RUGA FOTOGRAFULUI CARE S-A SINUCIS...

DIN JURNAL

12.IV.2006

Acum câteva zile, prietenul, inginerul Radu Moțoc din Galați mi-a expediat o cutremurătoare fotografie, care a luat Marele Premiu Pulitzer acum mai bine de un deceniu, în 1994... Dramatismul ei m-ași făcut să amân această consemnare... Despre ce este vorba? 

A fost făcută în timpul foametei din Sudan. În imagine: un băiețel care se târăște spre o tabără cu alimente a Națiunilor Unite, plasata la un kilometru distanță (precizează autorul fotografiei). Copilul nu că e un vlăguit aproape totalmente, e un distrofic, doar piele și oase, stând de-a bușilea, cu capul deja în piept, în pământ, aproape de pământ...  Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu micul damnat, nici măcar Kevin Carter, fotograful, care a plecat de îndată ce a făcut poza. Trei luni mai târziu, acesta s-a sinucis in urma unei depresii. Iată ce s-a găsit în jurnalul său: „Draga Dumnezeule, iți promit că nu voi risipi mâncarea, oricât de rău i-ar fi gustul și oricât de satul aș fi. Te rog, Doamne, să protejezi acest băiețel, să-l îndrumi și să-l scoți din nefericire. Te rog să ne faci mai sensibili față de lumea din jurul nostru și să ne ajuți să nu mai fim orbiți de egoismul și de interesele noastre.

Sper ca această fotografie să servească întotdeauna ca un memento care să ne spună cât suntem de norocoși și că nu trebuie să considerăm niciodată că totul ni se cuvine de drept.

Va rog sa trimiteți fotografia prietenilor voștri. Să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinței care se găsește oriunde, în orice loc de pe glob și să le trimitem și altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Gândiți-va și priviți fotografia, ori de cate ori vă plângeți în legătură cu mâncarea pe care o aveți, sau când vedeți câtă mâncare se irosește zilnic. Promiteți astăzi: «Niciodată nu voi mai risipi hrana». Aceasta este lumea reala în care trăim. M-am gândit să o împart cu voi”.   

MINUNATA SCRISOARE, DE ACUM 11 ANI, A PRIETENULUI RADU MOȚOC

Printre noroacele destinului meu a fost și cel de a-l cunoaște pe inginerul gălățean Radu Moțoc, cu care ne-am împrietenit încă în vara anului 1994. Radu e continuatorul unui celebru neam, cunoscut în istoria noastră, cu un arbore genealogic amintit pentru prima oară pe la 1450. Alte lucruri despre minunatul și generosul nostru prieten le aflați chiar din scrisoarea pe care mi-o expedia acum 11 ani.

JURNAL

22.II.2006

Radu Moțoc îmi scrie de la Galați:

„Am avut dificultăți, dragă Leo, în a citi mesajul tău, așa că te rog sa-l mai expediezi o dată... poate ajunge mai descifrabil. Te rog să-mi comunici dacă ai mai avut probleme cu receptarea mesajelor mele, reclamate de tine anterior. Bineînțeles că as citi cu mare plăcere textele tale profesionale. Eu cu scuzele de rigoare doresc să mă fac util celor de la Bălți cu ce pot, mai ales că acum sponsorii s-au privatizat cu indieni, olandezi, englezi și nu le pasă de cultura din Basarabia. Deci ține cont că meseria mea de bază a fost constructor de nave maritime, după care proiectant și cercetător în același domeniu, ai mila de un biet inginer. Mă consolez cu ideea ca Iurie Colesnic este și el inginer, dar a investit mult mai înainte în cultura cărții. Eu am împlinit doi ani de pensie și nu știu când au trecut....tocmai datorită acestei pasiuni culturale pe care mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat-o ca să nu înnebunesc ca mulți pensionari. Mai spune-mi din atmosfera culturală a Moldovei, teatrul, filarmonica, artele plastice sunt subiecte care cred că sunt foarte vii și cu mari sacrificii se mișcă pozitiv. La Galați cu mulți ani în urmă a fost trupa de la E. Ionescu cu Coana Chirița. Excepționala montare. O Chirițoaie înaltă de 2 metri cu o voce bărbătească, cu o mișcare scenică minunată, care demola vechea tradiție
instaurata de Miluță Gheorghiu de la Iași. Simfonicul a fost tot timpul la înălțime datorita școalei serioase rusești de conservator. Este o certitudine. Pictura cred că a ieșit din anonimat și este deja cunoscută peste hotare. Dar tragedia este lipsa legăturilor culturale romano-romane din Basarabia. Am semnale rușinoase de comportament a celor de la București, care din păcate nu ne reprezintă cu cinste. Ceva-ceva se schimbă de sus în jos, dar dezamăgirea basarabenilor este deja fixată profund, asta o simt eu. Pedalează pe aceste subiecte și altele care-ți sunt pe suflet, descarcă-ți sufletul ca la un frate, care înțelege și receptează curat mesajul. Și totuși, vine primăvara, verdeața acoperă mizeria pentru o perioadă, iar trăim din speranțe, și din căldura soarelui. Bucuria că existam este esențială. Cu drag te îmbrațișez, Vornicul de la Dunarea de Jos”.

