Laurenţiu
ULICI
(6.V.1943
– 16.XI.2000)
REZISTENŢA, LUPTA CU
GREUTĂŢILE MATERIALE, AFIRMAREA PE PLAN UNIVERSAL?
– Stimate Laurenţiu Ulici, eşti un
critic literar cu o identitate inconfundabilă, din care motiv aşi vrea să aflu
ce crezi despre opinia că, chipurile, critica poate fi considerată şi drept o
formă legalizată a invidiei. Invidiezi prozatorii, poeţii, dramaturgii?
– Totdeauna pe toţi. Asta dintr-un
motiv foarte simplu, că am început a scrie eu însumi literatură, adică poezie,
ca tot românul, boală de care nu m-am lăsat niciodată. În schimb, am avut
destulă prudenţă să nu mă afişez cu producţiile mele literare decât până la
vârsta de 20 de ani, hotar după care am abandonat poezia. Aşa că invidia mea
pentru autorii de literatură există, dar e productivă.
– Abandonarea despre care ai
vorbit mă face să te întreb dacă povestea destinului tău se împarte în mai
multe capitole sau e o naraţiune coerentă, în flux neîntrerupt.
– Păi, întâi şi întâi am vrut să
fac matematică. Până pe la 18 ani eram convins că voi cerceta în tainele
cifrelor. Am avut însă „ghinion”, deturnarea de interese pornind de la un
profesor de română care în clasa a unsprezecea la secţia reală a unui liceu din
Ploieşti ne preda la orele lui de curs autorii care nu intrau în manuale,
aceştia fiind, de fapt, interzişi: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi,
George Bacovia etc. Atât de interesant ştia să-şi facă orele, încât eu, care
eram un cititor de literatură şi până atunci, mi-am schimbat subit orientarea
şi în loc să mă duc la facultatea de matematică, unde era firesc să merg, am
dat la filologie. Am făcut asta dintr-un anumit motiv. Nu eram foarte bun la
matematică. Eram bun, dar aveam in clasă colegi mult mai dotaţi la obiectul în
cauză, cunoscuţi în toată ţara, olimpici ş.a.m.d. Vrând-nevrând, eram în planul
al doilea şi am preferat să mă duc la filologie unde, cel puţin, în contextul
în care mă aflam, nu aveam nimic în faţă, fiindcă niciunul de la real nu dădea
la filologie unde se duc de regulă cei de la umane. Apoi, tot în timpul
liceului, a doua mea pasiune era şahul. Am fost un şahist de performanţă, ca să
zic aşa, până la 16 ani. Eu joc bine acuma, dar atunci jucam foarte bine. Însă
m-am lăsat de şah tot din acelaşi motiv: aveam un coleg care era mult mai bun,
Florin Gheorghiu.
– Vestitul performer, campionul
României?
– Exact, el mi-a fost coleg de liceu
şi, iarăşi „ghinion”, mi-a fost după aceea şi coleg de an la facultate. Şi ce-i
mai rămâne omului când e obligat să se lase şi de matematică şi de şah? Numai
critica literară.
– În timpuri grele, de necazuri,
te-a chinuit, conştient sau inconştient, ceea ce aş numi perimetrul cuştii?
– Foarte puţin. De ce? Pentru că eu
am intrat în lume într-o perioadă când în România s-a produs ceea ce mai târziu
s-a numit aparenta liberalizare. Deci, am intrat în facultate în 1961, iar
liberalizarea a început cam pe atunci, de fapt puţin mai înainte, odată cu
plecarea trupelor sovietice din România, în 1959. În acei ani nu se mai intra
cu dosarul la facultate. Iar în anii următori liberalizarea era, să zicem, în
toi. Recuperasem exemplara tradiţie interbelică, mari scriitori, mari critici,
şi trăiam cu toţii într-un aer de libertate, care mai apoi s-a dovedit a fi
iluzoriu, însă în momentul acela credeam că vom face mult şi de preţ, profitând
de deschiderea spre Occident pe care o aveam atunci. Credeam că GULAG-ul s-a
terminat. În fine, această poveste n-a durat decât circa 10 ani, suficienţi
însă ca să ne transforme pe noi în nişte oameni liberi.
