Leo Butnaru
Punctul
Și
punctul mort va reînvia odată cu viețile care ajunseseră la el. Punctul va fi
din nou viu, neamenințând destine, acțiuni, iar morților ce vor reapărea în
Ziua Învierii le va reintra sufletul pe gura din care li se urcase la cer, spre
grădinile respirațiilor și inspirațiilor – adică, foștii morți își vor reprimi
duhul pe care și-l dăduseră și va fi o mare taină fremătătoare în aceste
Circuite ale Învierii oamenilor morți și punctelor moarte, și lume multă va
reîncepe să vorbească în limbile sanscrită și latină, ba chiar și în alte limbi
care, de veacuri, erau considerate moarte și care în Ziua Învierii vor reînvia
și ele cu tot cu vorbitorii și scriitorii lor stinși prin antichitate – până la
nașterea lui Hristos, care a fost unul din ultimii vorbitori de latină încă vie
(cel puțin pe Peninsula Sinai, alias Asia Apuseană). Da, latina limbă ce avea să moară și ea după Pilat
din Pont, care se spălase pe mâini și pe dinți de limba latină ce era deja pe
cale de neființă vorbită.
Și
la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat” și: „Iată limba
reînviată”, despre punct tăcându-se, pentru că se va subînțelege de la sine că
va reînvia și punctul mort cândva, iar într-o nouă viață Pilat ar fi învățat și
el o limbă, franceza sau engleză, să zicem, după care să se numească Pilat din
Point, adică Pilat din Punct, și de la capăt, – și pune virgulă, pentru că,
spre deosebire de punct, virgula nu moare niciodată, prin urmare nici nu
reînvie, ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeți, la drame, deoarece,
iată, – virgula pare o lacrimă căzând invers, spre cerurile unde se reînvie.
Ce-i cu
chestia asta…
Stelele sunt punctele de sub
cocârjarea a tot atâtea semne de întrebare metafizice, adică nevăzute, ceea ce
însă nu înseamnă că se poate face abstracție de ele – măcar la unele
interogații ar trebui totuși să se răspundă, – îmi ziceam eu în cazul când, în
fine, izbutisem să-i telefonez lui Dumnezeu, prin mare
minune răzbind la Orange-ul din tării.
Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos,
ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre cum se întâmplă chestia asta/
aia cu muzele, cu inspirația, în genere cu poezia – cum, de ce, din ce apare
ea, etcetera.
Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular, după care mi-a
spus că, pe moment, e cam ocupat și poate îi telefonez în altă zi, sau noapte –
(în genere, Dumnezeu nu doarme, veșnicia lui fiind o eternă insomnie)...
„Bine... Mulțumesc, Doamne Dumnezeule”, am zis, și am
închis. Dar din vocea Atoateștiutorului simțeam eu că – iertare, Doamne! – nici
El nu știe ce-i cu chestia asta/ aia, numită poezie...
Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul de la un
număr neidentificabil. „Eu sunt, fiule...”, se auzi în celular!
Era Dumnezeu! L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem
cu câteva clipe în urmă!
„Știu la ce te gândești... Așa e… ai dreptate – nu prea știu nici Eu ce-i cu
chestia pe care voi o numiți poezie... Iertare, fiule… Asta e…”, zise Domnul
Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…
Pe contraste
Soarele răsare aici, soarele
apune dincolo. O jumătate de lume se trezește și vrea să arate importantă în
proprii săi ochi, cealaltă jumătate de lume adoarme (nu-i fie de deochi) cu
gândul să pară importantă în propriul său vis, de unde toate neașezările în ea,
lumea ce ține să pară importantă/ impozantă (și neimpozitată) zi și noapte în
proprii ochi, în ochii stelelor, în propriul vis, în visul norilor și pulberea
cometelor, de care, de altfel, se teme să nu dea cumva, orbește, peste pământ,
peste dorința ei de a părea lume importantă în proprii ochi, în propriul vis,
în…
Nod în gât. Provocat de
părerea pe care o am despre inadecvatul comportament al lumii în proprii săi
ochi, în propriile sale vise, în ochii stelelor, în visele cometelor (asta e:
necontenit universul își avortează cetele de comete).
Nod în gât. Și dorința de
a pricepe dacă am sau nu dreptate. Să întreb pe cineva de pe aici, de aiurea. Poate
pe locțiitorul lui
Dumnezeu, sau
pe vreun locotenent mai puțin la cin, dacă ar avea timp și bunăvoință să-mi răspundă.
Da, locțiitorul lui Dumnezeu
trebuie să aibă în sarcină și în vedere problemele cu orgoliile și orologiile lumii, în care unul ca mine lucrează și
percepe pe contraste – bun, rău, rău, bun, om, Dumnezeu – eu, cel căruia uneori îi vine
să-și ia lumea în cap, firea-ar să fie, și de propria muncă pe contraste să fiu
aruncat în cele patru părți ale lumii, două – ce visează când se trezesc,
altele două – când adorm cu deșartă părere de măreție.
În toate astea e o
alternanță necesară, cel mai important fiind că, atunci
când o jumătate din omenire e trează, cealaltă jumătate a ei doarme. Pentru că
ar fi catastrofal, dacă toți pământenii ar fi treji în același timp, eu considerând
că numărul nenorocirilor în lume s-ar dubla…
Celebrul zâmbet enigmatic…
Bineînțeles,
prietenul meu ihtiolog deosebește delfinul de delfină. Ba mai mult, de la el am
deprins și eu atare subtilitate ihtiografică, astfel că odată, la delfinariu,
i-am spus unui alt amic, de data aceasta ornitolog; da, i-am spus lui, specialistului
în ale păsărilor, deoarece în acel caz nu conta specializarea, ci fenomenul la
care mă refeream: „Uite”, i-am zis, „delfina aia are zâmbetul Monei Lisa”. „Ba
chiar seamănă leit cu italiana aia franțuzită la Luvru!”, exclamă amicul ce
avea deplină dreptate în completarea cu care veni. Apoi el continuă: „Și ea, ca
și Mona, epilată grijuliu, neavând nici gene, nici sprâncene…” „Ce contează
asta?”, m-am cam mirat eu, accentuând din nou: „Zâmbetul, zâmbetul contează…”
„Da, da”, căzu din nou de acord amicul, precizând: „Delfina are zâmbetul
istovit al Sfintei Fecioare…”
Astfel
că deja eram ca și cum trei cunoscători în monalisalogie, alias delfinologie…
