joi, 1 octombrie 2015

PESTE BARIERE

Astăzi a fost omagiat un Mare Poet, Boris Pasternak – în oraşul Cistai (Cistopol’) din Tatarstan i-a fost inaugurat un monument. Îl vedeţi aici. E un gest de solidarizare cu cei care au fost oprimaţi de regimul comunist. E un semn de dreptate care i se face Poetului.


Boris PASTERNAK     (1890 – 1960)

S-a născut la Moscova în familia pictorului L. Pasternak şi a pianistei R. Kaufman. În casa lor  veneau frecvent scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V. Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând cursurile celebrului filosof  G. Cohen. După absolvirea universităţii se dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în nori” (1913) şi „Deasupra barierelor” (1917). Personalizarea sa „canonică” este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B. Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N. Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din prima perioadă de creaţie, fireşte).
În concepţia  lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula crezul (de etapă) astfel: „Deci, permiteţi-i impresionismului în miezul metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.
În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei), orientându-se în albia unui neo-clasicism de o distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţă-moarte, întemeierea existenţei umane pe/ în cultură şi istorie, rolul artei şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea, războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice, apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză, franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol chiar şi un dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul. (Printre altele, în „Declaraţia TASS” (2.11.1958) – ca în timp de război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic „Doctorul Jivago”, organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate „minunăţiile raiului capitalist”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul scriitorului.
Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.
 La întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, Eugen Ionescu a răspuns: Pasternak, Socrate.  


ZAIAFETURI

Beau amarul cerului autumnal şi-al tuberozelor,
Şi-n ele este jetul fierbinte al trădărilor tale.
Beau amarul serilor, nopţilor, gloatelor, strofelor
Hohotitoare de plâns – îl beau din negre pocale.

Proscrişi ai meseriei, trezii nu suportăm. Amarnic,
Hălcilor mari, garantate război în veci le-am declarat.
Alarmantul vânt al nopţii – al toasturilor paharnic,
Cărora, probabil, nicicând a se împlini nu li-i dat.

Ereditate, moarte – comeseni la trapeze-n exces.
În zorii tihniţi copacilor le pâlpâie crestele –
În torba cu pesmeţi –  şoarece ce umblă-i un anapest
Şi Cenuşăreasa, grăbită, îşi schimbă veşmintele.

Podeaua-i măturată, pe masă – nici fărâmitură,
Precum un sărut de copil, versul respiră liniştit;
Cenuşăreasa fuge-n zile faste cu vreo trăsură,
E dat şi ultimul ban – pentru noi doi fiind plătit.


GARA

Gara, rezistentă, ignifugă ladă 
A plecărilor, întâlnirilor mele,
Prieten încercat şi sfetnic devotat,
A începe – ce de-a merite rebele.

Se-ntâmpla, viaţa-mi toată depindea
De fularul-ştreang, până să pornească
Trenul şi-a harpiei botniţa pufăia
Aburi surii, ochii să ne bulucească.

Se-ntâmpla, abia de mă aşez alături
Şi – s-a zis. Mă topesc, viaţa-i fără-nţeles.
Adio, căci e timpul, bucuria mea!
Conductore, acum chiar o să sar din mers!

Se-ntâmpla, se crăpa apusu-n manevre
De intemperii, traverse, străin peron,
Şi cu gheare de fulgi prinde a te-nşfăca –
Să nu nimereşti cumva sub greul tampon.

Şi-amuţeşte al repetărilor fluier,
Altu-i preia ţipătul în depărtare,
Şi trenul viscoleşte dens pe peroane
Cu o surdă şi cocoşată ninsoare.

Iată amurgul nu mai are răbdare,
Şi iată-n urma fumegărilor grele
O rup din loc şi câmpii şi vijelie, –
O, dacă aş fi fost şi eu printre ele!

1913, 1928


Traducere: Leo BUTNARU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu