DE ACUM 20 DE ANI

25.XI.1995. Ar fi tentant să credem că, în istorie, Isus Hristos a fost primul osândit de conştiinţă, primul deţinut politic, dacă e să spunem astfel. Nu, sigur că până la El a „debutat” un altul, „au debutat” alţii.  Rămâne să aflăm cine au fost aceştia… Unul – Socrate?

26.XI.1995. La Teatrul „Eugen Ionescu” – spectacolul „Chiriţa în provincie” cu destul antren, ingeniozitate regizoral-actoricească, însă care într-un discurs grotesc ca acesta nu prea supără. Intervenţii serioase în text, pentru „a-l actualiza”. Ofiţerul e rus, rochia Chiriţei – de culorile drapelului Rusiei, roşu-alb-albastră. Evident, unele rezolvări de mizanscene sunt de suprafaţă, cele mai puţin căutate (în sens creator). Dar spectacolul rezistă.

La un moment dat (discutam cu E. Galaicu-Păun şi Dudu – Crudu Mitică), se apropie Petru Vutcarău, mai marele scenei, şi-mi spune: „Numai dumneavoastră veniţi la teatru (are în vedere scriitorii). Ceilalţi monştri sacri nu se arată pe aici”. Eu: „Probabil că ei, neumblând la teatru, deja s-au desacralizat şi au rămas doar monştri”. (În genere, după argumentul valoric, cred că la Chişinău încă nu e valabilă noţiunea de „monstru sacru”. N-ai ce acoperi cu ea.)

Ce le-ar spune Blaga „semi-zeilor” inter-riverani poeto-politicieni (de ieri)?... „Românul s-a născut poet, dar, din păcate, celula nervoasă a majorităţii poeţilor prea români nu rezistă la ispitele politice sau materiale”.

Eu le-aş spune destul de simplu că, din mari ideologi, peste noapte ei au devenit foarte hrăpăreţi-materialişti. Fac exact ce făceau comuniştii, aceştia, din umbră, le-au tot întins curse, le-au apropiat, ademenitor, troaca, să-i aibă „la mână”.

Dacă e să acceptăm, totuşi, că culorile sunt dovezi ale suferinţei luminii, uneori cuvintele ar fi dramatice adevăruri al suferinţelor întunericului din intimitatea noastră.

Chiar dacă noi nu avem curajul să ne recunoaştem culpele, multe şi nu prea uşoare, care ne revin, se află câte cineva care le recunoaşte şi pentru sine, şi pentru alţii, dacă aceşti alţii au, în fine, stropul de cutezanţă de a şi le recunoaşte şi a şi le asuma. Vă rog, întârziaţilor curajoşi, să semnaţi sub mărturisirile lui Ion D. Sârbu din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” (vol. I, p. 184): „Vinovăţie pentru: – rătăcirile mele (îngâmfare, prostie, suficienţă, plăcere, intoleranţă, alcool, preacurvie etc.) acestea fiind, în mic, şi rătăcirile lumii pe care o combatem”.

O curiozitate ce nu trece: de mulţi ani aş fi vrut să citesc ceva despre dresarea şoimilor de vânătoare. De ce li se ţin ochii sub glugă? Cum de, liberi fiind lăsaţi, ei revin pe braţul înmănuşat al vânătorului? De ce „cedează” vânatul cu care ar putea să se ospăteze ei înşişi? E drept, nu că nu aş fi găsit literatură despre respectiva problemă, ci deocamdată nu am căutat-o. Îmi convine pur şi simplu această curiozitate nepotolită, aproape mistică.

27.XI.1995. Lunea, ca de obicei, – ziua telefoanelor.

–   Cu Mircea Martin convenim să-mi expedieze, prin fax, o scurtă notă biobibliografică pe care mi-o solicită revista „Sud-Est” pentru dialogul nostru. Colegul se interesează dacă am rezolvat problema cu poza lui. Mie, de la Chişinău, reiese, mi-ar veni mai uşor s-o iau de la… „România literară”, „Vatra” şi alte reviste pe care mi le recomandă el, cel care, pur şi simplu, ar putea să-mi expedieze o fotografie. (E drept, în Ţară scriitorii se fotografiază mult mai rar decât ai noştri, însă aceasta nu înseamnă că foarte mulţi dintre ei… pozează mai puţin decât noi… Din contră…)

–   Cu dl Nicolae Busuioc, ieşeanul, ajungem la concluzia ca dialogul nostru să i-l prezint dnei Tatiana Costiuc de la Biblioteca „Creangă”, care va avea grijă să i-l expedieze.

Astăzi închei lectura vol. I al „Jurnalului…” lui I. D. Sârbu, din care reţin că printre sursele de împrospătare şi informare a unui scriitor autorul aminteşte şi „Călătoriile (mici şi mari, fără de care nu putem azi să fim la înălţimea scriitorilor din secolelor cu poştalion şi corabie cu pânze. Alecsandri şi Ion Ghika au făcut mai multe drumuri la Paris decât toţi scriitorii români din secolul XX laolaltă). (E drept, în a doua jumătate a sec. XX. scriitorilor români nu li s-a cam permis să meargă la Paris… – n.m.)

Or, tinerii noştri prozatori, în afară de sărăcie şi alcool, sunt scutiţi de orice altă experienţă de viaţă: se căsătoresc de tineri, nu fac puşcărie, nu călătoresc nici până în satul vecin. Şi pentru că scriu mult, nu le rămâne timp să citească clasicii. Încep să filosofeze cu Noica, Cioran, Heidegger, citesc sud-americani şi învaţă din romanele ultimului val francez (…) şi din poezia lui Perse, Mallarmé, Doinaş.

Le lipseşte experimentul tragic al vieţii: asistă doar la circul ridicol al şcolii, străzii, vieţii literare epidermice.

Dar cred că mă înşel: mulţi din ei scriu mai bine la cei 30 de ani ai lor decât scriu eu care mă apropii de 70”. (Ultima frază e scrisă din complezenţă şi bună creştere…)

Apropo de francezi: Em. Galaicu-Păun îmi cere cărţile mele pentru copii, îmi dă să îndeplinesc o anchetă: a venit o reprezentantă din Franţa care are nişte intenţii de a traduce din scrisul umilelor noastre persoane… A la bonne heure!