Biblioteca „Leo Butnaru”,
căci de la ea trebuie să începem, de la cărțile care poartă semnătura Leo
Butnaru: volume de poezie, de proză, de teatru. Numita Bibliotecă pune alături
pagini de confesiune, dar și poezii, dar și numeroase cărți de dialoguri cu maeștrii,
cu prietenii, cu scriitorii importanți ai vremii sale. Leo Butnaru a tradus
volume de poezie, proză, teatru, ca să știm cum arată avangarda rusă, dar și
cea ucraineană, a tradus poezia marilor poeți ai culturii ruse de demult și de
azi. Voci din Câmpiile Elizee e un
„volum ecou”: „Primul meu interviu l-am publicat încă de pe când eram student,
la început de iunie 1970. De atunci am avut șansa de a dialoga cu zeci de
personalități ale literaturii române și nu numai…”. Parte din interviuri au
fost adunate în volume publicate în 1989, 1994, 1997, 2004, 2008. Volumul Voci din Câmpiile Elizee e „un omagiu adus
minunaților mei colegi…plecați pe tărâmul neuitatelor umbre”. E o carte-document
sau, cum afirmă autorul ei: „E o carte ecou a polifoniilor emotive, dar și a
adversităților ideatice…în contextul scrisului beletristic universal”. În
contextul „scrisului beletristic universal” sunt așezați scriitori ca Ioan
Alexandru, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu,
Mircea Ciobanu, Anatol Ciocanu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Gromov, Vasile Levițchi,
Ion Miloș, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin
Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu,
Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Țărnea, Radu G. Țeposu,
Laurențiu Ulici, Nicolae Vieru, Gheorghe Vodă. Au murit? Interviurile îi așază
în timpul
duminică, 10 decembrie 2017
luni, 4 decembrie 2017
AUTOPORTRETUL ARTISTULUI LA MATURITATE / poeme din ARCA
Cauzele
din vreme în
vreme
la bucureşti sau
chişinău
românii merg în
piaţa victoriei
sau în piaţa
universităţii
în piaţa unirii
sau a marii
adunări naţionale
merg să caute
cauzele pierdute…
Îngeri de zăpadă
După toate ale ei
zăpada ar fi ceva îngeresc
sau bună de modelat îngeri din ea
însă pământenilor
oricum ar da-o
oricum ar modela-o
din zăpadă niciodată nu le ies îngeri
ci doar
oameni de zăpadă.
Probabil
totul depinde de filosofie
dar şi de măiestrie
poate chiar de geniu…
O, nu, nu!
Concurs Miss
World.
Parcă – adevărat,
frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,
în juriu – Irod.
O, nu, nu,
Domnule
Dostoievski,
nu atare
frumuseţe va salva lumea!
sâmbătă, 2 decembrie 2017
HOTAR DE ANI, TIMPUL LUI IANUS... (Din „Contrafort”)
Cosmograme
Despre inventar și nimburi
1
Pe
cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus
cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng
sau, poate, sub umărul drept,
incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea
preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu două umere?
Chipuri
plaste ceafă la ceafă, s-ar putea spune sau, poate, – de asemenea valabil –
Ianus fiind ins în genere lipsit de ceafă. Chipuri privind nu atât în direcții
opuse, cât spre cu totul alte timpuri…
Prin
urmare, acesta ar fi o întrebare fără rezolvare, despre care ar fi stângul și
dreptul umăr al zeului bifrons – cel privit din trecut spre prezent, din
prezent spre trecut?
Astfel
că Ianus e o întreagă vârtelniță a propriei sale perechi de umere care, nici
până astăzi, nu se știe care e dreptul, care e stângul. Un fel de titirez
amnezic, o alba-neagra indefinită… incoloră deja a propriului sine.
Iar
mie unuia mi se mai pare că primordialul rege divinizat, avansat la rangul de
zeu, nu a fost solicitat de Vechiul Testament din precautul motiv de a nu destabiliza
rânduiala: cel cu două chipuri ar fi meritat și două nimburi, nu? Da.
