În
tinerețile mele studențești, Federico Garcia Lorca îmi era unul dintre poeții
preferați. Am un martor foarte obiectiv, care confirmă acest lucrul – jurnalul
„Student pe timpul rinocerilor (1969–1972)”, în care prima referință la marele
spaniol e din 4 noiembrie 1970: „Acasă, să citesc Lorca”.
Apoi a doua zi, pe 5: „Ieri, adică și azi,
până la orele 3 spre dimineață, l-am «studiat» pe Garcia Lorca. Poezia primilor
ani – excepțională. („Greiere!/ Stea sunătoare”; „Buzele tale sub ascunziș de
săruturi”; „Murdară de nisip și săruturi” – imagini evocatoare de contexte
întinse.)”.
Peste trei săptămâni fără două zile, notam:
„Astăzi am primit de la Moscova, prin sistemul cartea prin poștă, un set de cărți de poezie bilingve: Ungaretti,
Quasimodo, Lorca, Apollinaire, Eluard”. (Este vorba de setul din cinci poeți,
apărut în 1968 la „Editura pentru literatură”, București. Sistemul „Cartea prin
poștă” nu fusese afectat de aberantele interdicții de difuzare a presei și a
cărții românești în RSS Moldovenească, ajunsă, atunci, un fel de rezervație
pentru „aborigeni”: oriunde în alte teritorii ale fostei URSS se putea abona
presa și procura cartea românească, numai la noi – niet!).
Pe parcursul altor ani de studenție, am tot
revenit la poezia lui Lorca: „Refugiul în lectură ca intenție de a face
abstracție de kakiul... aspru (eram militar – n.m.). Lorca: „Castaniete./ Castaniete./ Cărăbuș sonor”;
„Copacilor!/ Ați fost săgeți/ din azur căzătoare”; „Fecioară cu crinolină,/
fecioară-a singurătății,/ deschisă ca o imensă/ lalea” (25.VI.1972);
„Lorca despre Don Luis de Góngora: «Pentru
prima oară în istoria limbii spaniole el creează o nouă metodă de căutare și
plăsmuire a metaforei și în adâncul sufletului său consideră că nemurirea
operei poetice depinde de consistența și buna închegare a imaginilor».
Iarăși Lorca: «Lumea poetului constă din
contradicții... Poezia nu are nevoie de adepți, ci de îndrăgostiți»”;
„La mare și la Cetatea Albă, l-am citit pe Jorge Guillén din colecția Cele mai frumoase poezii. Spaniol mare,
dar nu ca Lorca sau Juan Ramón Jiménez, de care a fost aproape, însă trăind
cu mult mai mult decât ei”.
În 1972, scriam poemul „Motiv hispanic”, care avea de motto versurile lui
Lorca: „Ai! Între albii muri hispanici/ negrii tauri ai tristeții!” (din
păcate, motto suprimat la apariția primei mele cărți, în 1976), care e
următorul:
Lăsând toreadorul nemișcat
reuși să fugă din arenă.
Își spunea că la sfârșitul străzii
vor începe
libertatea lui și tihna...
...dar i-apăru în față câmpul roș’-aprins
andaluzul câmp împurpurat
și-nnebunitul taur își înfipse
coarnele-n țărână
aruncând spre ceruri
rădăcini și floare
sângele de maci.
Imboldul acestor versuri
bineînțeles că pornise din creația lorchiană, iar toreadorul nemișcat, îmi amintesc cu toată limpezimea memoriei, în
subtextele versurilor mele era Ignacio Sánchez Mejías, prietenul poetului
care avea să-l înveșnicească în zguduitorul său „Bocet...”, de la ora cinci a
chindiei, când „taurul deja
îi mugea peste frunte” bravului matador răpus. Este o vibrație de ecou
lorchian-hispanică și într-un alt text din acea carte de debut a mea, „Spinul
ca un pumnal”, dedicat unuia dintre prietenii lui Garcia Lorca, poetului Pablo
Neruda: „...prea crud/ i-a fost dat să erupă furtunii...// Izbită orbește,/
creanga își repezi spinul ca pe un
pumnal/ în inima privighetorii oploșite/ printre ramurile trandafirilor”.
Inițial, credeam că doar îmi amintesc, pentru că, la o mai recentă răscolire
prin mapele arhivei, să constat că, tot pe atunci, în adânci tinereți, chiar
tradusesem câteva poeme de Lorca, însă nu am mers prea departe în domeniu. Era
ceva similar ce mi se întâmplase cu un alt mare poet, Boris Pasternak, caz
expus în eseul „Debutul
de traducător și nu numai”, publicat în presa bucureșteană, dar și în volumul
meu „Dincolo de suprafață” (2013).
Și iată că, în a doua jumătate a anului de
grație 2017, umbra lui Federico Garcia Lorca m-a rechemat în plină-lumină
creația Marelui Poet, pe care, cu modestia de rigoare, îl prezint în această
carte în versiunea mea, a celuia care l-a citit și l-a admirat într-un uriaș,
aș zice, interval de timp, de poezie, de vârstă, de destin – de la 18 la 68 de
ani. Și continuă să-l admire. Vârstă, destin de cititor și de scriitor care nu
se pot despărți de Federico Garcia Lorca. Sunt sigur, aceasta li se întâmplă
nenumăraților cititori și scriitori din lume.
L.B.
* *
*
Se
naște în localitatea Fuente Vaqueros/ Gganada în familia unui latifundiar. Face
studii universitare la Granada și Madrid. În 1918 publică prima sa carte
„Impresii și peisaje” (eseuri și proză), urmată de „Carte de poeme” (1921),
„Cântece” (1928), „Romaciero țigan” (1928), „Poetul la New York” (1930),
„Divanul Tamatit” (1936), „Sonetele dragostei obscure” (1936) ș. a. Scrie piese
de teatru, pe care le montează în Spania și În America Latină.
Când
în Spania izbucnește Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia
sau în Mexic, ambasadorii cărora se oferă să-l ajute, intuind că poetul ar
putea deveni victima unui atentat. Pe 16
august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanțele
fasciștilor, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună. Cărțile sale sunt
arse în Plaza del Carmen din Granada și interzise în timpul franchismului.
Este considerat cel mai de seamă reprezentant
al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei
europene a secolului XX.
Cântec mic
Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.
Marmura fântânii adună
săruturi de buze-nsetate,
visele umilelor stele