– Credeai, deci, într-un viitor
nezăbrelit?
—
Chiar
dacă nu conştientizam o asemenea situaţie (nu fac parte din categoria acelor
oameni care în 1965, de pildă, ar fi bănuit ce avea să se întâmple în 1971),
credeam că s-a terminat cu şurubul strâns. Însă o anumită viteză în lucrare am
avut-o întreaga generaţie – de fapt, nu numai generaţia mea, ci toţi acei care
eram activi în anii ’60. Probabil, presimţeam undeva, deşi nu puteam
conştientiza, că vor veni vremuri grele, chiar mai grele decât cele dinainte.
– Ai a-ţi reproşa anumite lucruri.
– Am multe să-mi reproşez. Depinde
din ce punct de vedere o luăm.
– Alege tu însuţi punctul.
– Nu-mi pot reproşa decât că nu am
avut suficientă tărie ca să urmez ceea ce eu consider şi astăzi că ar fi
trebuit să urmez, matematica pe care o resimt ca pe o nostalgie din ce în ce
mai presantă, şi presimt că n-o să treacă, ci, din contra, se va accentua. Se
vede că această obsesie porneşte şi de la faptul că nu mă simt mulţumit de ceea
ce fac în meserie.
– O spui din voită modestie?
–
Nu, nu, pentru mine modestia e pentru modeşti. Deci, eu nu sunt modest. E o
realitate interioară pe care nu văd de ce – dacă sunt întrebat – n-aş putea s-o
divulg. Nu e un secret atât de mare. Şi nu e din categoria acelor secrete pe
care dacă le ţii şi nu le spui e mai rău decât dacă le spui. Apoi sigur că
există o sumedenie de lucruri mărunte sau mai puţin mărunte pe care mi le pot
reproşa, dar care ţin de acest raport dintre aspiraţie şi vocaţie, între ceea
ce fac şi ceea ce aş fi putut, poate, face, pentru că nu am nicio probă că aş
fi putut ajunge un bun matematician. Asta complică şi mai mult nostalgia. Nu am
dovezi, dar îmi aduc aminte, vorba poetului.
– Să fi ajuns matematician aveai,
adică, o profesie mai la zi?
– Nu, nu mă interesează, pentru că
nu cred că există profesii mai la zi şi mai puţin la zi. Matematica o privesc
numai din punctul meu strict de vedere.
– Ai o funcţie, eşti unul dintre
diriguitorii Uniunii Scriitorilor din România, apoi eşti directorul revistei
„Luceafărul”, şi, ca să folosesc o vorbă de-a lui Fănuş Neagu, vreau să ştiu
dacă te consideri din rândul celor care nu s-ar da îndărăt de-a se muta în
verbul a porunci.
– Nu. Ăsta este un verb, dacă nu mă
înşel eu sau s-ar putea să nu mă înşel măcar din faptul că am făcut facultatea
de filologie, – deci, a porunci nu e
un verb de origine latină. Iar eu, în materie de verbe, prefer să mă recunosc
în naţiunea din care provin. Ca atare, nu am ideal în legătură cu funcţiile suspuse.
Funcţiile trec, cărţile rămân.
– N-ai dori să spui ceva despre
scriitor ca... slujbaş politic, ipostază în care îi vedem pe mulţi confraţi şi
în care te afli oarecum şi tu?
