GOGOMĂNIILE DEBITATE DE MVC DESPRE EUGEN LUNGU, CARE, SĂ VEZI, E COMPLETAMENTE DE ACORD CĂ E CEL MAI MARE POET, CEL MAI MARE PROZATOR, CEL MAI MARE... MARE ȘI CELALTE.

 Leo BUTNARU 

ERE ŞI EPOCI PE SPONCI

Eugen Lungu poate servi de exemplu contrar criticilor literari care, de cum comit un articol, un eseu, se prăbuşesc clamoros în admiraţia de sine. Nu, Eugen e un scriitor temperat, critic, dar şi autocritic, ceea ce-l ţine într-un echilibru al bunei cuviinţe, respectului de sine, dar şi de alţii. Dovezile stau la îndemână oricui din cei care i-au citit mărturisirile din interviul cu Valentina Tăzlăuanu din revista „Sud-Est cultural” (nr. 3-4, 2014). Iată un pasaj-răspuns revelator: „Care sunt păcatele mele ca interpret literar? Multe, despre unele probabil nici nu bănuiesc (…) nu sunt sigur niciodată de ceea ce fac. Uneori revin la textele mele deja tipărite în cărţi şi-mi spun că, uite, aici trebuia să fac altfel, chiar adăugând sau schimbând frazele.

Am şi articole care nu au profunzime, lunecă superficial pe latura anecdotică a operei… Ca şi orişicare critic ajuns la o anumită vârstă, am constatat cu mirare că am deja clişeele mele de gândire şi stil, pe care încerc cu disperare să le evit… Sigur, că dacă aş insista, aş mai depista şi alte vini «estetice»…”

E un interviu de o largheţe ideatică, dar şi de o francheţe demne de reţinut ale unui scriitor ajuns la maturitate şi, deci, seriozitate. E drept, s-a întâmplat, totuşi, ca într-un caz Eugen Lungu să nu aibă dreptate (pe jumătate, să zic). Cel puţin, aşa cred eu. Atunci când spune că: „Mircea V. Ciobanu şi-a creat deja faima unui critic dur şi inclement faţă de impostura literară, a unui exeget care temperează discursul encomiastic şi superlativ”. Ei bine, cealaltă „jumătate”, a averii sau ne-averii de dreptate se referă chiar la MVC, la unele din cele scrise de el despre Eugen Lungu în acelaşi spaţiu al revistei, în textul intitulat „Vocaţia eseului”. Aici inclementul autor uită cu desăvârşire să pună surdinele necesare epitetelor bombastice, augmentărilor care deteriorează argumentările. S-a putea presupune că encomiasticul şi superlativele pornesc sau de la incompetenţă axiologică, sau de la necunoaşterea contextului general în care se desfăşoară, totuşi, acţiunea/ acţiunile literaturii române. Nu ştiu care ar fi motivul exact, însă absenţa bunei măsuri îi joacă festa colegului care râvneşte paroxismul cu orice (dis)preţ, la un moment dat ajungând la… – nu ştiu cum să calific… – zisa că: „Aş putea să spun că autorul (criticul E. Lungu – n.m.) este cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”.

Ei bine, chiar dacă această aserţiune e de-a dreptul deplasată, eu presupun că a fost scrisă cu seriozitate. Nu ştiu dacă şi cu convingere. Din acest considerent, voi încerca să fiu pe cât posibil în afara unei abordări frivole a subiectului, întrebând cu toată seriozitatea: Chiar aşa? Se poate face abstracţie de atâţia poeţi (să dau şi nume?....) de autentică vocaţie şi valoare, negându-i sfidător, „desfiinţându-i” de dragul unei aserţiuni de-a dreptul… nedrepte? Deloc fondate. Sunt sigur că la ea nu ar subscrie nici însuşi Eugen Lungu care – asta e realitatea – este un eseist bun, dar nicidecum „cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”, care ar anula totul din jur în prozodie şi naraţiune. E o afirmaţie puţin spus neserioasă. Ea poate fi supusă unui tir al celor mai categorice calificative depreciative, din care eu, însă, nu voi folosi vreunul, rezumându-mă doar la această constatare. Dar asigurându-l pe MVC încă o dată că pe departe cu totul altcineva e cel mai bun poet român, inclusiv în Interriverania (autorul zice, dubitativ, nesigur, imprecis, „la noi”; nu ştiu dacă el are sau ba în vedere ceea ce se spune despre sincronizarea, integrarea şi unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului), aşijderea – cel mai bun prozator. Numai că Eugen Lungu nu pare a fi un scriitor total. E un eseist. Un critic literar. Şi nu e puţin. Poetul şi prozatorul e/sunt altfel. Altcumva. Cu altceva în scris, în general, în expresie, în particular; în mesaj, în emoţie, atmosferă (artistică, nu?). Şi nu e (un) (alt)ceva la îndemâna tuturor ceea de ce dispun poeţii şi prozatorii autentici. Poezia şi proza au ca impuls şi transformare în discurs creaţia, pe când eseul este scripto-inginerie, construcţie, abilitate tehnico-stilistică. Eseul (de factura celui practicat de EL) porneşte de la şi se sprijină pe informaţii-date-elemente literaturologice ce ţin, în cea mai mare parte, de concret, de document, de act atestat de istoria literară.

În edipicul (şi netipicul) său elogiu otova (adică, nu-şi „temperează discursul encomiastic şi superlativ”), MVC zice că primele două cărţi ale lui EL, apărute, respectiv, în anii 2004 şi 2009, „impuneau un model de critică şi eseistică”. În ce context, mă întreb eu? În cel literar panromânesc?... Parcă nu s-a auzit de aşa ceva. În cel dintre Prut şi Nistru? Păi, dacă e un „model” localist, el nici nu mai este model. Plus că MVC nu ne spune care ar fi particularităţile absolut inedite ale unui atare presupus model. Să ne ofere şi el măcar un reper-două, să ne dumerim. Model în comparaţie cu modelul Manolescu sau în comparaţie cu modelul Dolgan? Model în comparaţie cu Negrici, Pleşu, Patapevici sau cu El. Botezatu?... Pentru că MVC se dezlănţuie, urcă, face alpinism conclusiv-superlativ, afirmând că impactul scrisului din cărţile amintite „este unul incontestabil pe mai multe ere”, „În felul acesta putem vorbi despre o întreagă epocă (cursivul – l.b.), marcată de prezenţa omului de cultură EL”. Chiar aşa, cu ere şi epoci? Un fel de vedere-apreciere mai că sub specie aeternitas. Uimitor e însă că literatura română, exegeţii ei cât de cât avizaţi, nu sunt la curent nici cu „noul model”, nici cu durata acestuia – epocală sau de eră distinctă, trasată în Interriverania.  Zău că nu e bine, când se pierde în atare măsură (sau în lipsa acesteia) proprietatea noţiunilor, pedalând pe afirmaţii categorice, fără a le extrage şi indica esenţele, caracteristicile, distincţiile. Chiar dacă era şi epoca ar fi unele localiste, prutonistrene, mie unuia nu mi-e greu, totuşi, să vorbesc despre excelentele eseuri şi cărţi de eseuri semnate de Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Ioan Mânăscurtă, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu etc., care, vă asigur, nu sunt doar de fundal. Bineînţeles, dintre ele nu pot fi scoase nici cărţile semnate de Eugen Lungu. Iar dacă le proiectez în contextul literar pan-românesc, nu cutez să declar că ele au „comis” ere, epoci, ci că – deloc puţin – sunt valabile sub aspect axiologic naţional general, în care ele contează şi, în măsura în care le este dată (dar nu una absolută), – lucrează!

