alte pagini de jurnal

PĂSTRĂNDU-ŢI LIBERTATEA DE-A ACŢIONA

Publicat 15.X.2015

16.XII.1995. Miercuri (azi e sâmbătă) făcurăm o escapadă la casa de vacanţă a lui Vas. Spinei ce se află pe malul Nistrului, lângă Oniţcani. Să sărbătorim Sfântul Andrei, stil vechi, cel care ar fi, într-un fel, patronul Ţării noastre. Echipa: Boris Mihalache (tatăl său e Andrei), Vasile Spinei, Gheorghe Revenco (directorul Tipografiei Centrale; a trăi bine cu tipografii – imperioasă necesitate a celui ce tipăreşte ziare), Lanciu, fost director la toate ale celor din jurul Casei presei, şi fotograful Potârniche, căruia, la vernisarea unei expoziţii, un bucureştean, din confuzie, îi spusese… dl Privighetoare. Zice Revenco, susţinut de Mihalache: „Dle Leo, dacă acum doi ani mi-ar fi spus cineva că vom ajunge să aducem majoritatea materialelor tipografice din România, îl consideram nebun, zău aşa. Dar iată, aducem de dincolo de Prut cerneluri şi carton, şi altele, mai ieftine. Nu mai trecem prin dezmăţul vamal al ruşilor, haholilor”.

Mihalache: „N-o să mă crezi, dar mai săptămâna trecută, ai mei, la fabrica de cerneluri, au fost încărcaţi în jumătate de oră, li s-au făcut formalităţile vamale şi – ia-o spre Chişinău”.

Eu, de, ascult şi mă bucur.

Am citit în „Contrafort” (două numere) o prelungită confesiune a lui Al. Paleologu. Mi l-am amintit din iunie, la Neptun, la conferinţa noastră, a românilor de pretutindeni. Mai acum câteva zile l-am văzut într-o emisiune TV. Concluzia: un celebru bătrân aflat în tranziţie spre posteritate.

Dintr-o antologie de îndoieli pe care le trezeşte scrierea jurnalelor. Julien Green, 18.09.1936: „Azi dimineaţă, am recitit câteva pagini din jurnal (anul 1931). Întâi m-au interesat, apoi m-au întristat. Sunt multe lucruri pe care le uitasem şi jurnalul mi le-a păstrat. Poate că era mai bine să le uit. Poate că acest registru al tuturor acţiunilor mele este potrivnic intenţiilor naturii care şterge din memoria noastră atâtea amintiri inutile sau primejdioase. O remuşcare, un obstacol”.

Deci, să avem curaj în faţa propriilor amintiri şi, implicit, a propriului nostru jurnal intim.

Mai scrie Green acolo: „Mi-am făcut deunăzi o arsură într-un loc foarte sensibil. Gândul că această arsură poate răspunde nu ştiu cărui legământ obscur pe care nici n-am îndrăznit să-l formulez m-a tulburat, mă tulbură încă”. Şi de aici încolo arsura prozatorului îmi aminteşte de tragi-comica întâmplare prin care avusese să treacă regretatul pictor A. D. (A. Burac repovesteşte deseori cazul). În atelierul său, A. fierbea ciorbă pe un reşou pus pe pervazul lat al ferestrei. Între timp, cu o duduie pasională, fierbinte, făceau dragoste pe canapeaua plasată exact (!) sub acelaşi geam. În febra amorului, D. anină cu piciorul firul ce ducea de la reşou la priza electrică, şi – Doamne fereşte! – cratiţa în clocot se răstoarnă tocmai peste cele mai sensibile locuri ale pictorului, în special peste fudulii! (Cine şi-ar putea imagina o durerea ca aia?!) Nu se ştie prin ce miracol, duduia fusese ocrotită (vede-se, de corpul amantului ce astupa ambrazura) şi fuge disperată la doctorul Andrei, povestindu-i cazul şi că D. a leşinat acolo, pe laviţă.

Dar, trecând prin multe, pielea băşicată pe fudulii şi crăcana picioarelor, se cicatrizase…

Iarăşi din jurnalul lui Green: „Un om care nu a refuzat niciodată este un om foarte sărac. Dar să faci în aşa fel ca să nu poţi accepta  ceea ce îţi oferă viaţa este cea mai mare greşeală. Este groaznic să te legi la ochi: să pui carnea de sacrificiu pe altar şi să o regreţi când focul o mistuie, nu. Trebuie să ne păstrăm până la sfârşit libertatea de-a acţiona bine sau rău”.

Dintre preocupările cele mai importante ale artiştilor pruto-nistreni. Două seri de autor în palatul naţional. Din întâmplare, mi-e dat să aflu unele din marile griji ale protagoniştilor, La-la-la-ul Loz. şi cu adevărat talentatul Gh. Mustea. Conform scenariului serii, primul trebuia să primească, în văzul a mii de spectatori, un portret pe care i l-a făcut Gh. Oprea. La început îi place pânza, însă o mai vede cineva şi-i spune, lui La-la-la, că e cu ochii cam înguşti. (E drept, confirm şi eu acest detaliu de vedere îngustă…) La-la-la revine la pictor, insistând ca acesta… să-i deschidă ochii portretului, „Că ce-o să zică lume?”. Dar dacă deschizi ochii, deformezi chipul, îi dai altă expresie, care poate nici să nu fie a lui La-la.

Secundo. În laboratorul fotografului îl întâlnesc pe Mustea. El îmi arată poza sa foarte mărită – pe care fotograful i-a făcut-o dirijorului pentru afişul serii sale de autor. Bu-un! Mâini expresive, clişeistic luate în prim-plan. Da, am zis, expresive. Apoi protagonistul Mustea (e-he, eu am fost cel care a scris primul despre el, prin anul 1967 sau 1968) prinde a lăuda abilitatea fotografului Potârniche care a reuşit să-i elimine… bărbia dublă! Da, fotograful a lucrat ca un chirurg iscusit. Dar Mustea mai are o mică doleanţă: părul pe frunte i-i aşezat nu chiar cum ar fi dorit el. Dar, băiatule, aici nu e nimic de făcut, decât mersul la frizer şi un alt film pentru care, însă, nu mai e timp.

Aşadar, precum vedem, la 50 sau la 40 de ani, artiştii noştri sunt cam… mamzelaţi. Scena perverteşte, te kitschizează în propriei tăi ochi, dar tu crezi că eşti frumos nevoie mare!

ALB DE CRĂCIUN ZEBRAT DE NEGRUL DOLIULUI…

Publicat 22.X.2015

16.XII.1995. O nebunie culinară, interesantă, cred, printr-un romantism deplasat şi imprevizibil ca rezultat. Înainte de a porni spre vila de lângă Oniţcani, trecem pe la piaţa centrală a Chişinăului: cumpărăm pătrunjel, mărar, morcov şi alte condimente, un harbuz murat, o găină, un peşte de vreo 2,5 kilograme. O bucată de oaie (de la Mândreşti, Teleneşti, de unde e, apropo, şi Mustea-dirijorul) era deja depozitată în portbagajul maşinii. Zece colaci.

Ce facem la faţa locului? O instalaţie din cărămizi, afară (zi excelentă), un fel de cuptor în aer liber. Într-o găleată fierbem kilogramele de carne de oaie, pe care, mai apoi, o dăm la fript, în locul ei scufundând găina care, după ce i s-a înmuiat figura, o scoatem, punând în bulionul dens condimentele, pentru ca, după un sfert de oră, să lăsăm în adâncul găleţii peştele. Ordinea servirii la masă: tripla ciorbă, apoi carnea de găină, urmată de peşte şi, în fine, friptura de oaie. Vin negru, cabernet-merlot de Sălcuţa, din sudul torid.

Ah, ce gustos a fost! N-a fost mult ca să ajungem la ghiftuire. Joc de cărţi şi felurime de discuţii superficiale, pe alocuri deocheate. As you like it? (cum întreba Shakespeare într-o piesă). Nu găsiţi că escapada a reuşit?