Dar
de sine însumi surprins, mă pomenesc că mai am ceva de zis. În legătură cu
acest subiect. Anume că: Ianus ar fi zeul... bis! Zeul repetat. De sine. Apoi,
just! – Ianus este zeul-bust, niciodată văzut în deplinul său stat.
Cum
ar fi arătat zeul bifrons cu două chipuri, fiecare din ele cu câte doi ochi ce
privesc exact în direcții opuse, pereche și pereche, între o ureche și cealaltă
ureche, 4 și ele pentru cele două chipuri bărboase ale zeului-bust?
Just:
să ne întrebăm – cum ar fi trebuit să fie continuat zeiescul stat din creștet
spre călcâie?
Să
fi avut patru mâini – de înțeles, că nu e mare ghes, odată ce Buddha are vreo
sută, o vârtelniță de brațe.
Însă cu Ianus anatomia ar ieși cam slută,
gândindu-ne cum ar fi trebuit să fie plasate-angrenate cele patru picioare,
două pășind spre viitor, celelalte două – îndărăt spre trecut, pentru ca, până
la urmă, niciun pas să nu poată fi făcut, să nu lase urmă.
Just
sau injust, însă Ianus rămâne a fi zeul-bust, ca și cum trunchiat sau pur și
simplu – zeul-neterminat, nedeterminat, dacă nu chiar conceput absolut greșit
la trup. La toate. Poate, ceva mai puțin la cult (fie acesta chiar oarecum
frust), încât augustul neterminat mi se pare potrivit să fie reciclat și
re-declarat patronul fotografilor ce ajustează zi și noapte poze 3 X 4 pentru
acte.
duminică, 26 noiembrie 2017
DIN POEZIA LUMII: MERIDIAN ARGENTINA
Fiica
vântului
Au venit.
Invadează sângele.
Miros de pene,
absență,
până la lacrimi.
Iar tu hrănești fiica
și singurătatea
ca pe două jivine mici
pierdute-n pustiu.
Ei au venit
pentru a incendia vârsta
somnului.
Viața ta e un adio.
dar tu te încolăcești
ca șarpele în mișcare dementă
în sine însuși
odată ce nu mai există nimeni.
Tu plângi cu lacrimi risipite,
tu deschizi capacul dorințelor
tale
și devii mai bogat decât noaptea.
Dar fără să fii atât de singur
încât cuvintele să se sinucidă.
Timp
Olgăi
Orozco
Din copilărie nu știu decât
o teamă luminoasă
și o mână care mă trage
de cealaltă parte a mea.
Copilăria mea și parfumul ei
de pasăre alintată.
Unica
rană
Ce bestie răpusă de uimire
se târăște prin sângele meu
vrând să se salveze?
Aici e cel mai dificil lucru:
de a rătăci pe străzi,
arătând spre cer sau spre pământ.
POEZIA TRANSFRONTALIERĂ
În urma unui schimb de mesaje cu colegul și prietenul
israelian Adrian Grauenfels apăru o idee demnă de toată atenția, care, ulterior, convertită în faptă comună, ne-a (a)dus spre un multiplu florilegiu poetic transfrontalier:
România – Israel – Republica Moldova – Rusia. Adică, volumul include traduceri
românești din creația poeților contemporani ruși și israelieni. Cu titlu de
avanpremieră, anunț „Raza de acțiune”
(titlul pornește de la un vers al lui Robert Rojdestvenski) prin prezentarea
sumarului.