În altă parte („Jurnal de Chişinău”), M.V. Ciobanu mai scria că: „Dacă cineva mi-ar cere sfatul pentru o listă de lecturi, nu i-aş propune cărţile de poezie sau de proză de la noi, ci eseurile lui Eugen Lungu, fie cele în care vorbeşte despre istoria cuvintelor şi expresiilor, fie cele în care scrie despre literatură”. Bine, amice, dar modul, formele de acţiune estetică, emotivă, formativă a poeziei sunt cu totul altele decât cele ale eseului. În ce priveşte proza, nu cred că nici chiar eseurile lui Constantin Noica sau Umberto Eco, Andrei Pleşu sau Eugen Negrici ar putea „anula” necesitatea lecturii romanelor lui Dostoievski sau Proust, Sadoveanu sau Marques, Miller sau Camus, Kundera sau Cărtărescu… – ca să dau unele nume în cea mai aleatorie ordine; astfel de „ordini” de enumerare a prozatorilor şi prozelor pot fi extraordinar de multe şi trebuie să fii inimaginabil de frivol (pardon), pentru ca să recomanzi ne-citirea prozei, mizând hazliu doar pe unele eseuri „despre istoria cuvintelor” şi „despre literatură”.

Colegul Mircea V. Ciobanu e obsedat euforic-impropriu de magia unor termeni, încât revine la ei, plasându-i şi în alte contexte. Să zicem: „Editorul model Eugen Lungu”. Nu ştiu prin ce i-a surclasat, ca editor, EL pe un Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, pe un Teo Chiriac sau Ioan Mânăscurtă (cât a modelat Ioan la textele altora, nu că model trebuia să ajungă, ci adevărat modelier!), Ion Ciocanu sau Vitalie Ciobanu, Gheorghe Chiriţă sau Victor Vasilache etc. Dar sensul în care scrie, mai mult aluziv, MVC,  că „unele ediţii îi datorează calitatea anume lui, nu autorilor, fie şi purtând nume sonore”, nu trebuie să ne ducă cu gândul la un nobil model de a redacta, ci la umilinţa prin care trebuia să treacă în comunism bietul redactor de carte, (re)dresând texte scrise într-un limbaj pocit, străduindu-se să-l aducă la o condiţie românească dacă nu… perfectă (model!), cel puţin acceptabilă. O, astfel de „editori model(e)” au lucrat din greu în editurile din RSSM, unul dintre ei fiind inegalabilul Alexandru Cosmescu, secondat eficient de ilustrul cărturar Ion Gherman! Nu e bine să ne uităm predecesorii, dând-o în excesele preamăririlor care, inevitabil, se soldează cu căderea în ţarcul localismului, care numai de model nu poate fi dat. Unde mai punem că atare redactare echivala mai curând cu o mistificare, decât cu o ameliorare.

Şi mai rău e când încercăm s-o tot dăm în protocronism inter-riveran, pruto-nistrean, uitând că, de fapt, noi pledăm neabătut pentru integrarea literară pan-românească. O să invoc drept argument un răspuns al regretatului Ulici, pe care, pe 1 septembrie 1992, îl întrebam, dacă, în timpurile noastre literare, ar exista sau ba originalitatea absolută: „Nu există nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui.”

Implicit, aceste opinii/ nuanţări ale lui Laurenţiu Ulici se potrivesc şi în aprecierea activităţii, stilului, particularităţilor lui Eugen Lungu ca autor. Apoi, Laurenţiu Ulici, cel care a regizat celebra sa pasienţă şahist-literară „Nobel contra Nobel”, sigur că ar fi zâmbit, dacă citea finalul de text al lui MVC care propune în componenţa juriului Academiei Suedeze un ortac de-al nostru. Iar nedumerirea mea rămâne aceeaşi: din ce perspectivă apreciază criticul literar Mircea V. Ciobanu cele pe care le apreciază: din una pruto-nistreană sau din cea adevărată (şi recomandată!) – general românească?

În fine, Eugen Lungu e un critic literar, un eseist cu un profil distinct şi consider deloc plauzibilă tentativa de a-l… reprofila (declarativ!) „din exterior”, împins în domenii şi genuri ale artei literare (poezie proză sui generis) care au – cine nu ştie? – specificul lor, teoretizat, canonizat deja de sute de ani. Iar ceea ce afirmă Mircea V. Ciobanu cu toată seriozitatea, ca rezultat al unei receptări inadecvate, s-ar potrivi modului condiţional-optativ, când este exprimată o doleanţă, nu o siguranţă.

  

O CARTE DE LA A LA Z

                          1. Despre posibila contaminare

Pe Viktor Erofeev l-am văzut – nu am făcut cunoştinţă cu el – la sfârşit de octombrie 1996, în oraşul francez Die, unde se ţinea Festivalul Est-Vest, invitatul-protagonist al căruia era Republica Moldova. În timp ce dialogam cu Paul Goma – în unul din holurile clădirii în care se ţineau întrunirile teoretice, destul de polemice, – eu aducând din vreme în vreme câte o pereche de cafele, după care reporneam reportofonul, ce avea să înregistreze cam o oră şi jumătate din discuţia a doi pruto-nistreni născuţi în judeţul Orhei, la o crono-distanţă de 14 ani, întâmplându-se apariţiile noastre pe lume. (Unde mai punem că eu am absolvit şcoala medie din comuna Ciocâlteni, unde se născuse, la 1909, Eufimie, tatăl viitorului scriitor-disident.) În timp ce Paul Goma se destăinuia, provocat de chestionarul meu, parte – schiţat în ajun, eu trăgeam din vreme în vreme cu ochiul spre terenul de fotbal, unde scriitorii ruşi, în amestec cu alţii, jucau fotbal cu cei unguri, ca adversari, şi aceştia în amestec ad hoc cu alţii. Unul dintre tenacii alergători ai sciţilor contemporani era tocmai Viktor Erofeev, deja relativ popular în Franţa, pe care îl văzusem că, de la un moment încolo, nu mai avea respiraţie pentru lungul şi latul gazonului, oprindu-se, unde îl prindea „stopul”, să-şi tragă sufletul. Ei bine, atunci, ungurii-scriitori-fotbalişti i-au învins la scor pe ruşii-fotbalişti-scriitori, ambele echipe, însă, împlinite-internaţionalizate şi cu reprezentanţi din alte ţări. Situaţie care nu putea fi raportată, fireşte, şi pe terenul literar.

Puteam să mă apropii de Viktor Erofeev, scriitor şi om care nu face fiţe, agreabil, politicos, dispus la dialog cu colegii de oriunde. Dar de ce, totuşi, nu ne-am cunoscut personal?... Ei bine, prin 1996, mai dăinuia o stare de spirit, cam generalizată, printre reprezentanţii fostelor republici unionale URSS-iste, devenite state independente; stare de spirit şi de intenţie de a se ţine oarecum la distanţă de ruşi, de a nu fi familiari/ „familiali” cu ei, dat fiind că nu mai făceam parte din aceeaşi pojijie, cum se zice prin Moldova şi Transilvania, cu fostul „frate mai mare”. În unele cazuri, estonienii sau lituanienii, spre exemplu, refuzau de a mai vorbi ruseşte cu moscovitul, propunând ca limbă de dialog engleza sau franceza, spaniola sau germana, în dependenţă de situaţie. Aşa a fost... Chiar dacă de Viktor Erofeev ar fi trebuit să ne apropiem, totuşi, ştiind că, faţă de ruşii săi, faţă de naţiunea sa nu este un pozitivist în ruptul capului (!), fiind cunoscută distrugătoarea-i critică la adresa mentalităţii ruseşti, spiritul căreia mai rămâne afectat de slavofilismul agresiv. Însă am rămas la distanţă... Unde mai pui că, în ajun eu trăisem o experienţă foarte neplăcută în discuţia cu una din conaţionalele sale, participantă la festival, susţinută de o franţuzoaică cu nume turcesc. În continuare mă voi servi, întru adevăr, de notele diaristice din respectiva perioadă.