– Aicea e altceva de spus, cu atât
mai mult că astăzi la noi, precum bine ştii, există o falsă opinie care
pretinde, mă rog, nu ştiu pe ce bază, că scriitorii nu ar avea motive să se
implice în politică. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere din două
considerente. Unu: la ora asta, în România lipsind o clasă politică formată şi,
deci, în consecinţă, neexistând şi o clasă de comentatori politici pregătiţi ca
atare, scriitorii nu pot să nu se implice. Noi am avut până acuma o singură
categorie politică, aia a activiştilor comunişti, şi o singură categorie de
comentatori politici, ăia care repetau mereu ca nişte papagali tezele
tovarăşului secretar general... Deci, în aceste condiţii eu cred că un scriitor
are oricum mai multe şanse de a vedea mai bine, adică mai corect şi mai drept,
în acelaşi timp, lucrurile în perimetrul politicii, decât multe alte categorii
de cetăţeni care au prins gust pentru politică. Sau, ca să nu fac numaidecât o
discriminare, un scriitor are la fel de mare îndreptăţire să se ocupe de
politică, pe cât are oricine altcineva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte,
privind în tradiţia culturii şi politicii române vom vedea uşor că, de la Eminescu încoace şi chiar
înainte de Eminescu, în politică scriitorii au jucat un anumit rol, fie că s-au
implicat direct, fie că au influenţat politica prin opinii, prin comentarii,
prin ceea ce se va numi mai târziu gesturi sau acţiuni de politologie. Cu atât
mai mult azi, când lucrurile sunt atât de tulburi, o minte scriitoricească, de
presupus mai limpede sau mai limpede ca a altora, e chemată să intervină în
politică. Cei care refuză scriitorului dreptul de a face politică fac şi ei
politică, numai că un anume tip – politica puterii, politica oportunistă,
susţinând că un scriitor trebuie să fie mereu o conştiinţă severă a vremii sale
şi trebuie să... tacă mereu în opoziţie. Pe când opoziţia scriitorului trebuie
să fie de tip constructiv. Scriitorul trebuie să spună oricând adevărul,
indiferent dacă cel care se află la putere îi este simpatic sau nu. În clipa
când scriitorul joacă pe cartea puterii, făcându-se a nu vadea sau chiar nu
vede adevărul, atunci el este oportunist şi într-adevăr nu are ce căuta în
politică, încât ciudăţenia e următoarea: cei care ar trebui să nu facă politică
sunt cei care ne reproşează nouă că de ce facem politică.
– În România sunt foarte mulţi scriitori
angajaţi în politică, însă unii dintre ei spun lucruri foarte diferite. Care
din literaţi spune adevărul?
– Foarte mulţi scriitori spun
adevărul, iar cei care nu-1 spun sunt uşor de detectat şi de catalogat. Pe mine
nu m-a interesat niciodată un adevăr rostit în politică, de pildă, de Adrian
Păunescu, pentru că Păunescu este ceea ce se cheamă emblema oportunismului
politic, este chiar lipsa de gândire personală. El a fost permanent un slujbaş
al puterii, a ţinut în mâini şi mătura, şi făraşul de gunoi ale puterii, gunoi
pe care l-a strâns, pentru ca pe urmă să-1 împrăştie în toată ţara şi ca atare
orice schimbare sau neschimbare în legătură cu el nu mă interesează în plan
politic. El este tipul de scriitor care nu are ce căuta în politică, fiindcă nu
poate face decât rău. În schimb, am descoperit un scriitor cu mare vocaţie
pentru politică în persoana lui Nicolae Manolescu, apoi un scriitor din
generaţia mai tânără cu mare vocaţie pentru comentariul politic care este Ion
Cristoiu, ca să dau doar câteva exemple din multe posibile.
–
Dar să revenim la literatură. Nu ţi se creează impresia că, în destule cazuri,
critica română contemporană nu prea are simţul elogiului, substituindu-l cu o
ubicuă generozitate debordantă?
–
Depinde. Sunt critici şi critici. Criticii severi, după părerea mea, îşi fac
meseria bine, adică ştiu să vadă ceea ce au sub ochi. Au şi, cum numeai, simţul
elogiului, care înseamnă respectul faţă de operă. Dar au în acelaşi timp şi
condiţia lor de profesionişti, exprimată prin simţul analizei critice, care ii
obligă ca, în baza acestui respect pentru operă, să nu lase de-o parte
minusurile pe care le descoperă în respectiva operă, pentru că a privi tot
timpul un scriitor foarte important ca pe un autor de capodopere, – deşi, în
mod evident, în textele lui sunt minusuri, ca în orice operă ce se transformă
prin receptare, – Înseamnă de fapt de a nu avea simţ critic.
