CE FACE SĂ NU FACEM

Pagini de jurnal

23.V.1995

Noaptea, îi visez pe mama şi pe tuţa, la Negureni, în curtea noastră. Lume multă la un fel de praznic. Mă trezesc pe la ora 4 spre zori. Meditez asupra visului, încerc să-i ghicesc semnificaţiile. Mă luminează gândul că, acum 20 de ani, exact la 23-24 mai, se împliniseră 40 de zile de la moartea mamei. Ea se gândeşte la mine, unicul ei copil...

Dimineaţa, merg la Catedrala „Sfânta Sofia”, aprinzând câte o lumânare pentru părinţi.

Vorba lui Ion Mircea: „Aşa, să ştii a-ţi clădi cuibul, ca rândunica ce aduce de colo un pai, un strop de noroi de pe morminte...” (De fapt, rândunelele aduc doar stropii de noroi; paiul – alte păsări.)

Vizită la „Muzeul de Arheologie”, nu departe de Turnul Alb. Unele exponate de aici au fost transferate în complexul muzeal, în extindere, de la Vergina. Modele de mozaic de pavimente în casele greceşti din antichitate, bijuterii, vase fel de fel, obiecte funerare din metale preţioasă, o statuie a lui Augustus. Imaginaţia leagă astea într-un tot întreg cu imensul Muzeu Naţional din Atena, pe care l-am vizitat acum cam jumătate de an. Apoi Museumul de pe Acropole. Te simţi în tensiune-interacţiune de timpuri, de „încordări” ale Istoriei.

În defileurile Pirineilor se pârguieşte ovăzul. La Salonic se vinde porumb copt (deci, ştiuleţii sunt deja în lapte). Se iau două roade pe an.

E de înţeles de ce multe grecoaice umblă în pantaloni – pentru că umblă şi pe scutere, motociclete, biciclete şi alte modele cu bi-roţi...

24.V.1995

Drum de întoarcere. Pe anumite segmente, unde pantele sunt cu roca deschisă, pentru a evita o posibilă o alunecare de pietre peste şosea, sunt întinse păienjenişurile plaselor de metal.

Călătorim, dus-întors, în „Air conditioned Thermobus” în care aerul este foarte condiţionat de plictisul călătorilor balcanici ce tot trag din ţigări. La vama grecească, noi coborâm, însă o doamnă rămâne în autocar şi… fumează… Aşa, mai discret, cum ar veni. Şi mai nesimţit.

Iar la vama bulgărească Moviţa, unde pierdem timp berechet, vreo duzină de femei şi un bărbat propun călătorilor macrameuri, fluturându-le pe la geamurile autocarelor. Lucruri executate cu migală, pe care se cere de la o mie la cinci mii de drahme greceşti (un dolar = 230 de drahme).

La câteva sute de metri de la ieşirea din vama bulgărească, o staţie de benzină: „Lacrima”…

Iaru despre relaţiile cu Dinescu: „Eu îi spun ce am în cap, el îmi spune ce are în cap şi iese un tămbălău…”

O NOUĂ REVISTĂ. SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!

Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată atenţia, susţinerea şi lauda:

„Stimaţi prieteni şi colaboratori,

Vă expediem, acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE, cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.

Apărem sub auspiciile editurii JUNIMEA, cu sprijin de la Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).

SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015”.

Lucian Vasiliu este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!

           

Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în acest prim număr al „Sceriptor”-ului să public textul:

SĂ TE PUI SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI

(Două fragmente despre poet şi poezie)

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

...ŞI S-APROPIE DE FOC...

Vasile Alecsandri

...Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin vazduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ calare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii nacheaza, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

POEME DIN REVISTA

                                                                 Leo BUTNARU

Începutul

Frumuseţea va salva lumea.

                         Dostoievski

Câte un răsărit de zi se arată atât de neobişnuit

prin ataşamentul său, parcă, de

ce e jos

pe pământ

încât

se creează impresia că

la începutul acelei zile

frumuseţea chiar a început cu adevărat

să salveze lumea.

Muzele neaoşe

Chiar de ele impulsionat

mi le imaginezi pe ele – muzele care au inspirat

anonimii autori de folclor

ele, să fi fost vreo patru sau cinci – exact

cum zice dicţionarul: divinităţi alegorice

simple cât se poate

un fel de ţărăncuţe încântătoare –

generoasele muze

patru sau cinci

în ii cu râuri pe mâneci

de la altiţă la manşetă

şi în uşoare opinci.