Deci, în ajun intrasem la unul din cele două colocvii tematice, care se ţineau la Die. Tocmai vorbea Aida Moseika din Moscova, tezele căreia sunau cam astfel: atât pe timpurile Uniunii Sovietice, cât şi după destrămarea acesteia, cei mai asupriţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai marginalizaţi au fost ruşii şi cultura lor. Fireşte, în comparaţie cu celelalte popoare convieţuitoare în imperiul ruso-bolşevic. După care vorbitoarea încheie programatic: „Este necesar ca ruşii să se elibereze, să se emancipeze”. Urmă o pauză de-a dreptul jenantă. După un şir de clipe stingheritoare, eu întreb: „Doamnă, dar de cine şi de ce trebuie să se emancipeze ruşii? Spuneţi-ne şi nouă, poate vă putem ajuta în această nobilă intenţie. Oricum, avem ceva experienţă...” Însă Aida Moseika strânge din umeri, după care zice, derutată, că nu ştie de la cine şi de ce trebuie să se emancipeze poporul ei, mai menţionând, parcă a dezvinovăţire, că, genealogic, dânsa se trage, de fapt, din tătari, ucraineni, ruşi şi nu mai ţine minte ce neamuri, încât nu poate fi considerată o şovină, o naţionalistă, o...Ce mai! Poveste veche – cine apucă primul prăjina...

E drept că intenţia-interogaţia mea din ajun mă costă a doua zi. Înainte de începerea şedinţei de rând a acelor „Rencontres europeennes” ni se înmână nişte teze referitoare la bilingvism şi coabitare a comunităţilor lingvistice diferite şi la îmbogăţirea mutuală (... până la muţenie, uneori!) şi dificultăţile ce apar în atare cazuri. Câteva minute, studiem cele ce ni se propuseseră, fiecare mirându-ne în sinea sa de tendenţiozitatea cu care erau decretate anumite chestiuni dubioase. Prima luă cuvântul reprezentanta Lituaniei, dna Laima, opinând cu temei că cei care înşiraseră respectivele teze nu au dreptate în tratarea problemei minorităţilor în Ţările Baltice. Ce să mai fi zis eu, dacă, în ţidula organizatorilor, „păcatele” bilingvismului erau formulate chiar în felul următor: „C’est le cas dans l’espace post-sovietique, noteamment et dans les Moldavie et dans les Pays Baltes”. Nici mai mult, nici mai puţin! Adică noi, toleranţii, blânzii, „respectuoşii” faţă de ex-fratele mai mare, deschideam parada şi… cutia Pandorei! Am intervenit, pentru a-mi expune dezacordul, regretul... Dar... stop! Dna moderatoare a colocviului, Amber Bousoglou, emoţionată, probabil, de rădăcinile tătăreşti ale Aidei Moseika, zice că eu aş putea participa doar cu statut de observator... Fără a interveni în discuţii. Fluier a uimire şi întreb: „De ce, stimată doamnă?” „Pentru că am luat act că dvs. aţi participat la Salonul de Carte şi nu v-aţi înscris pentru colocviu”. „Pardon, madame, oare nu vă amintiţi că, ieri, m-am apropiat de dumneata, solicitându-vă dosarul cu materialele colocviului şi mai rugându-vă să mă înscrieţi în atelierul pe care-l moderaţi?! L-aţi invitat pe un domn organizator, dându-i indicaţii să-mi ofere un dosar şi să mă înscrie ca participant”. „Da, dar nu puteţi participa decât ca observator”, o ţine una şi bună (de fapt – ... rea) cucoana Bousoglou, de la Paris, de la ziarul „Le Monde” (cam de stânga, nu?...). Unii participanţi la colocviu prind a-şi arăta mirarea faţă de atare interpretare şi decizie arbitrară, la discreţie. Victor Bârsan din Bucureşti opină: „Dar nu mi se pare deloc corect un atare tratament a celui ce vrea să participe la colocviu”. Altcineva cere statutul, regulamentul în baza căruia dna de la „Le Monde” acţionează cum acţionează: bizar până la ridicol. Natural, nu exista niciun fel de statut-regulament care să-mi interzică participarea-cuvântarea la un colocviu intitulat atât de liberal: „Întâlniri europene”. Chiar întreba: „Oare chiar aceasta e faimoasa democraţie occidentală, drămuită de dna jurnalistă-moderator?” Mai spunându-i bătrânei mond-iste că atare „democraţie” îmi este cunoscută încă de pe timpul ruso-sovieticilor, am părăsit sala. Abia după ce închid uşa, îmi amintesc, brusc, că, ieri, cucoana-tovarăşă Bousoglou îşi etala cunoştinţele de limba rusă într-o conversaţie cu recalcitranta moscovită care cerea... emanciparea ruşilor.

Aversiunea pe care mi-o provocase tandemul celor două doamne-tovarăşe (... de stânga şi de... pro-Rusia), mă făcuse să-mi amintesc – răzbunător! – de  sentimentele grandioase, mai că... nepământeşti, mai că... anistorice, trăite la căderea Uniunii Sovietice! Într-adevăr, ce minunat era să rememorezi sau să reciteşti atunci, la prohodul URSS, celebrele vibraţii din poemul „Viaţa lumii” a blajinului şi înţeleptului nostru Miron Costin: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşaşte./ Îndelungate împăraţii vremea primeneşte./ Vremea petrece toate; nicio împărăţie/ Să stea în veci nu o lasă, nicio avuţie/ A trăi nu poate...”

Asta e, asta a fost: se sfârşea o – oarecum – îndelungată împărăţie (comunistă), iar vremea ostenea de zor „să înceapă” alte ţări, care, în decurs de o săptămână-două din acel august 1991 (Miron Costin fusese decapitat, la Roman, cu exact 300 de ani în urmă!), au şi apărut sau re-apărut în Europa şi Asia. Fusese, deci, doar cu 3 ani până la confruntarea noastră cu pro-comunismul (sau, posibil:  protocomunismul) acolo, în generoasa Franţă...

În fine, cred că moderatoarea bizară îmi făcuse un bine: plecând de la colocviu, aveam să-l întâlnesc pe Paul Goma, care mi-a răspuns amabil la propunerea de a-mi acorda un interviu.

Aşadar, noi, românii, dialogam, ungurii jucau fotbal cu ruşii şi-i băteau măr, Erofeev era destul de stors de alergătură, periodic se oprea, să mai ia aer...

Dar, peste ani, sigur că aveam să regret, oarecum, că nu făcusem cunoştinţă, personal, cu Viktor... Şi, în gând, o cam înjurai pe moderatoarea Bousoglou că-mi stricase dispoziţia şi mă pornise contra ruşilor de la festival...

Retrăit-am limpede acele momente şi când, în una din primele recenzii la romanul-eseu (asta cred că este anume) „Enciclopedia sufletului rus”, scrisă de mai tânărul coleg Mihail Vakulovski, „mi se reamintea” că: „Victor Erofeev este omul care spune adevărul despre ţara sa, ţara în care locuieşte, e cu cărţile pe faţă, cel ce pune diagnosticul, cel ce construieşte enciclopedia, un scriitor care, dintre români, poate fi comparat doar poate cu basarabeanul Paul Goma”. Într-o anumită măsură, aşa este. Însă Erofeev e mult mai radical faţă de poporul său, faţă de patria sa, faţă de mândria naţiunii sale, faţă de victoriile şi înfrângerile ei şi, înainte de toate, faţă de cornul abundenţei păcatelor pe care i le aminteşte Rusiei-matuşka, fiilor şi fiicelor ei, uneori doar constatând cusururile, cu oarece nedumerire, stupoare, de cele mai multe ori, însă, înfierându-le, jucându-le în... batjocură (crasă), folosind un registru impresionant de expresii brute, de o obscenitate neobturată, de  licenţiozitate inventivă extraordinară care,  în virtuţile pur lingvistice – nu şi în semantica ei – este de o verbocreativitate pe care ar fi putut-o invidia, probabil, chiar marii maeştri ai genului, avangardiştii Velimir Hlebnikov şi Aleksei Krucionîh. Apoi, nu puteam să nu-mi amintesc că traducătorul în română al „Enciclopediei...” e de asemenea un pruto-nistrean, Iulian Ciocan, căruia încă nu-i cunoşteam versiunea, pe care o citisem în matca ei rusească. Şi mă întrebam, bineînţeles, cum s-a descurcat tălmaciul cu mostre de genul: „Filozofia rusului este pohuism-ul”? Păi, grava şi de neocolita noţiune care dă nume „filozofiei-filozofiilor” la ruşi, după cum crede Viktor Erofeev, se filează, adjectival, din „hui”, ceea ce în româneşte echivalează cu – pardon! – ... pulă. Eu aş fi tradus-propus termenul de „mi-i-înpulism”, dat fiind că respectiva „filozofie” rusească are repere similare în „filozofia” românească, cea a lui... „mi-i în pulă de toate”.

