DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE: OLEKSA VLIZKO

Oleksa VLIZKO    (1908–1934)

Născut la staţia Borovionka din judeţul Kresteţki, gubernia Novgorod, unde tatăl său era diacon şi psalmist. La 13 ani, este afectat grav de scarlatină, pierzându-şi auzul. După absolvirea Institutului Învăţământului Public din Kiev, începe a publica versuri în diverse reviste şi ziare, cel mai frecvent – în Noua generaţie, organ al futuriştilor ucraineni. În anul 1927, pentru volumul Voi spune din partea tuturor primeşte premiul Comisariatului Învăţământului Public. În acelaşi ani ziarele anunţă că Oleksa Vlizko s-a înecat în Nipru şi chiar a fost publicat un necrolog, la care însuşi poetul a răspuns cu destulă ironie.

Şi totuşi, i-a fost menită o moarte tragică, prematură. În anul 1934 este arestat ca „duşman al poporului”, în luna decembrie a aceluiaşi an fiind împuşcat împreună cu alţi scriitori şi oameni de cultură ucraineni. Locul înmormântării nu-i este cunoscut.

AEROPLANUL

Răchitele se clătinau peste heleşteu şi fremătau tihnit.

Valurile se cotileau uşor peste câmpie – mare aurie.

Greierul cânta în busuioc, şi un văcar cărunt, bătrân

Fluiera undeva pe pajişte din fluierul său.

Dar dintr-o dată veni, se dezlănţui mai abitir ca marea în toamnă

Pasărea uriaşă, pasărea de fier trecu... Prinse a mugi cireada

Plângeau răchitele şi nu mai fremătau în văzduh

Plângea sonor fluierul – tristeţea căruntului fluierar.

TOAMNĂ

În frizerie toamna-idioată-i tunsă zero. Ce hal!

Din castani vântul a jazz band frunza spulberă.

Ceru-şi încruntă sprâncenele. În albastru Music Hall

Unii: în smoching siniliu şi neagră lavalieră.

Frunziş învârtejit. Foxtrot de aur... Dansaţi...

Peste toate – ridicat pumn de boxer.

Trotuare. Vânt. Toamnă. Coloane de soldaţi.

Drum spre front. Palate. Boarfe. Timp sever...

NEGURĂ

Şi ici, şi colo vele trenţuite,

Fum otova de la mare – la cer,

Şi doar arar răzbat fascicule scorojite

Din razele soarelui insular, auster.

Şi spintecă amurgul, înspumat umbrar,

Învârtejind caruselul valurilor haine,

Iar undeva zboară corabia beată – intermediar –

Între două mări – dedesubt şi peste tine...

Şi iarăşi, şi iarăşi... Mahmurul căpitan

Botează urgia – Diavol cu o sută de coarne.

Şi, brusc, sfâşie fum, ceaţă, cu lovitură de taran,

Urletul sirenelor peste port; diavoleştile goarne.

1927

NU CAUT CALE...

nu caut cale şi nici nu mă plâng –

toate drumurile duc spre ocean,

prin viaţă de câine hămesit,

prin răni scormonite avan!

nu-mi sfâşii velele a disperare,

nu contez pe ajutoare străine!...

în ocean de forţă în revoltă

se va mai auzi de tinereţea din mine!

1927

ROMANŢĂ LA PIAN

O să vii

şi îngândurată

prin unghere vei aranja

de toate

ca pe nişte păpuşi

prin chinurile de aramă

ale clapelor albe

pata mâinii desfăcute

se va-mprăştia.

Dar melodia eu

nu o voi auzi, nu o voi auzi

şi totuşi

braţe fremătând

totuşi

...las-o să se amplifice

şi inima înfioreze-mi,

las-o să se înalţe!

1927

MINOR

Mă voi pierde, ca poetul şi pierde-vară

La paşte, probabil, voi cădea din ham.

Şi boci-va mătuşica şi va spune:
”Om pierdut, de haram!”

Şi va comanda un mic portret-camee...

Mă vor îngropa şi mă vor călca în picioare

Şi-mi vor mai pune un bustuleţ al lui Nadson*.

El va fi peste mine, va trona,

Iar peste el, serile, –

Ciori şi vrăbii se vor aşeza.

_________  

*Semion Nadson (1862-1887) – poet rus.

SIMFONIA A NOUA

Iubim omenirea, indiferent de rase

şi frontiere (inima frontierei e în noi)

iubim dreptatea neîncătuşată de buzdugan

şi de aur (aurul – e soarele din noi)

iubim fratele care ne aduce stindardul

libertăţii (drapelul sângelui e-n noi)

iubim jertfirea focului aprins pentru

comunele idei ale  umanităţii

(fericirea – ideile din noi)

iubim furia prin care urmaşii apără nevoiaşii

(oceanul furiei e-n noi)

iubim tot ce e mai bun în inima lumilor tinere

(iubim solaritatea)!

1928

ŞI TOTUŞI  ENIGMA PERSISTĂ...

Şi totuşi enigma persistă:

Am găsit povestea? Măcar una dintr-o mie?

Căutăm basmele mătăsoase

...Însă, oricum, nimerim în berărie.

Ajunge, oameni şi omuleţi

De a tot căuta scopurile visării în van!

Puneţi-vă cravată de soare

Şi să mergem zi de zi, cotidian!

Nu e caz s-o faci pe mentorul sau să huleşti

Prin beznă să rătăceşti – să mergem!

Fie chiar aşa: cunoscând cotidianul

În muncă bucuria să ţi-o găseşti.

1927

SARCASTICĂ

şi iar unduieşte romantismul

în ochii junilor

beznă albastră

ca o reproducere după tabloul

unui hahol medieval

când toţi purtau moţ

când îşi sfinţeau cuţitele pe tocilă

şi nu se ştie –

duşman era? –

frate era? –

înţelesul sensu-n vodcă

înecându-l

arzând totul

dându-le la moacă „jidanilor”

şi sângele curgea

din tunuri

însă urmaşii s-au potolit...

prin urmare

au crescut nepoţii –

puţin de regretat –

meşteri-pâslari

în însutiţi şalvari –

mucoşii

mamei lor

ce s-au mai plimbat prin „popor”

trişti subsuoară

cu volume de parodii

despre tăria

braţului străbun

1927

*     *      *

A plecat în zbor

înlăcrimata Leda

peste îndepărtate crânguri înzăpezite

şi deja nu mai miros a miere

ale tale

reci săruturi. Acesta-i

începutul sfârşitului

o, iubito

o, necruţătoare durere!

Aceasta în veci va rămânea

cea mai  nobilă rană

în anii amintirilor ruginii.

1930

DÂNSA

1

Seara, ca seara, –

întraurită

şi aceleaşi

gâţe aurii

peste umerii smoliţi

cad

şi în ochi

o mană albastră

vindecătoare –

de parcă

în piept

ar gânguri un porumbel, –

delicatele sprâncene

cu ghearele genelor

ce-s mătăsoase asemeni

sărutului tău...

Şi eu cad trup răpus

în faţa opaiţului

şi iubesc,

chiar de pare oarecum nedelicat

să spun asta

şi voi cuteza a privi

în ochii

care, –

sunt mana mea,

tu – nu eşti Beatrice

şi nici eu –

Dante!

II

O Inna cea albastră!

Pune samovarul,

vom bea cei,

apoi vom merge în parc!

Vom vorbi

despre dragoste

şi încă despre

renaşterea inimii

şi

etica îmbrăţişărilor!

Nu încape îndoială,

astea toate

sunt neimportante,

pentru că dumneata

eşti pe veci – Inna

şi Oleksa eu.

Dar totuşi este interesant

dacă eu şi dumneata

vom putea privi

în deşertul

capetelor tâmpe,

o parte,

unde

în afară de chestiuni cotidiene

(drama rusă, vist!)

nu mai e nimic altceva decât

pretenţiozitatea judecăţilor arogante!

III

Seara, ca seara, –

întraurită –

şi aceleaşi

propuneri bătrâncioase...

Năzuieşti şi tremuri,

că se crapă de zori

şi se înnoptează

cu tine

şi putrezeşte,

creierii tăi

înceţoşându-i, –

tăinuind pelerinii!

O, cuvinte à la Blok!

O, dragoste mic-burgheză!

1930