DESPRE "DANAIDELE" CARE, UNEORI, AJUNG... DANANAIDE...

7.IV.2015

Am vizionat prima parte din spectacolul „Danaidele” de Silviu Purcarete. Presupun că a fost extrem de lăudat, însă mie, pe alocuri, mi se pare a fi un spectacol cam gălăgios, plus o vânzoleală…  regizorial-artistică în căutarea efectelor scenice originale, în înfăţişarea, organizarea şi mişcarea actorilor. Chiar te întrebi: oare în Grecia Antică, în amfiteatre, se vocifera cu atâta sârg şi risipă de efort?

Dar, în mare, sigur că e un spectacol demn şi de elogii, unde mai că în el joacă Radu Beligan şi Victor Rebengiuc la vârstele lor… sus pălăria!  

8.IV.2015

Aseară, am vizionat partea a 2-a a „Danaidelor” lui Silviu Purcărete. Entuziasmul, admiraţia nu s-au revanşat, spectacolul abundând în simetrii de dragul simetriilor, dar, pare-se, în această parte, e mai puţin gălăgios. Chiar dacă şi aici continuă un carusel al ţipălăilor, agitaţi în spirit de turmă, aiuriţi etc. Uneori, salturi şi zvâcnete de piei roşii. Nu ştiu din ce raţiune jumătate din textul rostit sau îngânat a cântec e în franceză (nici măcar în giacă), găsind, eu unul, că el ar fi fost absolut adecvat în română. Regie ca efort de a ordona îmbulzeala, aglomerarea. Unele simetrii geometrico-regizoriale par a fi de dragul simetriilor, găselniţe de dragul găselniţelor. Altele, cu înţelesuri/ subînţelesuri accesibile doar regizorului, nu e sigur – că şi actorilor prinşi în iureşul montării; iureş care subţie la minim solemnitatea, gravitatea care, se pare, erau specifice antichităţii, unde toţi ţineau cont de omniprezenţa zeilor, de privirea acestora atotcontemplatoare, înregistratoare, pedepsitoare.

În fine, tainic, sentimentul/ gândul că e un spectacol din categoria celor adresate în special snobilor. Pe scurt, pe alocuri, „Danaidele” devin „Dananaide”…

Şi, pentru că suntem în acelaşi spaţiu de inspiraţie scenică, nu putem să nu comparăm, pentru a concluziona că „Danaidele” sunt cu mult în urma „Trilogiei antice” a lui Andrei Şerban, considerată cel mai bun spectacol din ultimii douăzeci de ani, jucat în România. Silviu Purcărete are a se considera că montarea sa „Titus Andronicus” a fost plasată a treia în această nobilă ierarhie a scenelor şi avanscenelor.

Pentru cei interesaţi de acest spectacol, îl pot viziona la adresa:

https://www.youtube.com/watch?v=3Xi3EbjIBcM

UN POET AL AVANGARDEI: SEMION KIRSANOV

                                                                                              

LA PORTRETUL LUI HLEBNIKOV. SALUT!

Hlebnikov! Hlebnikov!

Uite asta – da!

Strânsă, de jos,

Îi e boţită buza.

Cupa luminoasă

A frunţii – înălţând

Peste statura-i lungană,

Iată marele

Creier – capcană!

  ALADIN ÎN FAŢA COMORII

Porţile stau grele, neclintite, surdo-oarbe la rugătorii ochi,

la roua lor de lacrimi.

Deschide-te, Sesam!

Te rog foarte mult – deschide-te, Sesam!

Ei, ce te costă, – hai, deschide-te, Sesam!

Bine, fie, mă-ntorc, să nu văd cum...

Iar tu deschide-te, Sesam.

Cui îi spun  – „deschide-te, Sesam”?

Deschide-te sau, în caz contrar, te deschid eu!

Ei, de ce m-ai chinui, – hai, deschide-te, Sesam, Sesam!

Am o uriaşă rugăminte: fii drăguţ, fii bun,

n-ai putea tu

să te deschizi, Sesam?

Sesam, deschide-te!

Număr până-la trei: unu – deschide-te, Sesam,

doi, deschide-te, Sesam, trei...

Zău că nu se cade să te comporţi în felul ăsta cu omul,

eu întârzii, sunt foarte grăbit, Sesam, ei, Sesam, deschide-te!

Nu, nu pe multă vreme, ci aşa, doar deschide-te

şi-ndată închide-te la loc, Sesam...

MARINA ŢVETAEVA - POEM DE FLORII

  *       *       *

Mlada cu mâţişori în pufoasă blăniţă –

Eu însumi cu blăniţă pufoasă –

Măsor verstele lui Dumnezeu

Şi dumnezeieştile lui case.