– Pe parcursul anilor ai lansat mulţi
tineri. Cum crezi, ai mână bună pentru binecuvântare?
– Ei, am lansat! Am avut, mă rog,
cartea pe care am scris-o timp de vreo 17 ani despre tot ce a fost debut în
România, începând din 1972 până în 1989. Sigur că am greşit de multe ori. Nu
cred însă să fi greşit vital, adică nu-mi aduc aminte să fi scris despre un
autor sau foarte mulţi autori că sunt formidabili la debut, iar ei să nu
confirme absolut afirmaţiile mele. Şi nici invers – să-i minimalizez cu totul la debut, iar ei să
ajungă demni de atenţie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, asta intră în regula
jocului. Niciun critic nu e un supraom. Receptarea mai ales a prunei cărţi
depinde de contextul în care a apărut ea, de starea ta de moment, de o serie
întreagă de factori care pot fi schimbători. După câţiva ani, acele debuturi
îţi apar cu totul altfel. Am făcut o experienţă, recitind după cinci ani o
carte recenzată de mine, având surpriza de a nu mai fi de acord cu mine însumi.
Dar acesta mi se pare un proces absolut firesc. Important e că din cei o mie şi
ceva de scriitori-debutanţi pe care i-am recenzat procentul celor în legătură cu
care pot să-mi fac reproşuri, fie că i-am supraevaluat, fie că i-am depreciat,
este deci rezonabil.
– Se creează impresia că mai
totdeauna criticii noştri încearcă obsedant să alăture numele noilor sosiţi în
literatură de cele ale unor scriitori consacraţi, de a pune în legătură
obligatorie creaţia unui debutant cu cea a unor predecesori autohtoni sau de
aiurea. Ai vreo atitudine faţă de acest tic critic?
–
Este o chestie normală, pentru că orice scriitor nou apare într-un anumit
context. El este, vrând sau nevrând, conştient sau nu, influenţat de contextul
în care apare. Pe de altă parte, chiar intimitatea lui este una construită de
la un punct. Construită din ce? Din lecturile din alţi autori, din felul lui de
a gândi, care este determinat tot de context. Şi-apoi, în al treilea rând, este
vorba de limbajul literar cu care vine un scriitor. Nu există un limbaj
original în absolut. Este firesc ca un critic când apare un autor nou să-i
fixeze locul. E o operaţie de topologie. Sigur că, de multe ori, criticii mai
puţin experimentaţi, ca să nu zic altfel, scriu despre lucrări mediocre aducând
în discuţie cărţi şi autori de primă valoare. Ei, asta poate fi o obsesie a
unora, dar ea este ridicolă, pentru că legăturile care se pot face, dacă nu
rămân în limitele bunului simţ critic, nu mai au niciun fel de pertinenţă. Îţi
dai seama, dacă eu, când apare un dramaturg nou, îl invoc pe Shakespeare mai
mult decât trebuie, una din două: ori am dat peste un Shakespeare, ceea ce e
greu de crezut, ori nu prea ştiu eu ce se întâmplă cu Shakespeare, nu cu
autorul nou.
– Reiese că în arealul romanesc
originalitatea absolută este exclusă?
– Nu numai în arealul românesc, ci
chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate
absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde
există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi
posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită.
Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte
foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se
întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară
a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare.
Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi
reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în
acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care
reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului,
fiindcă aceasta-i este menirea: să observe la un scriitor care este
contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face
altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă
originalitatea lui. Şi criticul este dator să observe acest caracter de
originalitate, păstrând proporţiile termenului.
– Astăzi, când este extrem de
vehiculat termenul de postmodernism, parcă ar fi insuficiente explicaţiile lui
teoretice. Rişti să le completezi?
