Cu titlu de autotest psihologic, introspectiv, să
încercăm a fi cât mai atenți la propriul nostru scris de mână, la cel al
rudelor, prietenilor, cunoscuților, apreciindu-l mai mult sau mai puțin conform
unor prescripții grafologice. În baza acestora, s-a ajuns la concluzia că
persoanele care au un scris foarte înclinat posedă o mare sensibilitate.
Literele în suiș vorbesc de ardoare. Finalele scurte – de economie. Scrierea
rapidă – despre o concepție promptă. Scrierea clară și armonioasă atestă o
inteligență limpede. Curbele denotă blândețe. Litera n caligrafiată în formă de u
ar sugera că autorul e un om binevoitor... O filă fără margine și alineate
denotă avariția. O margine egală de ambele părți relevă ordine și armonie. Un
scris orizontal, rigid, drept, „țeapăn“, e mărturia voinței și
inflexibilității. Scrisul orientat în pantă urcătoare, dar „aspru“, ar
deconspira, cică, vanitatea prostească. Dacă urcă exagerat, el e însemnul
exaltării. Scrisul care coboară adie a pesimism, a melancolie. Coborând energic,
el dezvăluie dezolare și poate că predispoziție spre – Doamne ferește! –
suicid. Scrierea sinuoasă, în serpentină, e cea a supleței de spirit, a
diplomației etc.
S-a susținut (unii zic, chiar, s-a constatat...) că nu
doar în scrisul unui individ, ci și în cel comun, al unui sau altui popor, sunt
investite o anumită psihologie și ireductibile trăsături de caracter etnic. Nu
e întâmplătoare, se crede, nici direcția scrisului, de la stânga la dreapta
sau viceversa. Izvoditorii scrisului ce aparțineau rasei negroide și celei
semite (sud-vestul Asiei și nordul Africii: arabii, sirienii, evreii etc.)
priveau către sud, spre locurile originii lor, însă își îndreptau scrisul spre
răsărit. Albii, în schimb, priveau spre nord, unde li se aflau tărâmurile
genezei, în consecință orientându-și scrisul tot spre răsărit, însă pe papirus
sau pergament vectorii grafici ai unora și celorlalți au ieșit ațintiți, de
fapt, în direcții diferite.
Nici configurația literelor în alfabete nu reprezintă un
dat invariabil. De-a lungul timpurilor, caligrafia își schimbă caracterul.
Herbert Read susținea că, întotdeauna, „conștiința individualității a fost
subordonată conștiinței solidarității de grup sau de clasă. Acest lucru ar
putea fi demonstrat în mod evident de istoria scrisului de mână. Însăși
expresia «scrisul de mână» este o noțiune modernă ce vorbește despre scriptele
grecilor sau ale romanilor, chiar și de cele ale umanismului. Până astăzi ne
tot minunăm de uniformitatea scrisului părinților sau bunicilor. În veacul al
XVIII-lea sau al XIX-lea, numai personalitățile cu totul excepționale și
excentrice își permiteau să aibă un scris de mână foarte individual“.
Printre cei care au întrunit deopotrivă caracteristici de
excepție și excentrice a fost și Herman Melville, metamorfozele dinamice ale
firii și psihologiei sale regăsindu-se chiar și într-o succintă, energică
mărturisire ce atestă o firească doză de exagerare pentru un om ales: „Fără să
vreau, caligrafia mea se transformă și încep să folosesc litere mari, de afiș.
Dați-mi o pană de condor! Dați-mi craterul Vezuviului drept călimară!“
De unde și concluzia că manuscrisele scriitorilor sunt
mai personale și mai deosebite unele de altele decât cărțile lor. S-a constatat
că până și vibrația literei din răvașele lui Pușkin se deosebea în cazul când
îi scria unui coleg sau când se adresa vreunui moșier. În genere, autorul
lui Evgheni Oneghin este stăpân
deplin pe scrisul său, modelându-l în funcție de situație și necesități. Chiar
și mostrele de autografe erau diverse, împărțite în două categorii și patru
specii. Prima categorie era considerată artistică, de creație, a doua –
mondenă. Cea dintâi include
două specii: de ciornă și pe curat. Secunda – specia intimă și cea oficială. A.
Efros remarca: „Autografele de creație pe curat sunt executate cu niște
trăsături zvâcnite, repezi, strălucitoare, triumfătoare în înălțările și
bruștele lor căderi, înzestrate cu o neclintită prezență a ritmului.
Autografele în ciornă sunt scrierea în halat, încă
desculță, cu literele ciufulite, cu stenogramele larvare ale cuvintelor, mai
curând reprezentând semnele convenționale ale viitoarelor noțiuni, decât
sensuri inteligibile...“
Naratorul din nuvela lui A.P. Cehov Scriitorul spune despre un personaj: „Judecând după caligrafia sa
dezinvoltă, cu înflorituri, el nu era străin de civilizația europeană“. Poate
că respectivul tindea să atingă un anumit ideal caligrafic, definit de Herbert
Read ca „scris înzestrat cu frumusețe, dar fără personalitate. Deoarece
personalitatea nu încearcă să se manifeste decât rareori în iscălitură sau în
câte un autograf“. Cehov însuși aproape că nu a lăsat în urma sa manuscrise.
Cele existente, totuși, le-au păstrat apropiații și prietenii săi. De altfel,
acest detaliu vorbește și el despre anumite trăsături de caracter ale celebrului
autor.
Iuri Tînianov a fost pus în gardă de felul în care a
apărut în ochii și înțelegerea altora propria sa caligrafie, remarcând: „Nu
cred în psiho-grafologie din clipa în care grafologul Morgenstern, privind la
scrisul meu, a spus că în viața-mi personală sunt un tiran“. Ei bine, declară
omul ce declară, însă nu e obligatoriu să se tot țină de exclamații erupte în
clipe de năduf, precum i se întâmplă aceluiași I. Tînianov, care își menținu un
interes permanent față de particularitățile scrisului altora. Iată unele note
pe care le pregătise pentru un eventual studiu: „Cuneiformele pătrate ale lui
Ceaadaev, care-și bătea joc de epoca sa, filele manuscriselor lui asemănătoare
cu niște bule papale.
Parcă i-ar semăna, parcă nu i-ar semăna autorului său
scrisul lui Viazemski; pătrate, unele litere luate aparte, însă butucănoase, ca
din topor, cu streșini de paie prăvălite în toate părțile, ca într-un cătun
obișnuit, ce e proprietatea vreunui cneaz.
Începând cu Alexandru I, scrisul țarilor are alură de
cal-circar, dresat, în stare să se miște doar în cerc.
...Sârmă frântă, tremurătoare – scrisul lui Tiutcev,
amintind de colțuroasele linii gotice ale domurilor nemțești...
...Gogol e un sârguincios, sub a cărui mână mai trăiește
încă modelul consacrat de caligrafie“. Apoi, în altă parte: „Îngrijitul,
delicatul și copilărescul scris al lui Gogol...“