DE LA OPINCI LA ADIDAȘI

VĂ AMINTIȚI DE MARIA CIONCAN?

Jurnal

 29.VIII.2004

Un final de cursă foarte înduioșător: de cum câștigă bronzul la capătul celor 1 500 de metri, Maria Cioncan izbucnește în plâns. Plânge și când urcă pe treapta a treia a podiumului. De bucurie nestăvilită în amestec cu o suferință de mai demult. E o durere, o suferință subînțeleasă, dar, parțial, dezvăluită mai apoi de însăși simpla, în expresie și comportament, atletă, care a păstrat felul cuviincios, nesofisticat, dar și directitudinea de a fi al țărăncii. După ce concură la 800 de metri, după ce făcea cursele de calificare și la această probă, apoi la 1,5 mii de metri, se tot confesa, direct și oarecum tânguios: „Atât de mult am obosit... Sunt foarte obosită... Sper ca Dumnezeu să mă întărească, sper să mă refac”. A izbutit și a izbucnit în lacrimi. Când este intervievată, se destăinuie: „Aoleu, sunt extrem de obosită... Nu știu ce e cu mine... Sunt obosită... Dar știu că de azi încolo viața mea se va schimba radical... Am purtat opinci... Nu aveam rechizite școlare... Deja n-o să mai pot niciodată opinci... Am ajuns de la opinci la pantofi... Iată, în loc de teniși port adidași foarte scumpi...Dumnezeu m-a ajutat...” Când e întrebată cui dedică medalia, spune: Lui tati... și soției sale, care ai făcut atât de mult pentru mine”. Și nu încetează din lacrimi. Tati e numit antrenorul ei și aici presupun că drăguța de ea o fi coborât dintr-un mediu foarte nevoiaș, poate că a fost chiar orfană sau despărțită de părinții naturali și, într-un ferice concurs de împrejurări, a fost remarcată, susținută și îndrumată pe care îi consideră de părinți: tati antrenorul... Și acel sincer, simplu, dulce-dureros: „De-acu n-o să mai port niciodată opinci...” Nu știu dacă corespondentul-comentator care o intervieva și care cu câteva minute în urmă striga extrem de exaltat: „Maria Cioncan mai aduce o medalie țării noastre!... Bravo Maria!” a înțeles un lucru foarte simplu: în competiții, aflându-se la limita efortului, bietului sportiv nu-i arde atât de gloria țării, de arborarea drapelului națiunii sale – el se gândește la cu totul alte lucruri decât cele pe care comentatorii le urlă în microfoane, toate astea amestecate cu doge fabuloase de patriotism, iar uneori – de-a dreptul de naționalism. Dacă s-ar edita o antologie a reportajelor pe care le-au făcut corespondenții și comentatorii celor peste 2000 de țări care au participat la olimpiada de la Atena, acest lucru – al exagerărilor patriotarde, naționaliste – ar ieși izbitor în relief. Poți judeca și după reacțiile pe care le aveau zecile de mii de spectatori greci, când vreun sportiv de-al lor se apropia de locul trei sau ieșea pe doi, ca să nu mai vorbim de vârful podiumului! (Păi, să te gândești la ce se gândesc, „filozofic”, antrenorii, asistenții care-i strigă boxerului din ring: „Arde-l la ficat!” (cum a pățit-o Moșul-Doroftei: a-lel-lei!) sau „Dă-i, să-i dea borșul!”, „În arcadă, în arcada deschisă dă-i!” etc.)

REMEMBER GEORGE BĂLĂIȚĂ

GEORGE BĂLĂIȚĂ (17 aprilie 1935 – 16 aprilie 2017 )

Din Jurnal

24.XI.1992

Remember: Acea seară de sfârșit de octombrie, când călătoream spre Bacău.  Ora 19.00 – 19.30 și, pe cer, o minune! Crai Nou și, exact în vârfu-i de sus, o stea nespus de strălucitoare, cu o lumină ca trecută prin cristal rece, nobil, sugerându-ți o stranie neliniște, parcă din frumusețe revelată, parcă dintr-o nelămurită superstiție, parcă dintr-o taină, taină, taină…

Peste vreo două zile, la Răchitoasa, despre acea stranie înfățișare astrală vorbește și George Bălăiță: o văzuse în vreme ce călătorea cu trenul dinspre București spre Bacău. Ne împărtășim impresiile, precizând, accentuând acea poziție unică a Luceafărului de seară, strălucitor-strălucitor, plasat exact în vârful de sus al Craiului Nou.

Zicea George Bălăiță că astăzi în România funcționează cea mai dezvoltată industrie: industria de alibiuri.

            3.IV.1997

            Conferință USR. Consiliul – 51 de membri. Președintele ales doar de membrii Consiliului. Sântimbreanu îl propune pe Iaru, Florin refuză.  Secretarii de filiale au dreptul să participe la ședințe, însă nu votează. Juriul premii 1996. Ștefănescu se recuză: „Am carte, vreau să candidez la un premiu”.

Ulici este ales președinte: 40 de voturi valabile, 30 pro, 1 contra. Din programul său: primele 20 de librării deschise de USR au adus beneficiu 20 de miliarde. A se trimite masa acasă scriitorilor nevoiași, care nu se pot deplasa.

Cineva: o încercare de a ne reîntoarce la limba română, să o re-vorbim cum trebuie.

Ulici propune vicepreședinții: Iaru (neremunerat), Uricaru (remunerat). Iaru refuză: „Mă duc la bani mai mulți”.

Secretar la Iași – Mihai Ursachi.

Juriul: Ungureanu, Olăreanu, Holban, Ion Mircea, Cristea, Naghiu, Tupan, Bălăiță, Mihăieș, Manolescu, Boerescu.

     26.IX.2003

     La Neptun, tema discuției a fost: Eu, celălalt. S-a mers pe diverse filiere, problema a fost abordată în mod strict personal sau – cu detașare – mai general; eu și lumea, alter ego și politica etc. Acest al doilea eu e mai proteic, mai mobil ca primul Eul „autentic” este așa cum este, cum e dat, cum poate fi la o anumită etapă a înțelegerii și vârstei tale. Al doilea eu e unul al doleanței, al speranței, al iluziei, a... jocului. El se poate transforma, ca năzuință, în ceea ce își dorește să fie. El e aspirația „eului de bază”.

  În cadrul dezbaterilor finale, eu am vorbit despre... eu într-un mod mai special, care a fost remarcat de cei ce au luat cuvântul după mine. Adusei ideea despre situația în care Eul tău e un Altul, însă, acesta, secundul, nu e unul care îți seamănă, ci, uneori, nici chiar nu e un om, ci e Statul, Ideologia care, încă de copii – cel puțin așa se întâmplase cu noi în „epoca” de aur – te face cu totul altceva decât ar fi trebuit să fie micuțul tău alter ego – te generalizează într-un noi (octombriesc-„revoluționar”, pionieresc, apoi... comsomolist), într-un maniheism, să zic așa, colectiv înspăimântat, muștruluit, care trebuia să învețe dușmănia față de copii americani, nemți etc.  Ego – un Altcineva, străin de alter ego-ul meu: cazul din 1973 când eu, ofițer în armata sovietică, trebuia să devin, nitam-nisam, dușmanul israeliților aflați în conflict cu lumea arabă. (A se vedea Jurnalul de militar, „Perimetrul cuștii”, ed. „Cartea românească”, 2005). Între Mine și Celălalt... Mine se interpunea, ordonator, autoritar, Statul, Ideologia, care s-ar fi dorit tot un... Eu (...al meu...); adică, un cu totul altfel de Eu; un al treilea Eu. Nu mai era, eventual, o dedublare, ci o... de-triplare. O mutilare a unui raport firesc al meu cu Celălalt eu al meu. Mi se dădea un model inadecvat, străin firii mele, mai ales odată cu maturizarea și avansarea în celelalte vârste, de peste copilărie, adolescență. Concluzia: pentru noi, cei ieșiți din lumea comunistă, este necesară de-parazitarea de acel fals, al treilea Eu. De-parazitarea... – acesta a fost termenul care a prins și, probabil, a convins, precum mi-au spus și George Bălăiță, Gabriel Dimisianu, alții.

26-29.XI.2003

Ședință de Consiliu la USR, ultima din anul curent. Eugen Uricaru a fost numit secretar de stat la externe, păstrându-și și postul actual. Se va ocupa de românii din afara granițelor țării.

Depun dosarele pentru Comisia de Validare – Val Butnaru, Nic. Negru, Nicolae Leahu, Maria Șleahtițchi. Cu speranța că Flora nu le pierde și pe astea.

Vestea trăsnet: a murit Iosif Naghiu. Atac de cord. A fost înmormântat exact în ziua pentru care planificase, insistând, acordarea premiilor Asociației București a USR al cărui președinte era.

Alegem Juriul pentru Premiile USR. Îl propun pe Gârneț. Trece, cu 15 voturi. Cele mai multe – 20, cele de jos – 13. Membri – Negrici (fusese și în 2000, președinte), I. Pop, G. Bălăiță, M. Martin, D. Cristea, M. Muthu, Gârneț, L. Vasiliu, D. Cetea, Al. George, Gh. Mocuța, M. Petreu, D. Chioaru. Eventual, rezervă – Ada Cruceanu, Ion Mureșan, Daniel Cristea-Enache.

12.XII.2011

De la revista Contemporanul:

Stimate dle Leo Butnaru,

 Vă rugăm să trimiteți (până pe 15 dec. 2011) o lista de 10 scriitori – propuneri pentru a fi membri ai Academiei Romane.

Răspunsul meu.

Probabil, aceștia:

Eugen Negrici

Alexandru George

George Bălăiţă

Ion Pop

Ana Blandiana

Alex Ștefănescu

Marta Petreu

Al. Cistelecan

Mircea Cărtărescu

George Astaloș

P.S. În eventualitatea că unii din cei numiți sunt deja membrii Academiei, propun „rezerviști”:

Ilie Constantin

Mircea A. Diaconu

Cornel Ungureanu

16.IV.2017

Italianca Emma Morano, ultimul supraviețuitor (cunoscut) al secolului al XIX-lea și presupusa decană a omenirii, a murit sâmbătă la locuința ei din Verbania (nordul Italiei), la vârsta de 117 de ani.

Acum câteva secunde aflu că a murit George Bălăiță. A fost printre nobilii mei prieteni. Ultima oară l-am văzut la început de noiembrie, anul trecut (pe 4, pare-se; am stat alături), la Iași, la Gala Scriitorii anului 2016. Chiar remarcasem că, din cei 12 nominalizați, 6 din ei erau... octogenari statuari cu adevărat! – Bălăiță, Grigurcu, Dimisianu, Negrici, Ciocârlie, Genaru, Cosașu – unu și unu, cu adevărat importanți pentru literatura română!

George Bălăiță era în baston, dar părea să-l poarte mai mult el, decât acesta să-l ajute: scriitorul se ținea bine, însoțit de mereu grijuliul, generosul nostru prieten Lucian Vasiliu.

Fără îndoială, cărțile lui Bălăiță sunt de (re)citit și mâine, poimâine, totdeauna...

În Zi de Paști, o moarte ca o sărbătoare?...

Doare...

Însă omul nu este veșnic.

Pleci cu lumină, dragă George Bălăiță.

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL URSS – LOIAL ROMÂNISMULUI

DIN JURNAL

Leo Butnaru și Boris Pankin. Salonic 1995.
 Foto: Florin Iaru

20 mai 1995

Printre participanții la întrunirea PEN de la Salonic e și Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federației Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărți (de aceea e aici în componența delegației suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, și ce a urmat, cât a mai existat URSS) și un roman, „A doua respirație”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva și la Londra. Întreabă de… Pavel Boțu (nu știe că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druță. Își amintește de activitatea sa de redactor-șef la ziarul „Komsomolskaia pravda” (acum vreo douăzeci de ani și ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferință unională a tineretului de creație la Tiraspol, și l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov și Teajelnikov, pe când dețineau (ca pe o… deținută!) funcția de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o ședință de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba și despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Mă întreabă: „Sunteți împreună, o delegație românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc și cel din Moldova. „Dar ținem de aceeași uniune scriitoricească, cea de la București”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljenițîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînțeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză și chiar ne-o face.

DESPRE VERIȘOARA MEA PRIMARĂ

RIGLA LOGARITMICĂ

Azi, când am la îndemână un computer, o tabletă, nu poate să nu mă înduioșeze calculatorul meu de acum cincizeci de ani – RIGLA LOGARITMICĂ. E unul din puținele obiecte și instrumente școlare care mi-au rămas... fidele, s-au mai ținut de mine, prin ani, prin mai bine de jumătatea de secol trecut, de când m-am împrietenit, ba chiar m-am înrudit cu ele. Astfel că, precum susținea Nichita Stănescu că piatra îi este verișoară, eu pot spune, spre exemplu, că rigla logaritmică îmi este verișoară primară.

Unde am achiziționat-o? La Orhei?... La Chișinău?...