Ar fi, aici, acum şi-ntotdeauna în România, în românism, şi versantul feminin al acestei atitudini. V-o amintiţi şi domniile voastre din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda. Chestia aia, pe care o remarcă un arhitect german, ce avea treabă bună pe la noi, leafă pe potrivă, dar care, la un moment bun, zice că – gata! – pleacă, îşi ia rigla de desen tehnic şi tălpăşiţa de pe meleagurile carpatine, mioritice, meştero-manolice etc. Iar prinţul care îl angajase se interesează oarecum nedumerit: „Her arhitect, de ce pleci? Au nu e mişto ţara noastră, adică frumoasă?” „Este” (citez din memorie, cu aproximaţie), zice neamţul. „Nu-i bogată?” „Ce să mai vorbim, este”. „Poporul nu e ascultător?” „Cum să nu, domnule român, este!” „Atunci ce pizda mă-tii nu-ţi place aici?” „Prea mult pida moti”, răspunse teutonul. „Moare omul – pida moti! Arde casa – pida moti! Vine un alt rege – pida moti!”... Astfel că, delicatul, finul arhitect neamţ o şterse din România generalizatei „pidamoti”, ca şi „miempulismului”, de pe celălalt versant.

Să nu creadă cititorul că aş fi un adept al etalării scârbavnicului în literatură sau, doar, în scrisul public, să zicem. Din contră. Însă aceste şi alte exemple de necesară verbocreativitate din partea traducătorului le găsesc fireşti ca preambul la enunţarea unor gânduri ce-mi veniră în legătură cu modalităţile de a fi citit Erofeev în româneşte. Sigur, mai multe acestea, modalităţile.

2. Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev

„Enciclopedia sufletului rus” se citeşte în, cel puţin, două moduri, oarecum diferite, în stânga şi în dreapta Prutului, la Chişinău şi la Bucureşti (Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova...). Motivele sunt clare din cauza implacabilei istorii a raptului şi asupririi la care am fost supuşi de ruşi noi, interriveranii. Când mai eram şi între munţi şi mare. La 1812. Mai târziu, marea ne-a fost definitiv

LA EDITURA "ALFA" - ALFA ŞI OMEGA POEZIEI LUI VELIMIR HLEBNIKOV

Ed. "Alfa", Iaşi. Antologie, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: Leo Butnaru

(Parăsind Caucazul)

De-a lungul pârâului cu unde de cleştar

Galopam precum un muezin dement.

La 40 de verste depărtare mă chemase CeKa* la interogatoriu.

Din când în când în cale ne apăreau catâri. Călăreţul care mă-nsoţea

Coti pentru puţin timp în curtea sa. Galopasem deja

Cam la cinci verste. „Ia şi mănâncă!”, mă-ndemnă condrumeţul

Rupând dintr-o turtă aurie, din mers întinzându-mi şi

Brânză jilavă şi un ciorchine albăstrui

Ce semăna c-un cuib cu ouă sinilii de şerpi, rămas

Fără supraveghere maternă.

În galopul cailor mestecam cereştile daruri.

Caii îşi atingeau coapsele şi-ncurelările şeilor.

Zâmbetul albea între buzele condrumeţului.

„Ia şi mănâncă, tovarăşe!”, zise, întinzându-mi din nou

Un ciorchine cu ochi marini.

Astfel la poale de munţi călăream chemat la interogatoriu.

Uscat, praful laptelui de bivoliţă-mi trosnea-ntre dinţi.

Apoi l-am înmuiat, sorbind dintr-un burduf cu vin

Legat de oblânc alături de o torbă plină cu făină aurie.

Pe de lături, păduri în care bătrânele tulpini

Din vârf la rădăcină erau învăluite-n mahmureala ceţii

Din vreme-n vreme străbătută de mistreţi ca glontele de iuţi.

Negreau cărbuni de focuri stinse, albea spuzirea scrumului,

Albeau ciolane mari de vite.

Iar uneori, precum o potopire, câte-o turmă ne ieşea în cale

În laie vălurire de mare vie. Curând se-ntunecă şi mohorâtul defileu.

Râul clocotea negriu în dreapta, pe mii de pietre înflorindu-şi spuma.

Se-ntunecă de-a binelea. Ne-mpresurară mrejele de stropi.

Ne-acoperi găuritul burnuz al burniţei. Dintr-o dată

Înfricoşătorul defileu mi se-arătă precum o carte-n mâinile

Unui cititor nepământean, deschisă

Pentru ochii altor lumi. Aulul

Împresurase culmea stâncoasă, steiurile căreia păreau

Litere din scrieri neînţelese.

Un roş’ podmol se avânta spre cer, înălţimea-i

Cam la jumătate de verstă ajungându-i; podmol deschis

Ca tartajele unei cazanii citite de ochi misterioşi.

Însă eu nu desluşii cerescul cititor, deşi părea

Că el va fi pe undeva pe-aproape. Vede-se

Era acoperit de cealmaua ploii.

Jos, ca-ntr-o îndatorire de serviciu, râul bolborosea învolburat.

Câte un arbore însingurat încerca să adumbrească bolta.

Iar paginile-n care erau descrise ultimele sute de mii de ani

Erau nemototolite, împurpurate. Registru de târgoveţ? Sau

Descrierea iubirii, duioase, gingaşe, ceţoase?

Precum degetele mâinii, peste filele de piatră albeau fâşii de nori.

Ale căror milenare înşiruire de evenimente-apuse

Stăteau acele rânduri caligrafiate-n steiuri?

Peste o zi, CeKa a încheiat ancheta inutilă

Şi eu, constrâns de-mprejurări, părăsii cu trenul smeadul Baku.

În adânci prăpăstii aburea recea respiraţie a râului; în

Giganticii saci plini cu prăbuşiri în gol, unde amurgul

Era un trepăduş servil în faţa tăriilor cereşti. Acolo

Eu descoperisem templele diverselor vegetaţii

Şi cinurile lor înalte, şi gloatele lor verzi. Acolo

Am cules ciorchini din vii sălbatice, până la sânge

Zdrelindu-mi, înţepându-mi palmele. Însă am plecat...

Văiugile prin care-am colindat cândva acuma nu erau decât

Sacii unor albii secate, unde se tăinuiau

Altarele florei alpine. Undeva pe-acolo

Mai dăinuie un păr bătrân în care vâscul – floarea zeilor –

Îşi profilase abundenta colonie care chinuia nodurosul arbore,

Sorbindu-i sângele care-apărea în roşii petale.

– Vă spun adio tuturor!

Adio, seri în care zeii nopţilor, păstori brumaţi,

Îşi mânau cirezile spre sate-ntraurite prin care

Alergau bivolii şi aburul mirositor al laptelui se răspândea

Ca încoronarea unui arbore crescând spre cer

Întru contopirea sa cu norii. Adio, bivoliţelor ce-aveţi

Ochii gri-întunecaţi, întemniţaţi

După negrele gratii ale genelor prin care

Străbat ale maternităţii blânde raze ce învăluie şi viţeluşi

Şi oameni. Adio,

Amurg sau miez de noapte, când

Şi întunericul şi bivolii negreau a nor comun

Şi eu dădeam mai mult pe dibuite

De coarnele lor plate. Adio, vouă

Arămii ulcioare sau amfore purtate

Pe creştetul femeilor cu priviri triste

Şi mersul negrăbit, şovăitor. Adio!