Mlădiţă! Vieţuitor ceresc!

– În cer, împreună! – Aşteaptă! Nu fi grăbită! –

Astfel şi în pământ mă coborâţi

La piept cu mlădiţa înmugurită.

Florii, 1918

Din volumul

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note: 

   Leo Butnaru

UN DIALOG CU PETRE ANGHEL

A trecut la cele veşnice, în grija Universului mereu renăscător, prietenul nostru, poetul şi prozatorul Petre Anghel (3.II.1944 - 3.IV.2015). L-am cunoscu în iulie 1993 la Chişinău, ne-am împrietenit, am realizat şi un dialog, pe care îl reproduc aici; dialogul intitulat atât de sugestiv:

                   
                 „SUNT UN OM GRĂBIT CARE E SPERIAT DE TIMP”

– Stimate coleg Petre Anghel, eşti directorul revistei „Avanpost” ce are ca generic o sintagmă memorabilă: „…un vis al inteligenţei libere”. Ce ar însemna în concepţia dumitale inteligenţa liberă? Când va deveni acest vis realitate?

– Vreau să fac precizarea că sintagma îi aparţine lui Titu Maiorescu, ceea ce poate se ştie mai puţin. Vorbind despre inteligenţă liberă, cred că ar fi cazul să încercăm cel puţin o separare pe verticală şi una pe orizontală. Pe verticală, adică din punct de vedere istoric. Eu cred că intelectualul adevărat este liber în orice împrejurare, în orice regim, în orice context şi este firesc să fie aşa, pentru că instrumentul lui de lucru este gândul. Or, se ştie, din fericire pentru omenire, încă nu s-a reuşit să se închidă gândul. După aceea, pe orizontală, cred că suntem liberi de la individ la individ în măsura în care ne propunem acest lucru şi mai ales în măsura în care avem un concept exact despre libertate. Artistul în special şi intelectualul în general nu poate trăi în afara libertăţii. Sigur că şi aici trebuie să intervină un criteriu al limitării şi acest criteriu este simplu şi, din fericire, descoperit de civilizaţiile vestice, mai ales: a fi liber înseamnă de fapt a respecta şi libertatea celuilalt. Deci un individ poate să facă orice cu o singură condiţie: să respecte ca şi celălalt individ, ca şi semenii lui să aibă acest drept.

– Intelectualii noştri fac dovada acestui respect reciproc?

– Eu cred că ei ştiu ce-i libertatea. Am o părere foarte bună despre intelectuali nu pentru că ei ar avea nevoie să-i susţin sau să aibă în mine un avocat. A fost o tendinţă pornită din propaganda comunistă, uneori făţişă, alteori mai subtilă, mai subersivă, aceea de-a arunca tot răul din regimurile totalitare pe seama intelectualilor. Vreau să spun că a şi prins. Eu însumi, probabil şi dumneata, am fost uneori întrebat de-a dreptul: „Domnule, da’ce fac intelectualii?”. Personal, am zâmbit în faţa acestei întrebări. Ce să facă? Intelectualii gândesc. Socialismul
l-au construit muncitorii. La pământ, forţat, au renunţat ţăranii. Regimurile totalitare au fost concepute de politruci. De ce să fie intelectualii întrebaţi ce fac? Intelectualii chiar trăiau în libertate. Şi vreau să spun că, spre cinstea lor, în vremurile cele mai grele. Subliniez – sub stalinism, sub ceauşism intelectualii adevăraţi (deşi e aproape un pleonasm să vorbesc despre intelectualii adevăraţi, căci nu pot exista şi intelectuali neadevăraţi) şi-au găsit rostul, au gândit asupra sensului existenţei, asupra destinului lor, asupra destinelor popoarelor din care fac parte. Deci ei şi-au îndeplinit misiunea. Însă nu e mai puţin adevărat că au fost şi intelectuali care au abdicat de la menirea lor pentru avantaje materiale, au intrat în angrenajul puterii. Dar eu zic că acest gen de intelectuali trebuie să ne intereseze mai puţin pentru că, transferând implicit discuţia în planul poeziei şi ajungând obligatoriu la Eminescu care, sigur, a fost un mare intelectual, dar în primul rând este simbolul poeziei româneşti şi prin extensie al poeziei universale – el a făcut poezie şi pe noi nu ne interesează că pe timpul lui erau poeţi mediocri sau erau absolvenţi de facultăţi care ţineau cu liberalii sau ţineau cu conservatorii, sau vindeau ţara bulgarilor, sau se ocupau de afaceri în loc să se ocupe de destinul României. Pentru noi simbolul este Eminescu, nu este intelectualul.

POEME DE BORIS PASTERNAK

În prezentarea şi traducerea lui 

Leo BUTNARU                                                                           

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof  G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Peste bariere” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie).

În concepţia  lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.

În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), adică şi avangardismul, orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” din 2.11.1958 – ca în timp de război, nu? – se spunea: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţîn.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.

Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

*      *     *

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!

De februar scriind în bocet hohotitor,

Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi

Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,

Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere

Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase

Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.

Unde, precum pere, fructe carbonizate,

Din copaci puzderia de grauri, risipitor,

Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate

Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.

Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,

De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,

Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc

În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

1912

IARNĂ

Lipesc obrazul de-un crater-pâlnie

Răsucit ca al iernii melc ciufut.

„La loc! Cine nu vrea – la o parte!”

Zgomot-freamăt, talmeş-balmeş, tumult.

„Deci – în «mare se-agită»? În nuvelă

Ce se-nfăşoară precum garoul,

Unde prind rând, fără a se pregăti?

Deci – în viaţă? Deci în subiectul

Despre final indecis? Despre glumă,

Râset, vălmăşeală, alergare?

Deci – marea se agită, se calmează,

Neinteresată de vâltoare?”

Acesta ar fi vuietul de scoică?

Prejudecăţi de mari odăi tihnite?

Certându-se cu propria sa umbră,

Duduie focul cu obloane izbite?

Se-nalţă suflul venirii în fire,

Priveşte în jur – îl prinde plânsul.

Muşcat de fornăitul caretelor,

În negru nor goneşte imprudentul.

Şi ne-nlăturate înzăpeziri

Se târăsc spre geam, prind a-l râvni.

La un pahar de piatră-vânătă

Nimic nu se-ntâmplă, nici poate fi.

1913, 1928

               NOAPTE DE IARNĂ

Viscolea, viscolea pe întregul pământ,

Jur-împrejur de zare.

Pe masă ardea lumânare, pâlpâind,

                                         Ardea o lumânarea.

Cum, verile, gâzele în roiuri multe

Tot spre flacără zboară,

Fulgii măşcaţi se împletiră în curte

La rama de geam, neclară.

Viforniţa lipea pe sticla lucioasă

Cercuri, săgeţi bizare.

O lumânare ardea, pâlpâind, pe masă,

Ardea o lumânare.

Tavanului albiu umbre tremurate

Îi prindeau faţa toată,

Ca braţe şi picioare încrucişate,

Ca răscruce de soartă.

Cu pocnete rare cădea pe duşumea

Pereche de pantofiori,

Când ceara în lacrimi fierbinţi picura

Peste rochia cu flori.
 

Şi totu-n bezna-nzăpezită se pierdea,

Albă încenuşare.

Pe masă-o lumânare ardea, pâlpâia,

Ardea o lumânare.

Din ungher trecea suflu spre lumânare

Şi fiorii fremătau,

Cum ale unui heruvim aripi care

Cruciform se arătau.

Întreg februar fusese viscolitor,

Şi în continuare

Pe masă-ardea lumânare, pâlpâitor,

Ardea o lumânare.

1946

ANTAGONISMUL PĂCATULUI

10.VIII.

Iar câte odată dă peste tine superstiţia aia, ca în folclor – „când era să scriu frumos,/ mi-a căzut condeiul jos”… Mamă, mamă, uneori te ia o leşietică intoxicaţie cu de ceea ce ţine de voinţa scrisului, cititului, trebăluirilor literare… Despre ce să scrii? Iată, mai alaltăieri, trec din nou pe lângă blocul nr. 1 de pe strada Igor Vieru şi observ că zarzărul (caisul pentru bucureşteni) „asasin”, de care s-a spânzurat cu lesa nefericitul tânăr, a fost lichidat; zarzărul acela înclinat, pe care ai fi putut, parcă, urca în picioare, păşind pe tulpina lui ca pe o punte; zarzărul de care s-a spânzurat cu lesa câinelui nenorocitul Wether de la Ciocana Chişinăului… Nu-ţi mai vine să-ţi fie bine între, printre cuvinte, în abstracţiuni existenţiale care să te scutească de a trăi acut mizeriile realităţii, concreteţii acestor confuzii prutonistrene.

Şi totuşi… Proiecte, cu editura „Du Style” a Doinei Uricariu, cu o posibilă carte de conversaţii cu Nicolae Breban, cu… Destulă lehamete şi orânduială în toate ale noastre, însă lucrurile ar putea fi cât de cât tocmite, dacă îţi poţi impune să alungi apatia, lehametea, meditând la ce ai de făcut şi cum să faci. E necesar curajul şi voinţă pentru a te suporta pe tine şi pentru a suporta lumea aşa cum este ea.

14.VIII.

În nr. 3-4 al „Vieţii româneşti” Octavian Paler a început să-şi publice „Jurnalul grecesc”, pe care, se întâmpla, şi-l completa chiar sub ochii noştri, în salonul mare al navei „World Rainessance” sau printre ruinele Efesului, Pergamului, la stadionul olimpic din Delphi… După o foarte insignifiantă altercaţie cu maestrul Paler, după ce-i făcuse acestuia aluzie la conştiinciozitatea cu care îşi ţinea Jurnalul, Ioan T. Morar zise aşa, pentru mai multe urechi, dar oarecum cu sfioşenie: „Poate scrieţi şi despre noi acolo…” Zău, mai că dăduse o abureală de roşeaţă peste obraji spiritualului meu coleg de, aproape, generaţie. Dar se va vedea în continuarea publicării din „VR” despre ce şi despre cine (sub iniţiale) va scrie dl Paler.

În abjecta foaie, zisă „Moldova literară”, apar ca protagonişti grafomanii socialismului, visând înrăiţi la bon vieux temps.

Zarzărul înclinat de care se spânzurase cu lesa buldogului nefericitul adolescent a fost tăiat. De asupra ţărânii greblate – doar un trunchi de vreo 10 centimetri înălţime. Flori. Şi un aer de confuzie tragică. O nedumerire sâcâitoare: „De ce, de ce, prostuţule?...”

Esinencu îşi serbează aniversarea de 55 de ani, ca recompensă pentru cea de 50, când el, din anumite motive, sau poate… considerente, a tulit-o din Chişinău. Puzderie de fotografii, în care ne regăsim şi în doi (poză publicată cândva în revista „Basarabia”). Pare-se, am vorbit inspirat pentru radio: despre Esinencu ai ce spune, şi din alea, şi mai bune…

Nu cred ca gloata prutonistreană să fie în stare să înţeleagă parabola biblică a dramaticelor întâmplări şi încercări grele pe care le-au trăit izraeliţii în timpul rătăcirii lor prin deşert, pe când Moise şi cu fratele său Aaron îi scotea din robia egipteană! La un moment dat, greu suportabil în vitregiile pustiului, mulţimea bejenarilor se îmbulzeşte în jurul corturilor celor doi conducători, văicărându-se de viaţă grea, că, vezi, Iahve, mai bine muream de mâna ta în Ţara Egiptului, însă acum stăteam acolo lângă oalele cu bucate şi mâncam cât ne era pofta! Pe când Moise şi cu Aaron ne-au adus în acest pustiu, unde, iată, nu mai avem mult şi vom muri cu toţii.

Auzind aceste gurmande lamentaţii, aceste jalnice doleanţe, Moie pricepu cu sfâşietoare amărăciune, cât de adânc s-a infiltrat în firea conaţionalilor săi spiritul robiei (sătule!), acestora mai scumpe fiindu-le pâinea şi halca de carne, decât Libertatea…

Apoi, post-biblic, a mai spus cineva: cel care schimbă libertatea pe pâine, pierde şi libertatea, şi pâinea.

Însă acest lucru nu este priceput de lamentabila şi pestriţa gloată prutonistreană care se gândeşte la egipteana ei situaţie ex-URSSistă-rusistă…

Doar că milostivul Iahve al izraeliţilor să abată şi spre Prutonistrenia stoluri de prepeliţe care, slăbite de zbor îndelung, să cadă prin curţile cârcotaşilor moldoveni, care să le prindă şi să le pârpălească pe jarul vetrelor… Doar stolurile de prepeliţe i-ar mai putea face să uite de condiţia de rob sovietic ghiftuit cu surogate…

Apoi va cădea mana cerească, cea cu gust de pâine unsă cu miere, şi vor suna optimist trâmbiţele de argint la începutul fiecărei zile din cei 40 de ani necesari pentru a se izbăvi partea aceasta de popor român de robia imperială; zile în care mana va fi pâinea lui cea dată de Dumnezeul Libertăţii.

E mare păcat să nu accepţi libertatea, să nu ştii a o suporta cu toate greutăţile provizorii pe care le presupune ea. E mare păcat. Şi apostoliceşte vorbise cel care afirmase că antagonismul păcatului nu este virtutea, ci libertatea…

În concepţia lui Valili Kandinski, pictor şi poet, arta ar fi rostirea (şi rostuirea, adică, zic eu) tainei prin taine. (Acest verb, a rostui, aplică perfect definiţia literaturii.) Rusul a fost „rudă” cu Blaga, când acesta vorbea de grija de a nu strivi corola de minuni a lumii şi – direct la obiectul care ne interesează şi la care se referi Kandinski: „şi nu ucid/ cu mintea tainele/ (…) dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.

