)

Hai să încercăm a ne amuza la începutul anului, pentru că, cine ştie, la sfârşitul lui am putea avea motive să plângem. Iar motivul de amuzament s-ar referi tot la finele acestui an, care e, calendaristic, al porcului şi, prin urmare, pentru a-l comenta, după ce va trece, s-ar potrivi un exemplu, pe care Camus îl aduce în „Caiete”: „Peer Gynt le povesteşte concetăţenilor săi că diavolul a făgăduit mulţimii că va imita întocmai grohăitul porcului. Diavolul apare şi se execută. Dar la ieşirea de la spectacol, ereticii pun lucrurile la punct. Unii găseau că vocea e prea piţigăiată, ceilalţi că e prea studiată. Toţi regretau exagerările de efect şi totuşi, guiţările auzite erau ale unui godac pe care diavolul îl ţinea sub mantie şi-l ciupea”.

Aşadar, vom comenta cum a guiţat anul 1995… Deocamdată, la începutul lui, porcul sapă cu râtul tranşee…

Moment ludic. Dacă noţiunea de azil nu ar proveni de la latinescul asylum (loc de salvare), ci de la azi, am putea zice că pe lângă azi-l  mai există şi ieri-l (salvare în ziua de ieri) şi mâine-l (în ziua de mâine). Evident, putem vorbi şi de alaltăieri-l…

Mărturiseam mai demult că sunt, posibil, pe poteca ce m-ar reinstala complet în credinţă, readucându-mă la Divinitate, dându-mi o certitudine în prezenţa Ei. Însă, ori că mă mişc prea încet spre împlinire şi obţinere de certitudine, ori că avea totuşi dreptate Melville, scriind despre continua incertitudine sacră ce ţine mereu în suspensie oamenii şi popoarele.

Dar nici această suspensie nu trebuie să ne facă să cedăm în sufletul nostru mai mult loc îndoielilor, decât sentimentelor de posibilă atingere a certitudinii…

Tot întru elucidare unei stări atât de vagi, peste câteva pasaje de alt ordin, Camus reţine gândul lui Hawthore despre – cum să-i zicem? – doctrina, concepţia aceluiaşi Melville: „Nu credea şi nici nu se putea mulţumi cu necredinţa”.

O POETĂ DE PE IDEL (VOLGA) ÎN REVISTA

Dispoziţie

Să ajungi unul din àcele orologiului

Kremlinului din Kazan.

Tasta delete

A computerului mondial.

O tabacheră fumurie.

Un si-bemol împiedicat,

Amurg matinal decolorat

Sau toţi câinii din lume.

Ochelari Exte pe rădăcina propriului nas.

Ventil cardiac apatic –

Orice, numai nu Lilya Gazizova.

*     *      *

Prin băltoacele regretelor târzii,

Cuprinsă de suferinţă deloc infantilă.

Parcă nu era prosteşte să gândesc

Că tatăl va trăi etern

Şi că totdeauna

Îmi va telefona inoportun,

Totdeauna inoportun.

Băltoacele se contopesc, tot cresc.

Le voi ocoli sau poate

Să-mi procur nişte botine.

Poetul

Dumnezeu te-a creat gata îndrăgostit:

De capete roase de creioane

Şi de şnur ce şerpuieşte în vânt,

De birtaşul ce îmbătrâneşte

Şi de Cervantes pe moarte.

De oneştii paşi ai omului

Ce duce o pâine,

De tristele automobile

Şi de berea acrită,

De veşmintele care

Pictează capodopere şi zboară în cosmos.

Şi încă – de calităţile neapărate ale faianţei…

Numai de mine să nu te îndrăgosteşti, poete!

Dacă o fi să nu rezist?!

Şi va trebui să ajung co-îndrăgostită de tine

De un strop de şampon, şi de luna sinilie

Şi chiar –

De soba aproape răcită…

Dragostea şi matematica

Tu eşti o complicată problemă de matematică.

Aş vrea să te rezolv empiric.

Aleg formulele.

Schimb între ele numerele de adunat cu cele de înmulţit –,

Însă în decursul zilei datele problemei se modifică.

Şi răspunsul îmi scapă,

Iar noapte din nou

Sunt foarte aproape de soluţie.

Însă spre dimineaţă tu te transformi

Într-o nouă problemă de matematică.

Şi iar încep a te rezolva…

FAPTE DESPRE UN ROMAN-FAPT DIN

Leo BUTNARU

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI 

ŞI CUTREMUR DE DESTINE

Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de la director la măturătoare.

Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a  opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.

Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas” (p. 177).  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune problema integrităţii sale, fără acel „n” de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce, firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

UITĂ SMÂRCUL...

5.I.1995

Pe anumite tronsoane ale ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare zile din biografia mea…)

Ce revelion înfricoşător pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe, zece ruşi, angajaţi la ambasadă, militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi ucigaşilor.