27.XI.1995. Purced la lectura celui
de-al doilea volum al „Jurnalului…” lui Ion D. Sârbu, reţinând că el e
îngrijit, la ed. „Scrisul românesc”, de Tudor Nedelcea, cu care, acum o săptămână,
ne-am întâlnit la
Băile Herculane , el oferindu-mi volumul său „Eminescu,
apărătorul românilor de pretutindeni”. Mai am şi cartea sa „Vlad Ţepeş –
Dracula”. Iar primul volum din „Jurnal…” a fost îngrijit de o altă cunoştinţă a
mea, Marius Ghica, cel umblător cu mici interese comerciale prin bazarurile
turceşti şi greceşti, de unde a procurat zeci de flecuşteţe, când călătoream,
acum un an, pe linia PEN. Postfaţa la volumul doi este semnată de Marin
Sorescu. Cred şi ca o răscumpărare de vină, pentru că, undeva în volumul întâi,
Ion D. Sârbu îl atinge dureros pe M. S. Scrie înţeleptul mărturisitor: „Lui M.
S., acest tânăr şi genializant confrate al meu, aş fi vrut nu o dată să-i spun:
«Noi am fost generaţia care a fost să treacă peste sârma ghimpată, peste trenul
minat, prin ţara nimănui (şi multe alte le aminteşte autorul. – n.m). Dar cu timpurile şi biografiile
noastre anonime, noi am deschis o breşă în lumină şi libertate spre viitor, pe
care voi, acum, treceţi ca pe un trotuar asfaltat (…şi alte spuneri tragice. – n. m.). Regretăm că nu am apucat să vă
învăţăm să scăpaţi de frică şi de cretina şmecherie de bazar şi iarmaroc…
Aceasta am voit a le spune:
dar au trecut peste zece ani, M. S., marele nostru european, deşi trece pe sub
geamul meu de două ori pe săptămână (locuinţa sa „de ţară” e în bloc cu mine),
până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă
ghimpată, a tren minat (…) Datoria mea este să-l aştept: datoria lui este să mă
evite. Între noi doi se înalţă ceaţa levantină a uitării calculate”.
E-he! Iată că Marin
Sorescu, în postfaţă, zice (ca o recunoaştere de păcat?): „La noi, de obicei,
se poartă sâmbetele celor de la care înveţi, nicidecum duminicile de bucurie”.
(Ei, aici e vorba de duminicile de înalt respect pe care i le-a purtat Ion D.
Sârbu învăţătorului său Lucian Blaga… Deci, despre sine M. S. nu prea spune şi
nu recunoaşte nimic…)
De regulă, bântuite de o
singurătate dureroasă, jurnalele intime, prin ceea ce se mărturiseşte în ele
şi, în special, prin ceea ce se trece sub tăcere… La scara lui de
insignifianţă, în conţinutul său de singurătate nemărturisită, nici prezentul
nu prezintă o excepţie…
Primesc de la Inspectoratul
Cultură
28.XI.1995. Când sunt de unul singur
acasă, nu aş zice că încerc vreun sentiment de frică. Acesta, probabil, va veni
odată cu bătrâneţile neputincioase şi imprevizibile ca umblare la diversele
întrerupătoare ale organismului. Dar singur fiind, oriunde în casă, seara –
noaptea, las lumina aprinsă în hol, chiar dacă n-am a face cu holul. Pur şi
simplu, subconştientul gând că în hol e întuneric îmi trezeşte un oarecare
sentiment de disconfort fiziologic, parcă. Mai mult chiar, a aprinde şi lăsa
lumina aprinsă în hol mi se pare că a devenit un fel de ritual inexplicabil…
Sau că aş aştepta, în taină, pe cineva, sau că aş vrea eu să plec undeva.
Oricum, aprinderea luminii în hol „îmi stinge” nu atât o nelinişte, cât o
incertitudine, o împrăştiere de sine. Cu lumina aprinsă în hol, mă concentrez
mai eficient la masa de lucru, scriind sau „trândav”-dulce-îndelung cetind.
A! ce autograf fulminant
(nu că m-ar flata, ci că e bine ticluit şi s-ar potrivi pentru alţii, mai mari,
mai importanţi ca mine) îmi lasă Arcadie Suceveanu pe „Eterna (sa) Danemarcă”,
apărută la editura „Eminescu”: „Poetului şi prietenului L. B. – leul de platină
care ţine în «ungue» sfera de foc a
poeziei”.
Poate că pentru a ne fi mai
uşor de suportat nesiguranţa marilor împliniri, vorbim de speranţe şi iluzii
(personale, în principiu), pe când, de fapt, în mod zguduitor-dramatic, suntem
sfâşiaţi de utopii personale. Fiecare dintre noi este un utopist al propriului
destin. Ce umblăm noi cu blândele noţiuni: speranţe, iluzii?... Utopia este
gaura neagră care ne absoarbe în urma dispariţiei celei mai luminoase stele
spre care am năzuit.
Uneori, rămase
irealizabile, speranţele sunt adică nişte ficţiuni utile în existenţa noastră,
ce se teme să recunoască, spunându-şi sie, că e utopie (ne)curată a
îngheţurilor totale, de efort vital, de conştiinţă, de destin.
Feţe-feţe… De fapt, cei
care fac feţe-feţe se dau cu cu-ul la gard… Mai curând, iese: fese-fese…
Cecenia. Sângele kaki şi
căpiat al ruşilor. Dau cu râtul pe sub munţi. Cecenii, puţini fiind, nu au
atâta sârmă cât ar trebui pusă în râtul urso-porcului… Bleagă şi laşă, lumea e un
fel de laşi-mă să te las: tace
criminal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu