Colega Rodica Lăzărescu mi-a solicitat un interviu, din care am extras următorul tandem întrebare-răspuns.
– „Maică
Literatură Română / iartă-i poetului / involuntara
neascultare / de-a se fi născut
în Basarabia / şi nu / la Bucureşti”. Aţi
simţit/simţiţi naşterea în Basarabia drept un handicap sau un avantaj?
– Nu naşterea
în Basarabia, ci în Uniunea Sovietică am simţit-o ca pe ceva nedrept, nefast.
Partea estică a României, componentă a Moldovei Istorice, este impropriu numită
Basarabaia. Pe mine unul, această confuzie istorică prin atribuirea unui nume nepotrivit
unei părţi de Moldovă, de Românie, mă supără. Şi vă rog să-mi suportaţi un
răspuns mai pe îndelete, chiar dacă, pe alocuri, cam aspru.
Când spui Basarabia, apare –
brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o
instalase, la Prut,
Rusia ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a
fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului
imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept)
a strâmbei URSS.
Această rocadă nefastă aminteşte
mereu de cortina de fier. Şi trebuie să
ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai
ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenţii, patrioţii, totdeauna din
rea intenţie – hoţii abuzează, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova –
Basarabia, după care în locul reginei/ regelui pe tabla de şah a istoriei apare
Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de
schimb şi împilări a imperiului rus.
Numai că noi (cu şi fără
ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate
Basarabiei(-cal troian) în faţa Moldovei lui Ştefan. Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna şi
i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ştefan nu ar şti ce i se spune, la ce se
face referinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce, Costin,
habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri şi
strângându-şi dezamăgiţi penele de scris, depăşiţi de atare confuzii.
Domnitorul şi cronicarii nu ar putea să-şi imagineze că cetăţile din Est,
de la Nistru,
se află în… Basarabia.
Şi nu doar Domnitorul, nu doar
cronicarii noştri, ci nici vecinii, leşii şi ungurii, însăşi ruşii de până la
1812, nici Dimitrie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu această… ţară,
Basarabia.
Când se spune Basarabia, această
„nevinovată” noţiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunţare. Când spui Moldova, acest nume din legenda cu
Dragoş maramureşeanul se lipeşte indivizibil de Ţară, prelungeşte România spre
hotarele ei fireşti, pământeşti şi cereşti.
Prin urmare, să spunem şi să
scriem Moldova, pentru că, astfel,
spunem şi scriem, implicit, România.
Pentru că, dacă vă imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental, –
Basarabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu o singură
dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar între ce a fost până la
şi după primele decenii ale secolului nouăsprezece moldo-românesc. O delimitare
ca o înstrăinare. De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva
predestinat legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce
tot Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a unităţii
româneşti.
Să nu uităm că cel care venise cu
intenţii de aliat s-a înstăpânit neamânat aici, în Moldova pruto-nistreană, ca
necruţător cuceritor.
Când spui Moldova, acest pământ,
cu cealaltă jumătate a sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este
cuprins sub nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spune
Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Ţara. Apoi, când se spune
Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bucovinei nu mai au nimic cu
noi, cu Moldova, cu România a căror părţi componente au fost, singulare sau
plurale.
Deci, să nu abuzăm de nefireasca,
totuşi, noţiune Basarabia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva
supradimensionat: un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea
furată)… înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale, din
sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a fost tendinţa
impusă! – numele adevărat al acestor teritorii – Moldova, România.
Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia
sună mai frumos (ca să nu mai vorbim de… adevărat!) decât Moldova? Din contră,
– sună nu numai neadecvat, ci şi neadevărat, atunci când este „revărsat”
neîntemeiat peste cuprinsul său real – ca istorie şi teritoriu.
Când spui Moldova, te gândeşti,
dar şi visezi, la
România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum
e ne-cazul, de Rusia.
Plus la toate, este curios că,
astăzi, ruşii folosesc mai frecvent denumirea Moldova/ Moldavia,
decât Basarabia. Mai frecvent decât însăşi românii care ţin, greu de
înţeles de ce, anume la impusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această
supralicitare „basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi
memoriei carpatine, nu?
