CREDEȚI CĂ VĂ DEOSEBIȚI DE CONFRAȚII DVS. DE GENERAȚIE DE LA BUCUREȘTI, IAȘI, CLUJ ETC.?

POEZIA STRICTULUI NECESAR ÎNSEAMNĂ SĂ AJUNGI LA ELEGANȚA SIMPLITĂȚII ȘI SIMPLITATEA ELEGANȚEI

– Domnule Leo Butnaru, vă definește în continuarea ceea ce puneați pe o copertă de carte: Spunerea de sine?

– Cred că da. Asta în cazul în care, cu timpul, îți dai seama că nu este importantă doar spunerea de sine, ci și sUpunerea de sine.

– Și dvs. ați opinat, ați scris despre ceea ce se numește, vrea să se numească în literatură generație. Cu anii, vi s-au modificat opiniile?                                                                           – În stânga Prutului, ar fi fost greu să vorbești de generații din simplul motiv că scriitorii de aceeași vârstă biologică se diferențiau mult și ca formulă literară cultivată, și ca stil, dar și ca opțiuni estetice sau mai puțin estetice. Unii au amestecat în scrisul lor politicul, angajamentul, uneori de-a dreptul compromițător, servind partidul comunist și organele de cenzură, de represiune ideologice. Alții (e drept, foarte puțini), au încercat să meargă în albia modernismului, la care, ulterior, aveau să renunțe, alăturându-se majorității colegilor lor, care au preferat redutele tradiționalismului. Astfel că, dacă luăm perioada anilor 60-80, mai curând am putea vorbi despre o generație a afinităților elective ca aspirație spre elevație estetică, inovație, generație în care  intrau autori cu vârste cuprinse între 27 și 75 de ani, să zicem.

 Dar, în genere, dorințele-pornirile-obsesiile de ordonare în clișeul unei sau altei generații sunt artificioase, tendențioase, pe cât de subiective – pe atât de naive, ba chiar nocive  (dacă ne gândim la efectele lor fals-uniformizatoare, însă atât de vehiculate totuși prin exegetica noastră mai puțin dotată pentru analizele fenomenologice, dar și… particularizatoare). 

– Mai mulți exegeți, au revelat unele trăsături care vă particularizează în contextul debutanților, cu prima carte, din anii 1973-1976. Ați fost mai mulți, la acele începuturi. Una din trăsăturile distincte e că, atunci, nu ați mers pe o cale tradițională, ci ați ales o formulă modernă puțin abordată la acea vreme în stânga Prutului.

– Cu alte cuvinte, doriți să întrebați de ce nu am mers pe calea conservatorismului în poezie?... Nu aș putea explica în detalii, însă bineînțeles că secretul e chiar în firea mea, în felul meu de a fi.

Ei bine, multă lume și prin stânga Prutului folosește cu și fără îndreptățire noțiunea de estetică referitoare la diverse producțiuni ale scrisului, însă mult mai puțini sunt conștienți de încărcătura inițială a termenului, aesthetic însemnând filosofia sensibilității. Deci, pe lângă suflul misterios al artei, pe care îl vizează-înregistrează, estetica îl și cercetează, ca o știință a sensibilității, a afecțiunii ce este, odată determinată ca: filosofie.

Probabil, eu am fost mai în interiorul acestui suflu misterios.

– Credeți că vă deosebiți de confrații dvs. de generație de la București, Iași, Cluj etc.?

– Nu aș putea spune prin ce mă deosebesc, dacă admitem că mă deosebesc, totuși. Ci doar pot presupune. Eu vin dintr-o lume mai complexă decât confrații mei din dreapta Prutului. Vin dintr-o lume cu mult rău socio-politic, rău imperialist, care însă nu te putea lipsi de anumite avantaje culturologice și literare. Bineînțeles, dacă tu însuți râvneai aceste avantaje, le căutai și le converteai esențele în spiritul tău, în creația, în existența ta.