Partea 1-a
POEȚI RUȘI CONTEMPORANI
Ian SATUNOVSKI (1913 – 1982
Ghenrih SAPGHIR (1928 – 1999)
Fazil ISKANDER (1929 – 2016)
Kirill KOVALGI (1930 – 2017)
Evgheni EVTUȘENKO (1932 – 2017)
Ghennadi ALEKSEEV (1932 – 1987)
Robert ROJDESTVENSKI (1932 – 1994
Andrei VOZNESENSKI (1933 – 2010)
Gennadi AYGHI (1934 – 2008)
Gennadi AYGHI (1934 – 2008)
Nikolai RUBȚOV (1936 – 1971)
Bella AHMADULINA (1937 –2010
Iosif BRODSKI (1940–1996
Valeri ZEMSKIH (n. 1947)
Serghei BIRIUKOV (n. 1950
Evgheni BUNIMOVICI (n. 1954)
Valentin NERVIN (n. 1955)
Valeri PROKOȘIN (1959–2009
Arsen MIRZAEV (n. 1960)
Vera PAVLOVA (n. 1963
Evgheni STEPANOV (n. 1964)
Evgheni V. HARITONOV (n. 1969
Andrei KOROVIN ( n. 1971 )
Elena SEIFERT (n. 1973)
Danil FAIZOV (n. 1978)
Anna IABLONSKAIA (1981 – 2011
Vladimir KORKUNOV (n. 1984)
Partea a 2-a
POEȚI ISRAELIENI CONTEMPORANI
Tami Kofman
Iftah Ben Aharon n. 1965
Alexander Spiegelblat n. 1927
Natan Wasserman n. 1962
Maia Levy-Iron
Yacov Barzilai, n. 1933
Rachel Halfi
Solly Harris n. 1924
Edna Levbor
Zeli Gurwitch n. 1949
Yehudit Sahar n. 1959
Nurit Kahana n. 1948
Yosef Sharon n. 1952
Aharon Sabtai n.1939
Dalia Hertz n.1942
Maia Polak n.1974
Lior Sternberg n. 1967
Zvi Atzmon n.1948
Roni Someh n. 1951
Yaara Shori n.1977
Yoram Bek n. 1945
Ionatan Haim n. 1934
Eran Bar Ghil n. 1969
Navit Barel n. 1977
Admiel Kosman n. 1957
Sivan har Shefi n. 1978
Amir Ghilboa (1917-1984
Avia Ben David n. 1974
Sahar Mordehai n.1975
Galit Slikter n. 1970
Ilana Yafa n. 1941
Ilan Sheinfeld n. 1960
Adrian Grauenfels n. 1946
Lisa Katz n. 1949
Orna Armoni n. 1938
Ester Etingher n . 1941
Rafi Vicart n.1964
Yhiel Hazak n. 1936
Andrei Fischof
Avi Shein, poet stradal
Zwika Sternfeld n. 1955
Yehuda Amichai (1924-2000)
sâmbătă, 18 noiembrie 2017
Jacques PRÉVERT: VEȚI VEDEA ATÂT CÂT VEȚI VEDEA
DUMINICĂ
O statuie de marmură m-a condus
de mână
Azi în zi de duminică
cinematografele-s pline
De pe ramuri păsări privesc la
omeneasca lume
Iar statuia m-a-mbrățișat dar n-a
văzut nimeni
Decât un copil orb care mi-a
făcut din deget.
CALUL ROȘU
În manejul minciunii
E calul roșu al surâsului tău
Se tot rotește
Și eu stau acolo ca plantat
Poți să zici
Cu tristul realității bici
Și nu am nimic a spune
Surâsul ți-i la fel de adeverit
Ca adevărul meu împătrit.
TOAMNĂ
Un cal se prăbuși-n mijloc de
alee
Peste el frunzele prind a cădea
Dragostea noastră tremură
Și soarele de asemenea.
vineri, 17 noiembrie 2017
REZUMAT DE RECENZIE
(variantă
de revistă)
Pentru prozatorul Vasile Vasilache
(1926–2008) scrierea jurnalului nu a ținut de hazard, de moft, de „printre
altele”, ci a fost un act conștientizat, asumat și continuat chiar cu efort, cu
acribie, când era cazul, precum reiese din cele constatate de I. Nagacevschi, prefațatorul,
care a cunoscut caietele „de formate diferite, cu mult moloz în ele, cu scris
mărunt și înghesuit, cu zeci de ștersături și corectări, cu șirurile de litere
având tendința să se extindă în toate părțile, să se lățească peste câmpuri, să
iasă în afara paginii”.