Vara-toamna anului 1921

                    ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­______________________

*CeKa (Cerezvîceainaia komissia) – Comisia Excepţională – organizaţia poliţiei secrete bolşevice, creată în 1917.

ÎNDRĂGOSTITUL ŞI LESA BULDOGULUI

22.VII.1995

La premiera cărţii lui Serafim Saka & K^o (scriu cu simpatie) au participat şi coautorii ei  – domnii Crihan, Pirogan, Usatiuc, Guşilă, Holban… Citind „Basarabia în Gulag”, eram pe o undă încă neîntreruptă – chiar în dimineaţa acelei zile terminasem lectura „Arta refugii” a lui Paul Goma. M-am gândit şi la „20 de ani în Siberia” a doamnei ţărance Aniţa Nandriş din Mahala, Cernăuţi, pe care acum un an mi-o oferise la Sibiu doctorul Nandriş şi pe care l-a puţin timp am parcurs-o dintr-o grea şi dureroasă răsuflare.

Pe la 13-14 ani, scriam informaţii elementarissime la ziarul raional din Sângerei. Dar nu puteam concepe că un vestit, fo-o-a-arte vestit scriitor să ticluiască infantilisme de genul: „China respectă România. România îi este dragă. (Sic! De unde cunoaşte aceste lucruri… intime? – n.m.) Cine a văzut felul (doi, trei? – n.m.) în care a fost primită delegaţia oficială română, condusă de premierul Nicolae Văcăroiu, s-a convins de acest lucru. Premierul chinez Le Peng s-a pronunţat pentru o aprofundare şi o permanentizare a relaţiilor politice, economice, culturale şi desigur, pentru investiţii reciproce, accentuând că agenţii economici privaţi constituie azi principala legătură între cele două ţări” etc. Aşa ne informează dânsul, căzând în sub-jurnalism. Însă într-un alt text amatoricesc, de data aceasta scos pe prima pagină, informatorul îi zice unui sărbătorit: „Ai împlinit 60 de ani, frate Ilie. Nu-i nimic, i-am împlinit şi eu”. Deci, ziaristul nostru are… peste 60 de ani, ziaristul rudimentar nu-i altul decât cel ma-a-re, ma-a-re de tot!... Iar atare sub-nivelare a scrisului este o ofensă adusă atât literaturii, cât şi publicisticii româneşti. Ah! Cum se mai amuzau Serafim Saka şi Ioan Mânăscurtă, citind cu glas mare, expresiv, mostrele din cele două texte, unul din ele intitulându-se „China merge încotro i-e voia”. Mda, i-e! Apoi ce lingeri de mână şi alte organe, când vorbeşte despre ne-kagebistul Ion-preşedintele (Iliescu)! O-ho-ho! Autorul trebuie să se mai reîntoarcă în vreo clasă-două din şcoala medie…

3.VIII.1995

Ieri, o după-amiază prelungită până spre ora 22, jertfită – ca din senin – unei revizii drastice, chiar crunte într-un top enorm de mii – cred – de fişe. Câteva sute din ele – aut! M-am despărţit râzând de trecutul unor superficialităţi sau vechituri (de receptare). Dar am şi sistematizat tematic alte sute de prefabricate teoretice, detalii eseistice, jurnalistice care, sigur, vor avea şansa să-mi acorde nişte… şanse la regizarea unor pagini de mâine.

5.VIII.1995

Din fişele… reutilizabile, pe care nu le-am aruncat pe vânt sau în conducta de gunoi (a vorbăriei lumii), în burlanul ca un pix uriaş golit de kilograme multe de pastă cu care se scrie ceea ce se tot scrie în vremurile noastre, în special aberaţii politice.  – Mă rog, concluzii foarte subiective şi nici cât e negru în vârful pixului obligatorii…

Aşadar, transcriu de pe o fişă că Sfânta Veronica, oblăduitoare pictorilor, a ţinut de relicvă năframa cu chipul lui Hristos aplicat pe pânza ce absorbise tonalitatea alb-gălbuie a transpiraţiei emanate în răspasul chinurilor de martir.

(Şi ce mai fac cu fişa? O boţesc în palmă, aruncând-o la coş, probabil, astfel comiţând un sacrilegiu, vorba fiind de o fărâmă de hârtie, pe care fuseseră transcrise mărturii despre suferinţa Divinului întru divinitate? Poate că această constatare a mea diminuează gravitatea sacrilegiului…)

Un suicid cutremurător al unui tânăr de 18 ani care locuia cu părinţii la scara dintre noi şi Dumbrăveni. Vag, astfel am înţeles că s-au petrecut tragedia. Prietena sa, seara, ieşise să-şi plimbe buldogul. Hălăduiau în trei, el „aderând”, ca de obicei, la amica sa şi la patrupedul ei prieten. Ea lăsă liber dulăul, băiatul luă lesa, pentru ca aceasta să nu împovăreze mâna gingaşă a adoratei sale, să nu-i incomodeze gesturile suave, desenate graţios în spaţiu. Îşi lămureau anumite situaţii confuze care – vai! – apar atât de des în relaţiile dintre adolescenţi neexperimentaţi, sensibili până la o nebună gelozie, declanşată din te miri ce; nerăbdători şi extrem de suspicioşi. Discuţia se tensionă tot mai mult, degradând într-o ceartă isterică. Ea, superba, atinsă rău de insistenţele şi vorbele lui, îi strigă răspicat că nu-l mai iubeşte, să n-o mai caute, să nu!... – apoi se întoarse brusc şi plecă, strigându-şi de aiurea patrupedul prieten al omului.

…Nu mai ştiu peste cât timp, băiatul a fost descoperit atârnând în lesa buldogului, prinsă de creanga unui cais înclinat, deloc înalt, de sub blocul nr. 1 de pe strada Igor Vieru.

(Eu unul am dedus locul a doua zi după tragedie, când, sub acel zarzăr oblic, am văzut un borcan cu apă cu un buchet sau două de flori în el. Iar pe 1 august, când ieşisem să merg la sărbătorirea celor 60 de ani ai lui I. U., un scurt şuvoi de ploaie mă făcuse să mă adăpostesc sub cornişa acelui bloc nr. 1, lângă acel pom înclinat sub care – aveam să deduc prin cea mai simplă relaţionare logică – în ajun, seara, se spânzurase de blestemata lesă acel tânăr neexperimentat, neconsolat, cuprins năvalnic de extrema deznădejde a momentului; a momentului pe care nu avusese răbdarea să aştepte să treacă; acel Werther nostalgic din cartierul Ciocana al Chişinăului, atât de bogat în verdeaţă de pădure şi de diverşi pomi…

Altă fişă: Cine să fi numit piesa lui Shakespeare „Macbeth” o „Crimă şi pedeapsă”, cum ar fi scris-o Dostoievski la 1600? (Numai că la acea vreme ruşii erau doar nişte… avant-textieri, neavând încă literatură propriu-zis.)

Comentariul „la fişă” deconspiră, implicit, şi una din lecturile mele la zi: „Măştile adevărului poetic” de Şt. Augustin Doinaş, volum apărut acum trei ani la „CR”.

DOAMNELE AVANGARDEI ŞI DRAGOSTEA

De câţiva ani, elaborez o amplă antologie de poezie, intitulată „Doamnele avangardei ruse”. Cine ar fi ele? Unele – poete mari, altele – foarte bune, celelalte – doar interesante, însă toate demne de atenţia cititorului de peste timpuri: Elena Guro (1877–1913), Sofia Parnok (1885–1933), Olga Rozanova (1886–1918), Ceribunia de Gabriak (1887–1928), Maria Moravskaia (1890–1947), Anna Ahmatova (1889–1966), Klara Arseneva (1889–1972), Elizaveta  Polonskaia (1890–1969), Vera Inber (1890–1972), Anna  Radlova (1891–1949), Maria Şkapskaia (1891–1952), Marina Ţvetaeva (1892–1941), Nina Habias (1892–1943?), Tatiana Veciorka (1892–1965), Irina Odoevţeva (1901–1990), Nadejda Rîkova (1901–1996)… – şi alte, alte nume.

