20.V.1995
Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin,
ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul
Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale
cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei
suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova , pe când Gorbaciov
era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua
respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al
Uniunii Scriitorilor. Va edita
ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu
ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis
încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi
aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda”
(acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea
perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram
la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol , şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre
Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de
prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau
unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam
lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat
apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de
scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.
Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS Foto: Florin Iaru |
Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de
fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar
reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti ”, îi mai
explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn,
întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a
Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine,
Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar
ne-o face.
În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte
delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare
rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi
ascunde suedezei Anne Lener pantofii.
Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza
unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby”
(de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un
posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…
Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din
Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva
din scriitorii de la Chişinău. La
rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în
limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”,
îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost
georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută
am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze
cineva în ele bombe”.