Care ar fi fost acele avantaje într-un mediu atât de dezavantajos pentru buna condiție umană? În primul râd, cunoașterea unei limbi de largă circulație, limbă de legătură între alte limbi, alte literaturi, alte culturi. Apoi marea literatură a lui Tolstoi și Dostoievski, Goncearov și Bunin, Turgheniev și Saltîkov-Șcedrin, Cehov și Gogol (dau marile nume într-o… dezordine axiologică, așa cum îmi vin în memorie); literatura fenomenalei avangarde ruse, cu Hlebnikov și Maiakovski, Burliuk și Krucionîh, Mandelștam și Țvetaeva, Pasternak și Ahmatova etc., etc., unii dint-aceștia, ca și predecesorii lor, de-a dreptul geniali sau atinși de geniu. Apoi Nabokov, Platonov… Mai târziu, Erofeev (Veniamin), Șukșin…

Alte privilegii? Samizdat-ul tăios, vârf de lance al intelectualității sovietice în lupta cu bolșevismul. Exemplele marilor disidenți de la Moscova sau Leningrad. În pofida constrângerilor, opresiunilor, – pulsațiile unei mari literaturi (Voznesenski, Voinovici, Aitmatov, chiar Druță, la începuturile sale și spre maturizare).

Altele?... Pe la 17-18 ani, trăisem ciudat-înfiorătorul sentiment al străbătătorului de distanțe mari, de mii de kilometri, prin aer, pe ape, cu trenul, avionul, vaporul. S-o fi „insinuat” ceva în poezia mea din cele trăite? Acele trăiri mi-o fi „reglat” optica imaginației, fanteziei? Nu putea să mă lase același, românaș dintre Nistru și Prut, posibilitatea de a călători în mai multe state (zise: republici unionale), de a cunoaște tezaurul național al diferitor popoare. De a vizita orașe minunate și atât de diferite – Riga, Tallin, Vilnius, Kiev, Odesa, Minsk, Dușanbe, Tașkent, Samarkand, Kazanul tătăresc, Habarovsk, bineînțeles Moscova și Leningrad etc., etc.

Marile filme. Da, produse în URSS, dar totuși mari, importante, realizate de regizori de excepție: Tarkovski, Danelia, Loteanu, Žalakevičius, Șukșin, Koncialovski, Reazanov, Mihalkov, Gaidai, Bondarciuk...

Marile teatre din Moscova sau Leningrad, din Țările Baltice, Gruzia, Armenia… Unele dintre ele au avut turnee și la Chișinău. În altele am intrat chiar acolo, în sediul lor național.

Muzeele celebre în lume, ca să amintim fie doar de „Pușkin” din Moscova și Galeria Tretiakov, Ermitajul din Leningrad, de Lavra Pecerska din Kiev…

Fel de fel de lanțuri muntoase și fluvii grandioase, de la Bug la Amur, „trecând” peste Volga, Don, Nipru etc.

Siberia, Orientul Depărtat, în poală cu ghețarii Oceanului de Nord…

Nu, nu zic că mi-aș fi dorit acele… – avantaje? privilegii? – acele vastități și puneri pe gânduri… Nu! Însă, în concluzie, nu pot să nu-i fiu recunoscător Spiritului Suprem că m-a îndrumat ce să fac cu ele, cum să profit de esențele lor.

Nu, nu aș fi vrut să fiu altfel decât colegii mei de generație care frecventau cenaclurile lui Crohmălniceanu, Manolescu, Martin… Însă, odată ce n-am avut posibilitățile lor, le-am folosit pe cele pe care mi le sugera destinul nemulțumit de puterea sovietică, de imperialism, posibilități din care, o parte, le-am enumerat mai sus.

Altceva, alt noroc: totuși, în pofida cortinei de fier, te puteai ține la curent cu ce se întâmplă în literatura română, în cultura română în general. Îi cunoșteai pe Voznesenski, Ahmadulina, Vîsoțki etc. concomitent cu atât de fireasca pentru tine cunoaștere a lui Stănescu, Sorescu etc. Citeai „Literaturnaia gazeta”, revistele „Novîi mir” sau „Inostrannaia literatura”, însă, spre fericirea ta, aveai acces și la „Secolul 20”, „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”…

UN CELEBRU PICTOR AVANGARDIST - POET PE POTRIVĂ

S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Se integrează în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar  un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială  i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912). Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album devine foarte populară  în lumea avangardiștilor. Sub influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans (Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich. Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili Kandinski au intuit din start grotescul și comicul personajelor  înfățișate sub formă de „fenomene eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski definise drept „prelingerea cerului” prin conturul obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului, poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă, precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul, războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum, acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui, în structura căreia, printre alte calități, trebuie să remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.

L.B.

PRIVIREA

De ce privești spre mine printr-o

perdea albă? Eu nu te-am chemat,

nu te-am rugat să mă privești

printr-o albă perdea. De ce ea

fața ar acoperi-o? De ce chipul

nu ți-l deslușesc de după

cortina aceea albă? Nu mă privi prin /

alba perdea! Eu nu te-am chemat.