Însă iată că veni o întrebare, care m-a (a)dus spre subiectul prezent: „Găsim în avangarda rusească tema dragostei?”

Banal răspunzând, dragostea e pretutindeni, inclusiv în… ariergardă (până în adâncă antichitate izvoditoare de primi fiori lirici în lume), dar şi în avangardă, de unde transgresează postmodernismul spre orizonturile spirituale/ sentimentale ale epocilor ce au a veni. Exact în spiritul unui distih al lui Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate/  Dintr-un secol viitor”.

Dar ce ai putea spune despre dragostea avangardistelor, condiţionat de a te rezuma la cca 7 mii de semne tipografice?

Primo: ar fi dragostea reflectată în opera lor şi care ar necesita elaborarea unor tomuri întregi de evaluări axiologice. Să ne gândim, „limitându-ne”, fie doar şi la creaţia Annei Ahmatova, cea a Marinei Ţvetaeva, în care Eros e în domeniile sale cam peste fiecare 2-3 pagini de carte. Am putea cita sute, mii de versuri definitorii, iconice (ca să ne amintim de distihul lui Mircea Dinescu: „Mai ştii cum te strigam pe-atunci/ icoană cu picioare lungi?…”) din poemele acestor mari poete. Iar un branşament al temei l-ar constitui implicaţiile, ba, uneori… imprecaţiile (!), erotice şi de creaţie, radical-nonconformiste ale Ninei Habias căreia, împreună cu concubinul sau, poate, soţul ei (pe atunci bolşevicii încă nu înregistrau oficial căsătoriile, iar bisericii i se retrăsese acest drept) Ivan Gruzinov, li se intentează un dur proces literar şi de conştiinţă, ambii fiind excluşi din Uniunea Poeţilor Ruşi, apoi, deja de un tribunal sadea (şi sadic!), fiind condamnaţi să facă şi ceva închisoare. Ceea ce scriau ei, dezinhibat, despre manifestările erotice sfida tabieturile, ipocrizia mic-burgheză, dar şi pe cea bolşevică, revoluţionând atitudinile în bulversatul, înnoitorul, dar şi dramaticul început de secul XX. Iar în vecinătatea acestor „abateri” netradiţionaliste se întâmplă chiar dragostea… netradiţională (cum se spune astăzi); se întâmplă romanul dintre Marina Ţvetaeva şi o altă poetă importantă, Sofia Parnok, roman „trădat” şi în multe poeme ale primei dintre ele. (Iată un exemplu savuros-vibrant: „– Lasă-te ispitită!/ Atinge-ţi buzele, gustă!/ Nu în sus,/ Ci în adânc.../ Cu buzele mângâie!/ Porumbiţo! Prietenă!/ Gustă!/ Lasă-te ispitită!/ Bea!/ Pentru toate patimile –/ Caimac,/ Pentru toate veştile –/ Tihnă./ – Prietenă! –/ Învredniceşte-mă./ Întredeschide buzele,/ Marginea cupei ornate/ O ia –/ Soarbe,/ Înghite… –/ O, prietenă! Nu mă judeca!/ Lasă-te ispitită!”)

Secundo (pentru a lua un aspect mai „restrâns”): în genere, doamnele avangardei au fost nefericite în dragoste, nedreptăţite în destin…

În 1910, Anna Ahmatova se cunună cu poetul, fondator şi magistru al akmeismului, Nikolai Gumiliov, călătoria de nuntă făcându-şi-o la Paris. Peste doi ani, tinerii soţi vizitează din nou Oraşul luminilor, unde poeta îl cunoaşte pe Amadeo Modigliani, acesta, în şedinţe de… taină, intimitate, făcându-i 16 portrete, inclusiv nuduri, din care s-a păstrat doar unul, celelalte pierzându-se într-un incendiu (de altfel, „umbra” Ahmatovei este recunoscută în circa 150 de lucrări ale pictorului). Relaţiile lor sunt învăluite de suflul legendei, de presupuneri de tot genul. Din cauza soţiei, N. Gumiliov chiar avu un conflict cu Modigliani. Urmează divorţul, foştii soţi rămânând oarecât în relaţii civilizate graţie fiului lor Lev. Apoi Gumiliov avea să fie împuşcat de bolşevici (august 1921), mai târziu fiul condamnat şi el la moarte, pedeapsa fiindu-i însă comutată cu detenţia în Gulag. Mama îi scrie demersuri de îndurare direct lui Stalin. Tot atunci, Ahmatovei îi fusese arestat şi cel de-al treilea soţ, N. Punin, din fericire – eliberat. Însă destinele lor, al mamei şi al fiului, aveau să rămână încă mulţi ani în neagra zodie a nedreptăţii, a cruzimii. (Vă amintiţi de cutremurătorul „Recviem” ahmatovian?...)

În 1912, Marina Ţvetaeva se căsătoreşte cu Serghei Efron, acesta având a lupta în unităţile albgardiste, mai apoi emigrând (în exil, e bănuit că ar fi colaborat cu NKVD-ul). Marina Ţvetaeva se expatriază şi ea: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, revine în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, Efron fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să petreacă 16 ani. (Cea de a doua fiică, Irina, moare într-o casă de copii, în 1920, la vârsta de 3 ani…). Când începe războiul, poeta se evacuează la Elabuga, Tatarstan. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 16 şi 11 ani mai înainte, o făcuseră marii ei colegi – Esenin şi Maiakovski.

Cerubina de Gabriak a fost numele unei poetesă-enigmă. Multă vreme, o mistificaţie (benefică!) a Elizavetei Dmitrieva care, cu pseudonimul în cauză, publica versuri cu caracter de spovedanie, de o mistică... mondenă ce avea să fie (re)considerată, pe bună dreptate, ca una dintre figurile remarcabile ale „veacului de argint” rusesc, părtaşă la înnoirea prozodiei trans-simboliste. A fost o fiinţă bolnăvicioasă, de la 6 la 17 ani aproape continuu ţintuită la pat de o tuberculoză osoasă şi pulmonară. În chinurile suferinţei, visa să ajungă o sfântă.  Însă se regăsea (se dorea a fi) şi în chipul mito-pământean al lui Don Quijote, dar şi în cel amoro-teluric al Dulcineei, de unde şi temeritatea anumitor inflexiuni metaforice moderne. În pofida suferinţelor fizice, a fost protagonista unor romane amoroase, în primul rând cu unii colegi, doi dintre care, Nikolai Gumiliov şi Maksimilian Voloşin, din cauza ei se şi duelaseră, din fericire – fără urmări letale. În anul 1926, la editura moscovită „Nod”, fusese pregătită pentru tipar cartea Elizavetei Dmitrieva „Iarba neagră”, însă în acelaşi ani bolşevismul îşi înteţeşte represaliile. Casa familiei Dmitriev este percheziţionată, sunt confiscate întreaga bibliotecă şi arhivă, iar Cerubina de Gabriak, alias Elizaveta Dmitrieva, este exilată în Taşkent/ Uzbekistan. Ea continuă să scrie versuri inspirate de o acută suferinţă mistică, de singurătate, de dorul de Petersburgul natal, pe care aşa şi nu l-a mai revăzut, murind în exil. Ca şi în cazul altor poetese cu un destin tragic, Marina Ţvetaeva, Nina Habias, mormântului său i s-a pierdut urma.