19.XII.1995. Vede-se că pisica Meunica mi-a zăhăit (ce regionalism!) pe undeva pixul negru şi, pentru prima oară, în acest jurnal (caietul nr….) scriu cu pastă sinilie.

Ieri, la motelul „Struguraş”, ne-am căznit să dăm material pentru o emisiune TV de revelion, ce s-ar dori una a glumelor. Să vedem ce minuni se pot întâmpla la un montaj abil… Participă: Maria Mocanu, Ion Paulencu, Aurel Scobioală, Iurie Sadovnic, câţiva actori de la „Eminescu”, Zinovia, Ego, alţii.

Ne apropiem cosmic de cumpăna anilor şi nu mi-ar displace să cred în fantezista idee ce-mi trăsneşte prin creştet că noţiunea revelion ar fi să vină din prea franceza sintagmă: „Le reve d'un lion” – Visul unui leu, care speră să facă o revistă bună, „Moldova”. 

25.XII.1995. Duminică de Crăciun. Pe nou. „Ai noştri” nu sărbătoresc, cu alai. În loc de colinde, aud focuri de revolver: la baza sportivă „Dinamo” poliţiştii execută exerciţii de tragere. Ar fi să iasă un trist simbol acustic al confluenţei anilor… Mii de morţi. În Gudermes, Cecenia; 68 de ucişi la frontierele Tadjikistanului. Foarte multe prăbuşiri de avioane, în Rusia, Columbia, unul românesc – în Italia… Albul Crăciunului zebrat tragic de negrul doliului… Speranţele în păienjenişul acestor alternanţe de simboluri dihotomice…

I.I.1996. La mulţi ani!... Cu nostalgii după viitorul care, de la un punct încolo, nu ne va mai fi dat…

Ninge a promisiune de roadă şi a fenomen neobişnuit pentru ultimele cumpene dintre ani când – obligatoriu! – la revelion urătorii frământau noroaie.

Anul şobolanului sau al şarpelui… Şoricelul l-am văzut vineri, 29 decembrie 1995, în biroul redactorului-şef al revistei „Moldova”, spaţiu în care, de mâine, mă instalez, cu speranţa să scot, împreună cu alţii, această publicaţie din pana ei de destin: nu apare de multă vreme, iar în 1996 se împlinesc 30 de ani de la tipărirea primului ei număr. În sediul redacţional – o delăsare de… lasă-mă să te las… Ce spune totuşi ceva de cei care stau pe aici…

La agapa de final de an au fost ex-redactorul-şef M. Gh. Cibotaru, Al. Gromov, Mit. Vătavu, Cost. Bârcă, pictorul V. Afanasiu, Rusu, Potârniche, computeristul, S. Ţâgârlaş, secretara  – colegi „de redacţie”, însă care nu s-au văzut de multă vreme împreună, odată ce nu aveau ce face la revistă.

Urători – Vasile Bodrug cu trei pici, apoi Costică Vulpe cu Ileana, soţia Zinovia, Vasile Spinei, Saharneanu, dl Guţu, administratorul Casei presei.

Prima muncă prestată în această primă zi de an nou – ascut creioane şi s-ar tăinui, parcă, aici un simbol, dacă le-aş pregăti, creioanele, pentru scris şi nu pentru rezolvarea integramelor… (De altfel, nu am această pasiune.)

24.I.1995. Îndată după anul nou, mă gândeam că printre cunoscuţii sau prietenii care ar putea să mă ajute de a pune revista pe roate ar fi şi Ion Esinencu, persoană importantă în serviciile administrative municipale. Mă tot gândeam să-i telefonez, să ne întâlnim, să chibzuim. Dar mai întâi, în aceeaşi problemă, m-am întâlnit cu Sandu Esinencu, mizând pe relaţiile lui de fost şef la sindicate. Însă ieri, pe la 9,30, la Casa presei, mă întâlnesc cu Nicolae Esinencu. Am înţeles că venea de la Hari. Să ne salutăm, să ne strângem mâna… „Mă ierţi, a murit fratele Ion”, zice Nicolae… Dumnezeu să-l ierte…