Nu te-am rugat. Printre pleoapele

închise văd cum privești spre

mine. De ce privești spre mine

prin albe cortine? Voi da la o

parte alba perdea și-ți voi

vedea fața, și tu pe a mea

vei vedea-o. Dar de ce nu pot

înlătura alba cortină? De ce ea

de mine-ți ascunde

fața?

PRIMĂVARA

1

În Apus – luna jună. În fața fălcii

căscate  a cornului

steaua ei... Casă îngustă înaltă

neagră. Trei ferestre palid lumi-

nate. Trei ferestre.

2

În galbenul luminii  pete

palid-albastre. Doar pete

 de-albastru palid mi-au modelat ochii.

 Era mare durerea ochilor. De ce oare

 n-a văzut nimeni petele palid-albastre

 din galbenul luminii?

3

Lăsă mâna în apa ce clocotește

și frige-ți

degetele! Lasă mai bine degetele

să-ți cânte despre durere.

DIN „TRĂSURA DE ARGILĂ”

 REVISTA „HYPERION” Nr. 4-5-6 / 2017

Au existat și mai există surprize, pe care mi le-au oferit și mi le oferă caietele și mapele cu manuscrise de mai demult. Surprizele constând, parcă, în daruri neașteptate, acestea fiind texte proprii sau traduse, fie cele de la care, acum 35-40 de ani, atenția mi-a fost sustrasă de alte preocupări, unele cu vibrația unei mai mari sau mai moderate urgențe, fie de „pierderea”/ rătăcirea lor prin textele începute sau elaborate în primă variantă, altele – așternute pe hârtie, dar neajunse în mașina de scris, din care să iasă mai cizelate, menite, când va Domnul, publicării. Acum trei decenii, urgențele țineau de perestroika, de febrila iscare și mișcare a ideilor și a maselor cărora erau adresate aceste idei sau, unele, de la care porneau dinspre cei mulți. Era o lume în agonie și risipire imperială, dar și în refacere pe principii mai mult sau mai puțin libere, democratice. Astfel că tu îți lăsai pentru mai târziu poemul, proza, eseul începute sau duse spre o primă variantă, același lucru întâmplându-se și cu textele care te îndemnaseră să le traduci. Le abandonai, pentru a scrie un articol de ziar ancorat în clocotul politic la zi, pentru a-ți pregăti spiciul pentru o întrunire sau alta, pentru a apărea sâmbetele-duminicilor în fața celor mulți, la acel moment ei fiindu-ți cu toții camarazi de pledoarie, de mișcare socio-politică antiimperialistă, anti-URSS.

Astfel că, azi, o retro-cercetare a arhivei nu o singură dată se soldează cu surprize, unele dintre ele fiind ca și similare cadourilor pe care, parcă... ți le-ai face tu ție însuți. (Sigur, textele traduse le-am românizat în caractere de litere chirilice, cum eram nevoiți să scriem pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Publicându-le aici, dau și facsimilele lor  – oarecum ciudate deja!–  în primă schiță a câtorva pagini.)

Una din recentele bucurii pe care mi le-a oferit cercetarea de mape, caiete, vrafuri de file dispersate a fost regăsirea traducerii mai multor pagini din drama clasică indiană „Trăsura de argilă”, atribuită lui Șudraka (prefer această transcripție românească, chiar dacă în izvoarele cercetate numele apare în variantele: Śūdraka, Çûdraka; dacă le-am adopta și noi, nu se știe cum le-ar pronunța cititorul român lipsit de elemente ortografice sanscrite concrete), care se presupune că ar fi fost un prinț, poet și autor dramatic din secolul VII. Însă paternitatea auctorială a „Trăsurii de argilă” este disputată până azi, în discuție apărând și unele argumente rezonabile, ce duc cu gândul la altcineva, la un autor anonim.

Precizez din capul locului: conducându-mă de două variante franceze¹ și o alta rusă², eu nu am dat o traducere propriu-zisă, ci o interpretare, o adaptare, poate chiar o... regie textuală/ textualistă, combinând unele pasaje, fragmente care au corespondențe ideatice, metaforice, asociative în cele două traduceri amintite, însă mult mai puține cu versiunea franceză care, de fapt, otova, e una în proză și din care lirismul, metaforismul dens au fost estompate; cea rusească a păstrat prozodia mai mult sau mai puțin riguroasă, însă eu, cum spuneam, în tendința de a ordona, de a coagula fragmentele dispersate, am ajuns ici-colo la altceva – chiar, aș zice, – la poezia pură.