În acest context al nenorocirilor se înscrie şi destinul Nadejdei Volpin care, în 1920, aderă la grupul imagiştilor, unde îl cunoaşte pe Serghei Esenin, cu care se împrieteneşte, se căsătoreşte. În 1924, după ce se desparte de celebrul poet, li se naşte fiul Aleks S. Esenin-Volpin, mai apoi – matematician, disident sovietic, închis la psihiatrie, din 1972 – cetăţean american…

A fost nedreptăţită de Pronie şi Elena Guro, care avea să trăiască doar 36 de ani. Poetă, prozatoare şi pictoriţă de o deosebită delicateţe a sentimentului şi expresiei, ea s-a aflat printre cei mai activi promotori ai avangardei. A fondat „Uniunea tineretului” – societate  a artiştilor plastici care a activat în perioada 1909–1913. Mihail Matiuşin, eminent pictor şi teoretician al artelor, scria că Elena Guro „a fost cimentul asociaţiei futuriştilor”.

…Însă deja semaforul e pe portocaliu: Atenţie! Ţine cont de cele 7 mii de semne! Iar până aici nu am reuşit decât să mă refer, sumar, la unele exemple din prima linie de subiect pe care mi-am propus-o. Dragostea în destinele doamnelor avangardei. Pentru că dragostea abordată, reflectată în creaţia lor ar necesita tomuri întregi, spuneam. Astfel că, spre final, s-ar cere (…compensator…) fie şi doar câteva referinţe la aportul doamnelor avangardei la evoluţia poeziei ruse, dar şi universale, în genere. Nu toate poetele importante ale „secolului de argint” au mers pe căile radicalismului manifest, dar pe cele ale modificărilor… „genetice” ale poeticităţii – da. Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, Anna Ahmatova elaborează un discurs ce se apropie de oralitate, fiind subordonat sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Ahmatova este printre protagoniştii akmeismului, orientare artistică care a trasat una primele căi de acces spre avangardism, în avangardism.

Iar exemplul Marinei Ţvetaeva vine ca un adevărat corolar în unul din posibilele finaluri de microeseuri, precum este şi acesta.

În internetul rusesc, excepţionalul site „Lumea Marinei Ţvetaeva” conţine cele mai multe materiale despre avangardă şi avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat manifeste tranşante, fulminante, uneori paradoxale, contradictorii, stimulative sau chiar… enervante: predecesorii (anticipatorii, preanunţătorii avangardei), apoi akmeiştii, imagiştii, constructiviştii, satiricii, futuriştii (cubofuturiştii, egofuturiştii, „Mezaninul poeţilor”, „Centrifuga”, „Liren’”, „Sindicatul futuriştilor”, „Compania 41⁰” – Transcaucazia, grupul „Tvorcestvo” – Extremul Orient, artişti în afara grupărilor, curentelor, „Breasla poeţilor”...). Ne putem întreba: de ce tocmai (această... lume) pe un site dedicate unei poete care, la o apreciere superficial-formală, s-ar părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e simplu: Marina Ţvetaeva a reformat/ reformulat prozodia rusă din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic, noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta propulsie de contemporaneizare a creaţiei ei – uneia din cele mai mari poete a lumii.

…Concomitent, generozitatea creaţiei ţvetaeviene exemplare şi consecinţele ei benefice constituie un omagiu adus tuturor doamnelor avangardismului.

ACUM 27 DE ANI, NE-A PĂRĂSIT PRIETENUL ŞI COLEGUL NICOLAE VIERU...

În 1977, o parte din colegii din redacţia ziarului "Tinerimea Moldovei". De la stânga la dreapta, sus: Ion Şcerbina, Nicolae Vieru, Valeriu Rogozencu, dl Alexandru-paginatorul, Leo Butnaru, Ioanichie Stadnicov; primul rând - Pavel Cristea, redactorul-şef, dna Maria, şefa secţiei scrisori.

DEVREME...

Carnea i se întoarse în pământ, sângele în apă, răsuflarea în vânt, lumina din ochiul stâng în Lună, lumina din ochiul drept în Soare, mesajul cunoscut în tărâmul murmurelor.

                                                                                   Ioan Petru Culianu

Ne‑a părăsit, însingurându‑ne şi mai mult, un prieten minunat, confratele Nicolae Vieru (1947–1995) sau chiar fratele nostru Enkidu cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor şi ai iluziilor, cu care, la nenumărate şi nu prea încrâncenate partide de şah, am consemnat iroselile sau izbânzile deşertăciunilor. Rânduind ibricul cu cafea, ne adunam dimpreună solitudinile, pentru a le face astfel mai suportabile fiecare pe a sa.

Ne‑a părăsit şi ne‑a însingurat minunatul prieten cu care, ca ieri (acest ultim Ieri fiind ziua de 2 martie din primăvara anului 1995), Logosul, ca spirit întrupat de Divinitate, ne mai făcea încă dimpreună părtaşi ai făgăduinţelor întru dezvăluire de tainică entropie ce ar putea să ne fie oferită şi în întâmpinarea căreia trebuia să ieşim şi noi prin strădanie de îngrijire a harului, prin osteneală de înfăţişare lumii a acelor revelaţii, câte şi cum ar fi fost să le avem... Ne‑a părăsit, ne‑a însingurat, lăsând pe masa lui de lucru una din dureroasele sale frământări, pe care a intitulat‑o: Absurdul şi literatura...

* * *

           

În acea nefericită şi nenorocitoare dimineaţă de 3 martie stăteam copleşit de nedumerire în biroul lui Nicolae, în acea cameră spaţioasă a apartamentului unde, la filtre şi filtre de cafea, am tot filtrat veninurile existenţei, el – de un scepticism lucid, calm, abătut, eu de un oarecare altfel de pironism, ce îmi era din când în când „fisurat” de scurte efuziuni de optimism şi speranţe de mai bine. Din când în când, mă apropiam de masa lui de scris, „inventariind” vizual ibricul cu încă ceva cafea în el, pachetele de ţigări, bricheta, pixurile..., toate plasate ca într‑un şah al hazardului printre cărţi de Albert Camus: Caiete‑le, Străinul, Împărăţia şi exilul, Eseuri‑le... Curând, sosiseră şi colegii Vladimir Beşleagă, naşul literar al lui Nicolae Vieru, şi Valeriu Babansky, unul dintre nu prea numeroşii, dar devotaţii săi prieteni. „Ce o fi acolo, vreun început de proză?” întrebă dl Beşleagă, arătând doar cu privirea spre filele de manuscris de pe birou. Mă apropii şi le cercetez. Deasupra topului de hârtie se afla pagina 13 a unui manuscris neterminat. Ultimul rând, ajuns cam la sfertul al treilea al filei, este luat din Caiete‑le lui Camus: „Sunt un om mediu plus o experienţă”. De sub topul celor 12 file o extrag pe prima, care conţine şi titlul manuscrisului: Absurdul şi literatura.

Absurdul şi literatura... (Sună ca o avertizare, nu?) (Existenţialismul camusian şi cel prutonistrean... Arvuna speranţelor, dar poate a iluziilor sau, posibil, arvuna zădărniciei pe care nu dorim sau, pur şi simplu, nu avem curajul să o recunoaştem ca posibil final al orândei noastre jertfite cuvintelor. Absurdul, literatura şi existenţa... (Sună ca o prevenţie, nu?) Şi nişte autori încă relativ tineri care să înţeleagă nici la 50 de ani împliniţi că, până la urmă, rând pe rând, destinul suprem îi împinge (şi pe ei) în singura întunecime de temut, dar în care, de fapt, nu mai există nici teamă, deoarece, rând pe rând, nu mai existăm noi, cei izbiţi în hăul omniprezent al neantului.

Absurdul şi (nu numai) literatura...

*   *   *

           

Ba nu, nu Absurdul şi literatura a fost ultimul manuscris al confratelui nostru. Mai exact spus, a fost unul din ultimele, deoarece alături de aceste glose la opera camusiană se mai afla un text ce poartă titlul Efectele mioritismului (2). Una din puţinele fraze pe care reuşise să le scrie Nicolae aici e următoarea: Opriţi‑vă, oameni buni! În revista Quo vadis? colegul nostru publicase anumite reflecţii ce purtau acelaşi titlu, articolul respectiv fiind retipărit şi de o revistă românească editată în Statele Unite ale Americii.