Tandem perfect ruso-româno-germano-francez (Kandinski a fost naturalizat german, apoi francez). Numai că nu ştiu în ce lucrare a scris acest gând pictorul-novator, în „Du spiritual dans l’art” (1911) sau în „Point et ligne par rapport à la surface” (1926). Oricum, ar fi o concomitenţă şi, implicit, o interdependenţă în aceste formulări, „Poemele luminii” ale lui Lucian Blaga fiind publicate în 1919. Poate că aici se reflectă şi un principiu estetic mai general, care preocupa primele două decenii ale secolului în curs (spre final).

http://www.romlit.ro/ere_i_epoci_pe_sponci

POEZIA AVANGARDEI RUSE

În almanahul grupării literare petersburgheze „Mezaninul poeziei”, cu pseudonimul Hrisanf îşi semna versurile şi articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel care, peste ani, avea să devină un celebru pictor, scenograf şi sculptor. Atât numele grupării, precum şi două din cele trei almanahuri – „Vernisaj”, „Ospăţ pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparţinut chiar lui. Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe eseuri teoretice. V. Şerşenevici susţinea că Zak „târa” grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea simplităţii grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk şi Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice estetul Zak a dezvoltat teoria „cuvintelor-miros”, sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de cubofuturişti, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice futurismul „pe temeiurile depăşirii clasicismului”.

La un moment dat, Hrisanf îşi anunţase editarea volumului de versuri „Improvizaţii pirotehnice” care aşa şi nu a mai apărut.

Din 1920 s-a aflat în emigraţie. În 1970, la München îi apăru volumul „Dimineaţă în interior”, care include atât poemele sale de tinereţe, din perioada „mezaninului”, cât şi pe cele scrise ulterior.

                        CA ŞI INTRODUCERE

Chef de pomină! Negrul, alături,

Străpunge trup după trup, avan.

Disperare, nu-mi devasta ospăţul

Cu arama fanfarei, bătăi de timpan.

Trecutul în genere nu a existat,

În braţe – braţele ce le are lustra!

Nu presăra cu cenuşă

Fărâmele de bacara.

Negrul întemniţă amicii toţi

Masa asta lungă ce rost ar avea?

Chefuiesc pe catifea! Slăvit fii tu,

Cel ce-ai inventat ciuma.

Lămpiţile, Mery, ni le aprinde.

Mery muri, jur.

Să ne ciocnim paharele

Din cristal pur!

Cad stele. Vă salut!

Vii după mine din propria-ţi voie, poftim.

Beau pentru ucigaş – e ceasul tău –

Ciumă, să ciocnim!

Preşedintele încă nu a plâns.

E pentru musafiri tragicu-mi toast,

Pentru focuri de-artificii, făclii

Şi teroare, purpură, patimă, fast!

Ierunci, vale, stridii,

Roze! Garçon, du vinaigre!

Chefuim într-o lustră portocalie.

        Eu, ciuma, insul din ţările negre.

*     *      *

Nu-s eu candelabrul ce ar auri

Cerul în locul stelelor ce s-au stins.

Tot rătăcesc cu şatra omenească,

Pasiuni transformând în cărbuni sau vis.

Vedea-voi azuriul meu tavan

Şi pe cei isprăviţi, urnă cu urnă?

Cine pe coardele inimii mi-ar deştepta

O neagră, smolită nocturnă?

Sus, cine-ar aprinde electricitatea,

Candelabre, lustre bogate, simplă lampă?

Coborî-va spre mine Beatrice

De pe faţa ta, ca de pe o stampă?

Sărutându-mă cu tristeţea, după şatră

Merg şi potrivesc pasienţe, uzanţe.

Dincolo de stinsul, demult, candelabru –

Vântul unor sumbre substanţe.

(1913, Paris)

*     *     *

Inimă de cârpe!

Eu sufăr sub nordica furtună-urgie.

Aceeaşi tristeţe, ce mi se cunoaşte.

Poate că fericirea se află-n beţie?

Sfârşitul tuturor exclamaţiilor,

De roze sfârşit şi de lame, tăiş!

Nu mai au ochii lacrimi.

Treaz, mănânc pietre de pe povârniş.

Disperare! Întoarce-ţi faţa spre mine,

Ia-mi inima, aşa, de mână!

La spânzurătoare cu el, la spânzurătoare

Prin suplicii, pe sub arcade şi lună!