Prozodia sanscrită e una absolut diferită de modelele europene și o traducere cu respectarea regulilor de versificație utilizate în India secolului VII e ca și imposibilă. Din acest considerent, pasajele poematice din „Trăsura de argilă” au fost de cele mai multe ori adaptate, reorganizate ca topică, formă de versificație, cum o făcu, să zicem, și Lion Feuchtwanger în germană (1916), tălmăcirea lui stând la baza uneia rusești, apărută în 1938. Nici traducătorul francez nu s-a complicat cu prozodia sanscrită, dând, simplu, o variantă-narațiune.

După ce-mi mai trecu din emoția reîntâlnirii cu poezia pe care am adaptat-o, „am extras-o” din această superbă piesă sanscrită, am încercat să reconstitui motivația, de prin 1978-1979, care m-a făcut să potrivesc readaptarea, regia românească a textului. Recitind și, concomitent, redactând paginile care mă acaparaseră acum patru decenii, m-am pomenit pur și simplu prins de acțiunea propriu-zisă a dramei, însă și de fascinația spectacolului poetic în sine, cu metaforismul său exotic ingenios, abundent. Este fascinantă și măiestria combinatorie auctorială de a găsi analogii memorabile între ființe, lucruri, fenomene, toate – într-o interacțiune cosmică teluric-celestă consolidată de liantul artistic lirico-filosofic de, uneori, inegalabilă pricepere artistică.

Incontestabil, „Trăsura de argilă” a fost plăsmuită de unul dintre cei mai mari poeți și dramaturgi din literatura universală. Cred că e foarte important de a cunoaște și a recunoaște această capodoperă poetică-model azi, când fel de fel de isme propagă texte în doi peri, date drept poeme, însă care nu au nici cea mai elementară justificare ontologică, deoarece nu corespund intenționalității naturii de la care a pornit poezia lumii, căreia totdeauna îi vor fi specifice unele constante (elemente, trăsături) de gen. Inclusiv metafora, ca strop de eternitate, precum o numea un francez.

Leo BUTNARU

______________________  

1. „Le Chariot de terre cuite”; Traduction par Paul Regnaud, 1876; Traduction par Victor Barrucand. Paris A. Savine, 1895.

2. Шудрака, „Глиняная повозка”. Перевод В. Воробьева-Десятовского и В. Шефнера. Изд. «Художественная литература». Москва, 1956.

 

Manuscrisul traducerii de acum patru decenii

 Fuga Vasantasenei¹

1

De ce fugi, frumoaso,

Cuprinsă de spaimă,

Ca, zgâlțâiți, cerceii

Să-ți zgârie fața?

Tremuri precum struna

Atinsă de degete,

O, tu, îngrijorato

Ca lebăda care

Tresare când tună-n ceruri.

2

Vasantasena, nu fugi, auzi!

Îngăduie! Oprește-te, frumoaso!

De ce te-ascunzi? Tu tremuri mlădioasă

Precum fragile ramuri, și se joacă

Vântul cu franjurile purpuriei tale rochii; doamne,

Mi se arată mie că în fungă

În urma ta lași rubinii petale

De lotuși minunați. Te mai asemeni

Cu-o peșteră vrăjită, tăinuită

Ce-a fost să fie priceput săpată

În scumpetea unei roșii stânci.

3

Ochii mei ce-acum câteva clipe

Vedeau contururi clare până departe

Sunt zăgăzuiți de întuneric.

Și-mi pare că chiar întunecimea

Mi-i închide, pe când eu mă strădui

Cât ce pot să-i țin deschiși, să vadă.

Apoi mai cred că chiar și trupul tău

E cernit de bezna asta deasă

Și de neagra ploaie care cade!

Acum mi-s ochii fără folosință

Precum slujirea la stăpânul proclet.

O, nu te văd în noaptea nepătrunsă, –

Ești flacără de fulger dormind tainic

În îmbrățișarea unui nor ibovnic.

Dar, totuși, eu te simt, tremurătoare,

Căci te trădează-aromele coroanei

Și zângănitul scumpelor brățări

Ce-ți împodobesc mlădiul trup.

4

Sunt ruinat și, vai! iubirea care

Se aprinsese nemilos în mine

Eu trebuie s-o tăinuiesc în suflet,

Ca să nu știe nimenea de ea – astfel

Și omul ce nu uită supărarea

Mânia lui, o vreme, și-o ascunde.