De la un moment încolo, după ce mă servi pe cinste, ajutându-mă să iau note maxime, ba, uneori, chiar... supra-note (!) la algebră, geometrie etc., rigla logaritmică mai să mă încline să iau o cu totul altă cale spre facultate, decât cea care mă îndemâna să o parcurg. În clipe de adâncă taină și frământ adolescentin, rigla logaritmică parcă mi-ar fi spus, ispititor: „La ce-ți trebuie, băiatule, jurnalism, filologie, poezie?... Ia-o spre ceva mai serios, spre Politehnică, să zicem, sau chiar spre celebra Universitate «Lomonosov» din Moscova!... Există o aiuritoare poezie a calculelor, a geometriei spațiale, a...”

Vocea ei răzbătea prin secole, din 1623, când o inventase Edmund Gunter, și 1632, când William Oughtred a introdus o perfecționare radicală, utilizând două scări gradate identice care alunecă una în lungul celeilalte, iar în 1662 Seth Partridge i-a dat forma actuală.

 Iat-o așa cum a ajuns până în zilele noastre, rigla logaritmică, ruda mea, vă spuneam, verișoara mea primară, căreia i-am citit multe metafore de inspirație cosmică, unele dintre care mi le-a sugerat chiar ea...

PERSONAJUL FEMININ FAVORIT

   

            Numele și faptele ei sunt invocate în ode bizantine, dar și în numeroase opere ale timpurilor ce au înaintat spre noi. O cântă și Palad (sf.sec. IV – înc. sec.V): „Când ești în preajma mea și-ți aud glasul,/ Parcă în preajma astrelor mă aflu –,/ Căci tu, Hypatia, rămâi cerească/ Și-n faptă și în vorbă și-n lumina/ Științei preacurate ce ne-o dărui”.

A fost fiica celebrului matematician Theon din Alexandria, ilustrissima Hypatia (n. între 350–370), matematician, filosof și astronom care, în fresca lui Rafael „Scuola di Atene”, se află între Parmenide și Pitagora. În această „flancare”/ poziționare e multă prețuire, adevărată venerație pentru Hypatia care, pentru mine, reprezintă prototipul femeii moderne în plinătatea manifestării capacităților ei spirituale, intelectuale, dar și a frumuseții, și a libertății de afirmare. La momentul amintit aici, se întâmplase deja o pregnantă perpetuare a gloriei geniului feminin, între data linșării Hypatiei de către fanaticii religioși din Alexandria (415) și a capodoperei lui Rafael (1511) derulându-se 11 secole.

Hypatia în fresca lui Rafael „Școala din Atena”

Socrates Scholasticus, istoric bizantin al creștinismului, o portretiza astfel: „Prin învățătură, ea îi întrecea pe toți filosofii contemporani; era continuatoarea școlii platoniene... Astfel că cei care doreau să studieze filosofia veneau la ea de pretutindeni. Inteligentă în cel mai înalt grad și având o încredere în sine demnă de tot respectul, ea li se înfățișa cu modestia cuvenită până și supremilor guvernanți”. 

Se consideră că Hypatia a inventat sau a perfecționat unele instrumente de cercetare: astrolabul, distilatorul, aerometrul și planisfera.

Implicit, Hypatia a intrat și în biografia mea... civilă și de scriitor, devenind protagonista unui amplu poem pe care i l-am dedicat ei, dar și bunicului meu Ipatie Butnaru, simplissim țăran din Negureni,  Basarabia. În prefața antologiei „În caz de pericol” (ed. „Junimea”, 2004), regretatul coleg Cezar Ivănescu scria că subsemnatul i-a dedicat Hypatiei „un poem pe care l-ar fi semnat, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”... Nu citez astea întru laudă de sine, ci pentru a răspunde, oarecât convingător, sper, la întrebarea: Cum a apărut și cum a evoluat admirația dvs. față de „ea”?

Leconte de Lisle vedea în Hypatia un adevărat simbol al culturii eline, care îmbina „spiritul lui Platon cu corpul Afroditei”. Să ne mai amintim de romanul „Hypatia” al lui Charles Kingsley, de cel al lui Aldous Huxley „Contrapunct”. În romanul lui Umberto Eco „Baudolino” se povestește și despre enigmaticul neam al hypatiilor, constituit doar din femei, care ar fi fost urmașele trup și suflet ale unei eminente discipole a Hypatiei. Iar în 2009 a apărut filmul lui Alejandro  Amenábar „Agora”, în care se derulează destinul genialei bizantine; film demn de toată atenția, pus la dispoziție și de torent-ele internetului. 

                                                                                                                          Leo BUTNARU