Se întâmpla că, uneori, chiar pe o durată de 2–3 ani, Nicolae să nu publice nimic. Nu trecea atât prin crize de creaţie, cât prin chinuitoare decepţii existenţiale. Apoi, brusc, se relansa în impulsiva sa pasiune de jurnalist. Iarna trecută se dovedi a fi pentru el tocmai perioada în care a căutat şi a aflat multe momente de incandescenţă şi spontaneitate în confesiune, momente din care un fel de gen gazetăresc, plasat între articolul frust, eseu şi proză, se descojea, devenind act de creaţie. În ultimele luni, a publicat frecvent în revistele Basarabia, Contrafort, Quo vadis?. La unele din ele, ca şi la revista Moldova, depusese materiale în avans.

Ca în răstimpurile cele mai propice harului său, ajuns la pârgă doveditoare de profesionalism, în iarna trecută Nicolae Vieru reuşise să obţină (de la sine însuşi) putinţa de mobilizare întru meditaţie, cumpănire, descumpănire, înflăcărare, potolire – toate puse în serviciul scrisului. Era ostenitorul exemplar îngăduit şi miluit de limba şi conştiinţa română să le fie slujitor şi ca atitudine civică, şi ca îndeletnicire prin care îşi câştiga modesta soldă, dar, mai presus de ea, – molcuma satisfacţie a datoriei împlinite.

*   *  *

Albert Camus a fost unul din autorii săi preferaţi, dimpreună cu Faulkner, Hesse, Thomas Mann, Dostoievski... Brusc, acolo, în biroul confratelui nostru, mă străfulgeră gândul că el, Nicolae Vieru, a trăit, exact ca şi marele prozator francez, doar 47 de ani. Ambii sunt născuţi în prima săptămână a lunii noiembrie, unul în a 4‑a, altul în a 7‑a zi. Alăturate, acest 4 şi acest 7 dau nefasta cifră la care s‑au curmat anii lor încă tineri: 47. Evident, nu fac şi paralele de situare valorică, nu le pun în balanţă scrisul. Camus este uriaş ca prozator şi filosof, însă în preajma umbrei sale poţi avea curajul de a constata că Nicolae Vieru este cu adevărat un prozator interesant, ajuns partener egal oamenilor evoluaţi în ale artei, culturii şi inteligenţei.

De ce recitea mereu Străinul, Exilul şi împărăţia, Mitul lui Sisif? Posibil şi din motivul că descurcarea lui prin toate ale destinului, în special în primele tinereţi, a fost, uneori, camusian de frământată şi neclară, ruinătoare de entuziasm şi de ocazională bucurie. Unii dintre prieteni şi colegi ştiu că junele Nicolae Vieru ajungea câteodată la deznodăminte dramatice, sfâşiate ca de nişte ţipete de pescăruş de pe un ţărm furat, ca Euxinul basarabean... (Nu este exclus că, dacă Nicolae ar fi citit ultima frază, proptită în deschiderea acestei paranteze, ar fi folosit o fină infuzie de ironie sau autoironie. Zicând asta, e cazul, cred, să ne amintim că amicul nostru uneori izbucnea într‑un hohot de râs eclatant, sonor, limpede şi deschis, precum al unui învingător binevoitor.)

*   *   *

În dimineaţa zilei când prietenul nostru avea să plece la cele eterne, ne aflam în acelaşi spaţiu de muncă, singurătate şi sacramentală intimitate a frământărilor prin care trecea tăcutul nostru confrate; ne aflam acolo cu aceiaşi colegi Vladimir Beşleagă şi Valeriu Babansky. Dintr‑o dată, răsună un pocnet sec, reprodus de două difuzoare, două boxe, plasate sus, pe rafturile bibliotecii. Cu absolută uimire constatăm că, brusc, ca de la sine, se pusese în mişcare discul picupului. Să fi stat picupul în priză încă de vineri‑seară până în acea dimineaţă de duminică? Ce muzică a ascultat pentru ultima oară interiorizatul nostru coleg?  Era discul cu 8 fugi şi preludii de Bach...

*   *   *

La unul din balcoanele apartamentului – calupuri din metal tipografic. Valeriu ne spune că acele câteva kilograme de metal lui Nicolae i le adusese Boris Covaci, redactorul tehnic al revistei Basarabia. Prietenul nostru vroia să‑şi pună în bună ordine lansetele, undiţele, să le prindă greutăţi. Pescar pasionat şi incoruptibil (pentru alte îndeletniciri tip hobby), Nicolae a petrecut noian de vremuri pe malurile Căinarului molcom căinător acolo, lângă Bezenii săi de baştină. În adânci şi îndârjite singurătăţi, a vegheat vremuri şi vremuri pe maluri de râuri, lacuri, simple iazuri sau felurite bălţi. Şi, dacă una din cărţile sale poartă titlul Omul din oglindă, sunt sigur că acest roman, ca şi cel intitulat Râul şi frunza, au fost concepute, meditate, gestate în faţa oglinzilor apelor, care numai ele îl puteau răpi din biblioteca din biroul său, din cosmicitatea muzicii marilor compozitori ai lumii. Nicolae Vieru a fost unul din insaţiabilii melomani ai aşa‑zisei muzici serioase.

*   *   *

De repetate ori, ca într‑un dublu act autodevorator, singurătatea îi hrănea neliniştile şi incertitudinile, iar neliniştile şi incertitudinile îi hrăneau, la rândul lor, singurătatea. Muzica şi lecturile reuşeau să‑l scoată din atare transe, trecându‑l în alte registre sufleteşti, diversificându‑i, în cvasi‑taină, existenţa. Faţă de existenţa altor colegi, existenţa lui sugera vagi pale de mister şi neordinar, creându‑ţi impresia că persoana sa, a scriitorului Nicolae Vieru, discretă şi ne‑expusă lumii, avea un contur abia tangibil. Şi eu cred că, de s‑ar întâmpla să revină ca prin minune printre noi, Nicolae nu s‑ar supăra, dacă cineva, cu vocea de peste decenii a marelui sonetist Mihai Codreanu, i‑ar spune că (şi el) e un „visător haotic” care, când scrie, se trezeşte „din somnul său hipnotic”.

*   *   *

În clipe de restrişte existenţială, Nicolae găsea înţelegere şi consolare şi în familia dnei Rozalia Pelerman, stilizatorul materialelor noastre de început, pe care, acum un sfert de secol, le publicam în ziarul Tinerimea Moldovei. O săptămână până la fatalul deznodământ, Nicolae fusese pe la dna Rozalia, bău o cafea, discutară ce discutară, ca la plecare să‑i spună venerabilei sale amfitrioane că el a venit să‑şi ia rămas-bun, pentru că foarte curând... va muri!

La 47 de ani o atare presimţire?... Oricum, mitul povesteşte că prietenul Enkidu, cu care unii dintre noi au vânat leii himerelor, după o victorie decisivă, zăcu de o boală ciudată 12 zile, tulburat de vise oraculare care‑i prevesteau moartea...

*   *   *

În duminica în care corpul colegului nostru fusese depus la Uniunea Scriitorilor, de unde el, Nicolae Vieru, cel trecut din realitatea fizică în realitatea spiritului şi a amintirilor, avea să plece creştineşte spre Împăratul Veacurilor, mi‑am dat seama că şi aşa‑numita noastră generaţie a ajuns la jalonări existenţiale când nu mai are timpul de partea ei. Precum ar fi zis un poet francez, pentru fiecare dintre noi moartea nu mai este ceva care îl priveşte doar pe altcineva... După speranţe şi iremediabile iluzii, la diverse etape de avansare a lor, intervine absurdul sau accidentalul, care spulberă orice posibilitate de încropire a unei... matematici a destinului.

Avem tragice motive să fim neconsolat de trişti...

L.B. martie 1995