­­­­­­­­­­___________________ 

1. Vasantasena – protagonistă din drama „Trăsura de argilă”; numele ei înseamnă – „cea a cărei santinelă-i primăvara”.

CĂDEREA UNUI MIT!

A mai dispărut un mit ca și fabulos! Prin experimente și cercetări acustice, savanții au dovedit că viorile de Stradivarius (există cam 650, fiecare din ele estimate la milioane de dolari) nu sunt mai performante decât instrumentele de același gen din alte timpuri, în special decât cele fabricate în prezent. Ci din contră, sunetul lor cedează sub aspectul armoniei, intensității celui al suratelor lor de peste timpuri.

Pe scurt, cercetătorii au efectuat două experimente, independente unul de celălalt, la Paris și New York, formând câte o echipă din cei mai buni violoniști din lume și alta din fini cunoscători ai muzicii, care aveau să „acționeze” și să tragă concluzii pe neve, cu ochii legați adică. Muzicanții nu aveau cum ști, dacă li se dă în mână o vioară Stradivarius sau o oarecare alta, din care să interpreteze unele din celebrele compoziții muzicale de Ceaikovski, Brahms sau Sibelius, ascultătorii, aflați în sală, pe nevăzute și ei, trebuind să spună sunetul căror viori li s-a părut mai frumos, mai distinct, mai plastic etc. Pentru certitudinea rezultatelor experimentului-cercetare, ședințele „audio” au avut loc în două formate – sala mică de concert din Paris cu acompaniament și marea sală de concert din New York fără acompaniament. Atât violoniștii-interpreți cât și ascultătorii... legați la ochi au trebuit să aprecieze sunetele viorilor ca intensitate, puritate, bogăție de nuanțe și alte caracteristici subiective legate de un instrument sau altul.

Din păcate, rezultatele au fost pentru... demitizare: viorile Stradivarius au pierdut fără drept de apel în raport cu concurentele lor din contemporaneitatea noastră, acestea din urmă părându-li-se atât muzicienilor-interpreți, cât și ascultătorilor mult mai sonore și mai plastice, mai policrome în sunetele pe care le emit. Doar 44 la sută dintre interpreți și ascultători au putut identifica vreo vioară Stradivarius – un coeficient al probabilității neconcludent.

Prin urmare, concluzia drept... demitizare: afirmațiile despre „farmecul” sunetului emis de o vioară Stradivarius nu a fost decât rodul autosugestiei și al marii reputații a maestrului italian.

Oricum, numărul snobilor-melomani va fi în descreștere...

SURFING ÎN GALILEEA / Poeme din „Viața Românească” Nr.4/ 2017

                                                                   4 / 2017

Leo BUTNARU

Gânduri

Când a spus că el știe că nu știe nimic
Socrate
s-a surprins la simplul gând că
de fapt
el nici nu are gânduri complicate.
Însă
pe atunci erau și greci cu gânduri complicate
unul dintre ei spunând – vă amintiți? –
cunoaște-te pe tine însuți.

Mit antic la Kremlin

Dacă Pavlov
pe când experimenta cu câinii
s-ar fi întâmplat să o surprindă pe Diana goală
în vreo baie din Kremlin
zeița mâniată și meridională l-ar fi transformat pe Pavlov
într-un cerb siberian
încât câinii-cobai
uitând de reflexele condiționate
și-ar fi sfâșiat experimentatorul.

…să vă spun

În fine
m-am hotărât să vă spun franc
de ce iubiți – acei care iubiți totuși – Poezia:
Ea
este Utopia ce vă dă cea mai mare
garanție a realității.

Ars subjectum

Ca o diversitate de moarte
dar mai ales de viață
ceața fierbinte se numește aburi
aburii reci se numesc ceață.

(Aici textul propriu-zis se află
între subtext și supratext
ca un sandvici de semnificații
scoase de sau puse la index.)

Iar când intervin aburii, ceața
continuarea subiectului e dificilă
încât e mai bine să-l stopezi, sau
pur și simplu să-l sugrumi fără milă.

Iar cei ce râvnesc să citească
precum se spune – (și) printre rânduri
nu au decât să facă-n fel și chip
a se descurca-n colectiv, sau singuri.

Surfing în Galileea

Nu de pe țărmul de mare
de data aceasta cam agitată
însă, de obicei, calmă
aproape nemișcată,
Marea Moartă,
ci de pe malul Ghenezaretului,
Lacul Galileei,
Ioan Botezătorul admiră câteva tinere
mândre iudee ce fac surfing
printre ele – și fiica Irodiadei,
juna cea zveltă
și mai bronzată.

