PĂSTRĂNDU-ŢI LIBERTATEA DE-A ACŢIONA
Publicat
15.X.2015
16.XII.1995. Miercuri (azi e sâmbătă) făcurăm o escapadă la casa de vacanţă a lui Vas.
Spinei ce se află pe malul Nistrului, lângă Oniţcani. Să sărbătorim Sfântul
Andrei, stil vechi, cel care ar fi, într-un fel, patronul Ţării noastre.
Echipa: Boris Mihalache (tatăl său e Andrei), Vasile Spinei, Gheorghe Revenco
(directorul Tipografiei Centrale; a trăi bine cu tipografii – imperioasă
necesitate a celui ce tipăreşte ziare), Lanciu, fost director la toate ale
celor din jurul Casei presei, şi fotograful Potârniche, căruia, la vernisarea
unei expoziţii, un bucureştean, din confuzie, îi spusese… dl Privighetoare.
Zice Revenco, susţinut de Mihalache: „Dle Leo, dacă acum doi ani mi-ar fi spus
cineva că vom ajunge să aducem majoritatea materialelor tipografice din
România, îl consideram nebun, zău aşa. Dar iată, aducem de dincolo de Prut
cerneluri şi carton, şi altele, mai ieftine. Nu mai trecem prin dezmăţul vamal
al ruşilor, haholilor”.
Mihalache: „N-o să mă
crezi, dar mai săptămâna trecută, ai mei, la fabrica de cerneluri, au fost
încărcaţi în jumătate de oră, li s-au făcut formalităţile vamale şi – ia-o spre
Chişinău”.
Eu, de, ascult şi mă bucur.
Am citit în „Contrafort”
(două numere) o prelungită confesiune a lui Al. Paleologu. Mi l-am amintit din
iunie, la Neptun ,
la conferinţa noastră, a românilor de pretutindeni. Mai acum câteva zile l-am
văzut într-o emisiune TV. Concluzia: un celebru bătrân aflat în tranziţie spre
posteritate.
Dintr-o antologie de îndoieli
pe care le trezeşte scrierea jurnalelor. Julien Green, 18.09.1936: „Azi
dimineaţă, am recitit câteva pagini din jurnal (anul 1931). Întâi m-au
interesat, apoi m-au întristat. Sunt multe lucruri pe care le uitasem şi
jurnalul mi le-a păstrat. Poate că era mai bine să le uit. Poate că acest
registru al tuturor acţiunilor mele este potrivnic intenţiilor naturii care
şterge din memoria noastră atâtea amintiri inutile sau primejdioase. O
remuşcare, un obstacol”.
Deci, să avem curaj în faţa
propriilor amintiri şi, implicit, a propriului nostru jurnal intim.
Mai scrie Green acolo:
„Mi-am făcut deunăzi o arsură într-un loc foarte sensibil. Gândul că această
arsură poate răspunde nu ştiu cărui legământ obscur pe care nici n-am îndrăznit
să-l formulez m-a tulburat, mă tulbură încă”. Şi de aici încolo arsura
prozatorului îmi aminteşte de tragi-comica întâmplare prin care avusese să
treacă regretatul pictor A. D. (A. Burac repovesteşte deseori cazul). În
atelierul său, A. fierbea ciorbă pe un reşou pus pe pervazul lat al ferestrei.
Între timp, cu o duduie pasională, fierbinte, făceau dragoste pe canapeaua
plasată exact (!) sub acelaşi geam. În febra amorului, D. anină cu piciorul
firul ce ducea de la reşou la priza electrică, şi – Doamne fereşte! – cratiţa
în clocot se răstoarnă tocmai peste cele mai sensibile locuri ale pictorului,
în special peste fudulii! (Cine şi-ar putea imagina o durerea ca aia?!) Nu se
ştie prin ce miracol, duduia fusese ocrotită (vede-se, de corpul amantului ce
astupa ambrazura) şi fuge disperată la doctorul Andrei, povestindu-i cazul şi
că D. a leşinat acolo, pe laviţă.
Dar, trecând prin multe,
pielea băşicată pe fudulii şi crăcana picioarelor, se cicatrizase…