Pe 18 noiembrie 1966 apare prima
notiță în cartea de... azi, editată, iată, peste cincizeci și unu de ani. Ca
program vag încă, scriitorul își vede rezumatele din paginile ce au a urma ca
pe „o confruntare a «Eu»-lui cu lumea, cu cei de mă cunosc
și… nu mă cunosc…”
Implicit, în discursul selectiv, se
întrevăd și punctele de atenție ale autorului, unul dintre care ține de portretele colegilor, de-ai noștri sau
de aiurea, primul din ele fiind al lui Ion Druță („Un talent, în care se zbat,
crispat, harul și vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere”.).
Sau portrete din lumea și literatura
mare: „Aseară am făcut cunoștință cu Tarkovski (Andrei – l.b.). Gesticulația, mișcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă
voit demonizat… Poate pentru a-și ascunde înstrăinarea față de cele
înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivități silite, «forțate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-și păstra intactă o copilărie întârziată
(sau poate netrăită?…)... Are un râs sticlos, nervos, o față care te izbește
printr-o necontenită mișcare convulsivă; ai senzația că poartă un obrăzar din
care face ce vrea, pungindu-l, desfăcându-l, unghiurile, colțurile gurii
ducându-le până la ureche, străin, automat”. (Portret realizat de un maestru,
ce mai!)
Ori: „Gorki reprezintă pentru
literatura universală unul din cele mai rare și mai ciudate cazuri: o sete
nebună de cunoaștere a hamalului, – amestecată sau mai bine zis inoculată
într-un talent, căruia tocmai asta îi e contraindicat, – a dat naștere unui
călugăr fanatic, care propovăduiește… beat… de tot ce-a vorbit o lume… până la
el!” Superb!
Prozatorul se abate pe pistele
teoreticienilor, unde își expune preocupările pentru artă (literatură, cinema),
relațiile dintre oameni, colegi. Astfel, în timp ce „critica literară”
aservită, de uz general sau academic de la Chișinău, stivuia pe raftul de
bibliotecă bizarerii despre realismul socialist, omul nou, rolul partidului,
atașamentul față de astea... și de celelalte, republicane și unionale, ale
„literaturii sovietice moldovenești” și a bravilor ei șoimi care nu erau, de
fapt, decât niște coțofene guralive, Vasilache scrie în jurnal despre unul din
fondatorii și promotorii formalismului rus, răspândit năvalnic în Europa și
peste ocean, Roman Jakobson, care într-un interviu din „Les Lettres Françaises”
„încearcă să dezvăluie o enigmă din multele, – raportul cuvânt-creație,
interacțiunea, interdependența și, totodată, contradicția dialectică dintre
acestea (fenomenologia ori structuralismul în lingvistică). Arta este un
adjectiv al realității, mulțumită primului, căci are tendința de verb, adică de
mișcare... Ciudat ca niciodată, azi arta dă dovadă de structuralism. Au nu
cumva o încătușă multavansatul scientism, au nu cumva tendința amețitoare de a
abstractiza exhaustiv noțiunea «lumea» știrbește spontaneitatea artei,
actul intuitiv?” Aici și în alte momente revelatorii din această spunere de
sine și de alții, de lume, îl vedem pe Vasile Vasilache cel mai puțin cunoscut
– scriitorul de dincolo de cromaticul său neaoșism asumat cu bună știință –
intelectualul timpului său, conectat la suflul și pulsiunile spirituale
transfrontaliere, de dincolo nu doar de hotarele sovietice, ci și de dincolo de
realismul socialist.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)