Ah, Apostole, nu e sigur dacă și de data aceasta
nu te așteaptă însângeratul ghinion,
însângerata biblică idee,
că juna iudee, fiica Irodiadei
ar putea iar să-i ducă lui Irod la ospăț
capul tău,
purtându-l pe placa de surfing pe care
alunecă abil acum
în agitata magie a lacului;
pe placa de surfing
umedă, cu câteva alge
și jumătăți de scoici mici lipite pe ea,
îți va purta capul
precum altădată
pe aurită tipsie…

Viață la Veneția

Forfotă turistică la Veneția. Pe puținul uscat
pe multa apă.
Pe scurt
domnule Thomas Mann –
Viață, nu glumă, la Veneția!

…Doar să vă închipuiți câte boarfe la modă
dar inutile
stau întinse pe paturi de hotel
pe mesele de călcat
în garderobe
sau burdușite-n geamantane
în Veneția estivală care predispune la
cât mai multă piele la vedere…

TEXTUL LITERAR ÎN TIMP: METAMORFOZE ȘI PROGNOZE

LITERATURA ÎN PUTEREA TEXTULUI LITERAR. MUTAȚII DE INTERES.

Mișcarea literară: De o vreme, textul literar pare a intra în relație cu anumite provocări neașteptate. Una ar fi posibilitatea existenței sale ca multimedia-text, finalizat într-o „operă multimedia”, în care creativitatea se manifestă nu doar la nivelul literei, ci și al imaginii sau sunetului, care, corelate, exprimă sensuri sau un anumit sens. Este o frontieră care poate tenta, dar puțin încercată. În același timp, ultimele premii Nobel au îndreptat atenția spre literatura așa-zisă de frontieră (reportaj, anchetă..., v. Svetlana Aleksievici) sau spre cea care are ca suport cântecul (v. Bob Dylan).

Leo BUTNARU

ÎN ISTORIA CIVILIZAȚIILOR UMANE TEXTUL (LITERAR)

S-A ÎNDEPĂRTAT MEREU DE FORMELE TRADIȚIONALE

– Textul (literar) își mai păstrează autonomia și fascinația?

– Reveniri, corectări, ștersături, recidive, eliminări, răzgândiri, adăugiri, reculegeri, suprimări, reformulări, regăsiri, recuceriri, înlăturări, dezbărări, excluderi, reîntoarceri, anulări, recăderi, răsfrângeri, pierderi, recuperări, dezmeticiri, regăsiri, retușuri... – amplă, chiar dacă parțial redusa aici, sinonimie/ antonimie/ antinomie a neliniștii caracteristice conștiințelor ghidate responsabilitatea artistică sui generis, cercetarea manuscriselor cărora ține în egală măsură de interesul hermeneutic, filologic, dar și psihologic. Sub aspect psihologic pare au fost, sunt și vor fi studiate, receptate, admirate manuscrisele marilor creatori și, bineînțeles, într-un mod cu totul specific se vor interesa textologii viitorului de caracteristicile computerogramelor lui Umberto Eco, să zicem, care a fost un împătimit de computer și un exemplar truditor al claviaturii și display-ului. În istoria scrisului, fascinația va continua să existe și ca travaliu, și ca recepție a finalității acestuia.

–      „Îndepărtarea” de forma tradițională îi este benefică sau îi afectează chimia în mod negativ?

– În istoria civilizațiilor umane textul (literar) s-a îndepărtat mereu de formele tradiționale. Literatura lumii a fost scrisă în piatră sau conturată în tăbliile de argilă ale  Babilonului („Ghilgameș”...); înșirată pe papirusul egiptean sau pe pergamentul grecesc chiar din orașul Pergam. În vechimile unor țări din nord, runele erau scrise pe scoarță de mesteacăn, de care, mai rezistentă, totuși, s-a dovedit a fi fragila memorie umană, care devine puternică, dacă ajunge, cum se spune, una colectivă. Și totdeauna, în trecere de la o etapă la alta, de la o formă la alta, „îndepărtarea” de metodele scripturale din trecut a fost una benefică, mai dinamică, mai cuprinzătoare în entropia generală, precum se întâmplă și azi, când „manuscrisul” unei cărți scrise nu mai are nevoie de a consuma sute sau mii de coli de hârtie (câteva exemplare); nu mai este supusă corectărilor migăloase, obositoare, astăzi autorul ei beneficiind de toate privilegiile inimaginabile, ca ieri-alaltăieri, pe care i le oferă programele de ameliorare, inclusiv ortografică, gramaticală, a paginilor sale. Îți stă la dispoziție orice gen de dicționar de care ai nevoie la un moment sau altul al muncii tale literare – de sinonime, antonime, etimologie, programe de traduceri, enciclopedii. Apoi, hyperlinkurile. Etc., etc.