Însă după obiceiul de a inspira creatori de folclor

dincolo de limitele de gen

unde încep academii peripatetice cu poeţi şi filozofi

sau timide biserici cu teozofi

sau, pur şi simplu, dincolo de vreun înflorit câmp de cartofi –

deja muzele-ţărăncuţe de ieri

inspiră mai rar

păşesc mai stângaci nu ştiu cum

pe înaltele tocuri de pantofi…

Ele,

patru sau cinci,

neaoşe,

de pe aici…

Scurt debut în rai

Lui Nicolae Manolescu

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,

din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),

pare ţinută în blocadă informaţională.

Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură

contra excesului de curiozitate, jind sau ură.

Rigorile serviciului de contrainformaţie ca

blocare a oricărui gen de înştiinţare

este impus din interior, din cancelaria raiului,

ACUM 20 DE ANI

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol, şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS
Foto: Florin Iaru

Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar ne-o face.

În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi ascunde suedezei Anne Lener pantofii.

Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby” (de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…

Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva din scriitorii de la Chişinău. La rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”, îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze cineva în ele bombe”.

FREUD ŞI BICICLETA. Poeme din revista

Ce-i cu chestia asta…

1. Prolog

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a

tot atâtea semne de întrebare

metafizice

adică nevăzute

ceea ce însă nu înseamnă

că se poate face abstracţie de ele – măcar la unele

interogaţii

ar trebui totuşi să se răspundă…

2. Subiectul propriu-zis

În fine

am izbutit să-i telefonez lui Dumnezeu

prin mare minune am răzbătut la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos

ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre

cum se întâmplă chestia asta cu muzele

cu inspiraţia

în genere cu poezia – cum

de ce

din ce apare ea

etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular

după care mi-a spus că pe moment e cam ocupat

şi poate îi telefonez în altă zi

sau noapte – (în genere

Dumnezeu nu doarme

veşnicia lui fiind de fapt o eternă insomnie)...

„Bine... Mulţumesc Doamne Dumnezeule” am zis

şi am închis. Dar din vocea Atoateştiutorului simţeam eu că

– iertare Doamne! –

nici El nu ştie ce-i cu chestia asta

numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul

de la un număr neidentificabil. „Eu sunt fiule...”

se auzi în celular! Era Dumnezeu!

L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Ştiu la ce te gândeşti... Aşa e… 

ai dreptate – nu prea ştiu nici Eu

ce-i cu chestia asta pe care voi o numiţi poezie... Iertare

fiule… Asta e…”

zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

8.IX.2013

PRINCIPIUL ÎNGERULUI

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

19.X.2013

Bacovia

                   Dormea întors amorul meu de plumb.

                                                       Geoge Bacovia

Greu, dormea întors amorul său de plumb

Iar, obosit, poetul dormea neîntors

Şi obscuritatea-n lume tăinuia

Metalul măsliniu şi omenescul tors.

Alchimii erau, de azi şi de trecut,

Vibraţie păgână-n vers de acatist

Ca transfer de sens pe largul înţeles

Al timpului de mâine, trist şi hedonist.

Noduri mari de viaţă cu vipere, fachiri

Legau umanul cu ce înseamnă plumbul

În alianţe reci sub umbre albăstrui

Ca despre ele însele lung şir de ştiri

Şi negaţii care izvodeau poemul

Ca dedicaţie şi-ofrandă nimănui.

30.XI.-I.XII.2013

Ziua internaţională

după atâtea zile internaţionale a diferitor profesii fenomene şi iluzii

inclusiv ziua internaţională a nopţii internaţionale (bineînţeles luminoase)

odată şi odată se va sărbători şi ziua internaţională – pur şi simplu – a zilei internaţionale

pentru ca să fie cum s-ar spune tacâmul deplin

dat fiind că sună chiar frumos: ziua internaţională a zilei internaţionale

rămâne să se elaboreze statutul zilei internaţionale a zilei internaţionale

modul ei de a fi sărbătorită ziua împrejur

circadian

adică şi noapte

inclusiv la circ

precum există noaptea muzeelor deschise

noaptea cărţilor neînchise (inclusiv în sine peste sine – cu copertele – dar

neînchise şi în puşcăriile cenzurii)

să existe şi noaptea zilei internaţionale vraişte

ca oiştea (simbolică a) tuturor celorlalte zile

19.IV.2013