În fine, nu mai e nevoie să faci colete cu manuscrise, să pierzi destul de mult timp până la poștă, unde să le depui, să plătești sume (azi, exagerate până la insolență!), să te rogi zeului transmisiilor, Hermes, ca nu care cuva să se piardă (pentru că s-a tot întâmplat, nu?) respectivul manuscris... Poșta electronică dă siguranță, dinamică, operativitate și certitudine în comunicarea cu editorii. (Mă opresc aici, conștient că aș putea aduce și alte argumente despre beneficiu care nicidecum nu „afectează chimia în mod negativ”.)

Plus o noutate de ultimă oră, care nu ne face să ne grăbim a o rupe definitiv cu formele tradiționale ale scrisului, pentru a ne încredința totalmente digitalului, computeristicii: După ce au inventat hârtia acum aproape 2.000 de ani, chinezii au dezvoltat acum o versiune excepțională a acestui material – Institutul de Ceramică din Shanghai a prezentat hârtia rezistentă la apă și foc!  Totodată, materialul poate fi curățat cu apă fără ca scrisul de pe el să se deterioreze. Ea este fabricată din nanofibre de hidroxipatit, o formă de calciu care se găsește în oase și dinți.  (Precum s-ar spune, în unele cazuri avem motive serioase de a ne ține cu... dinții de tradiție, tradițional...)

– Scriitorii trebuie să se bucure sau să fie circumspecți față de asemenea mutații de interes?

– Prin atitudinile și făptuirile sale profesioniste, scriitorul nu poate altcumva, decât să fie în concordanță cu mutațiile majore din psihologia lumii, a omului; cu mutațiile de esență în civilizația universală, dar și a națiunii sale, cu specificul psiho-etnic al acesteia. Scriitorul, cel puțin unul de vârsta mea, trebuie să-și amintească (și să cumpănească, nu?) că, de când a încondeiat (chiar cu condeiul, nu cu pixul sau cu... computerul) prima literă, micro-filmul de animație (chiar așa!) a mișcării mâinii (dar și a... minții) sale de copil!, care făcea posibil startul, să zic așa, încordat, emoționat al scrisului, ca o minune; a scrisului emanator de sens, care avea să-l însoțească întreaga viață (pe atunci, asta o știau, probabil, doar ursitoarele). De aici încolo – penița și călimara cu cerneală violetă (obligatoriu violetă!), apoi tocul cu rezervor, penița chinezească, de aur. Și astea toate emanau partea lor de miracol, după care aveau să vină primele „acorduri” tehno-scripturale pe claviatura mașinii de scris, pentru ca, în fine, azi, să-ți orchestrezi scrierea la computer. La timpul lor, inclusiv la cel prezent, astea toate ți-au prilejuit noian de clipe de inspirație, de satisfacție, de împliniri, de bucurie. Prin urmare, de ce nu am continua să ne bucurăm în bună pace, înțelegere și, dacă e posibil, chiar de armonie cu ceea ce ne oferă ziua de azi, cu ce ne va oferi ziua de mâine în perpetua exprimare și afirmare a lumii prin scris, indiferent de formele și procedeele de înfățișare a lui în entropia universală? Prin urmare, vorba latinului: Let us rejoice! (Să ne bucurăm!)

– Cititorii ar putea descoperi sau nu în asemenea texte delicii care să diminueze criza lecturii?

– Da. Însă, mai întâi, e necesar să precizăm, să nuanțăm: cititorul nu mai este unul... tradițional, el nu mai citește în mod clasic. Iar eu consider că astăzi, grației computerului, se citește mult mai mult decât în trecut.

Da, așa e, cărțile apar în tiraje mici și foarte mici, dar vedeți câte adrese cu poezie, proză, filosofie etc., etc., există pe internet. Și nu doar există, ci chiar demonstrează, prin evidență, electronică și ea, că sunt accesate, adică – deschise și – de ce nu am crede? – chiar citite. Pe timpuri, formularele de cititori în bibliotecile tradiționale nu ar fi demonstrat un astfel de interes pentru lectură.

 Computerul stochează biblioteci fantastice de cărți în formă tradițională sau audio. Apoi, bibliotecile de manuscrise, atrăgătoare de curiozitate umană, fascinante. Plus ecranizările după celebre opere beletristice.

Concomitent, nu a dispărut și, probabil, nu o să dispară forma de lectură tradițională, cu cartea în mână.

– Vă tentează să vă extindeți sau nu interesul de creație spre asemenea experiențe? Ce vă dă imbold, ce vă reține?

– Nu că ne tentează sau nu, ci, în condițiile digitalizării, cibernetizării este imposibil să nu te incluzi în forme și experiențe moderne de procesare și receptare a textelor, inclusiv a celor literare. Și scriitorul și cititorul trebuie să fie oameni, intelectuali ai timpului lor, ai contemporaneității în care trăiesc și o fac bună, optimal „funcțională” pentru munca spiritului, inteligenții lor. Pentru manifestarea și împlinirea destinului lor.

Mișcarea literară,

Nr. 1, 2017

DE CE CU MEFIENȚĂ ȘI NU CU COMPETENȚĂ?

Jurnal

13.V.2006

Ce poate spune despre avangardă sau despre unii avangardiști un tradiționalist prin formația sa (ceea ce nu e de condamnat), dar, se pare, reducționist din cauza că nu cunoaște prea multe („prea multe” – prea mult spus!) despre fenomenologia artistică sau personalitățile la care se referă (are dreptul care, iată, pare-se, a fost substituit doar de tupeu)... În revista „Vitraliu” (Nr. 1-2, 2006), Bogdan Ulmu zice că: „Dar pe reprezentanții mișcării începutului secolului XX (nefericită expresie: începutul mișcării secolului? – l.b.), (de ce virgulă? – l.b.) trebuie să-i citești, în mileniul trei, cu ineluctabilă mefiență...” De ce – cu mefiență și nu cu – competență, obiectivitate, discernământ, dorință de a te edifica, dacă tu nu prea ești familiarizat cu întregul registru și infinitudinea de nuanțe a fenomenologiei avangardei?... Pentru a ajunge, Bogdan, la concluzia reducționistă, specifică celor ce se mulțumesc doar cu suprafața problemei: „Personal, cred că nu o dată, în timp, Dostoievski – spre exemplu – s-a dovedit mai important și chiar mai... contemporan cu noi, decât uitatul D. Burliuk”. De ce, de unde – „uitatul Burliuk”? 

David Burliuk (1882-1967),
considerat „Tatăl futurismului rus”

Oare știe B. Ulmu câte cărți, albume, studii de-ale și despre D. Burliuk au apărut în ultimii douăzeci de ani despre acest înnoitor de artă? Și nu numai în Rusia, ci și în Statatele Unite, în întreg Occidentul. Parțial, s-ar fi putut edifica, dacă deschidea google(-ul!) să vadă ce torent de informație învăluie numele lui David Burliuk, să vadă, cel puțin matematicește, doar, dacă nu și esteticește, sutele de trimiteri la acest autor – scriitor, dar și pictor de notorietate. Iar dacă mai cunoaște și alfabetul chirilic, să fi intrat în sistemul internet rusesc, să vadă și cealaltă parte a unei cartoteci impresionante David Burliuk. Sigur, după aceasta nu conchidea justițiar-incompetent: „uitat”. Iar mai jos raționează, de asemenea cu aplomb de foarte aproximativ știutor în domeniu, despre Pușkin care, malițios fie spus (spune ieșeanul), s-ar umple „de talentul incontestabil al necunoscutului Igor Severianin”. De unde a luat-o Ulmu că Severianin ar fi un necunoscut? Doar din tristul motiv că nu-l cunoaște el, Bogdan? Păi, de mergem pe această cale, îl pot depista pe referent că nu cunoaște o mulțime de nume importante ale literaturii ruse... Apoi încheie în doi peri și mai multe planuri ale nesiguranței de sine în ce spune despre la ce se referă, fără competența necesară (firește, cunoaște el ceva, dar prea puțin), amestecând borcănașele propriului gust și dezgust: „În fine, să medităm cu tristețe pe tema vieții de efemeridă a avangardei: Beckett, artizanul exploziei limbajului, a sfârșit prin a fi încununat cu Nobelul  pentru literatură; nonconformistul Ionesco, virtuozul absurdului, a murit ca un clasic, dublat de un bogat academician burghez; iar coreutul (probabil, o eroare; în loc de – corifeu, L.B.) furiei și al violenței, John Osborne, a fost făcut sit, spre disperarea eroului său exemplar, Jimmy Porter...