Leo BUTNARU Între desen și amintiri. Un film de Constantin VACIU, 2020

ANTOLOGIA ASFALTULUI DESENELE COPIILOR 20202 Un film de Leo BUTNARU și C...

DIN AVANGARDA LUMII

 

 Din poezia avangardei ruse

În traducerea lui Leo BUTNARU

Dmitri KRIUCIKOV                                          

              (1887 – 1938)

 

În anul 1913 devine membru al „areopagului” Asociației Intuitive a Egofuturismului. A editat două cărți de versuri – „Netăcutul căzător” („Padun nemolcinîi”, 1913) și „Flori de gheață” (1914), precum și proclamația-poem „Coralul-preludiu” (1912). În perioada 1912-1916 publică frecvent versuri și articole în revistele și almanahurile futuriste și neofuturiste. (În principiu, spre deosebire de cubofuturiști, egofuturiștii se remarcau distinct prin caracterul asocial al scrisului, promovând individualismul, cerând abolirea rigorilor etice în artă.)

În pofida evidentei influențe a poeziei lui Igor Severianin, Dmitri Kriucikov era autorul cel mai „temperat” din asociație. Caracterul contradictoriu – tradiționalism-avangardism – a fost remarcat în recenziile semnate de I. Ehrenburg și V. Briusov.

În anul 1923 este arestat și condamnat la 10 ani de închisoare. După al doilea arest, în 1937, a fost împușcat. Reabilitat post-mortem ca jertfă a ororilor stalinismului.

 

 

PRIN ZĂPEZI

 

Din nou s-a răsturnat și împrăștiat

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate!

Și iarăși, oboseala înfruntându-mi,

În înflăcărate-mpurpurări de-amurg

La scară-o să aștept îngândurat.

Peste mine prin pajiști azurii

Norii de ninsoare-n depărtare

Ajurul și-l plutesc în legănare...

Și-n înghețata, geroasa minunăție –

Ce scârțâit strident, ce freamăt tumultos!

Râul – stea scânteietoare.

Ziua-i ca o perlă mică,

Inima-i tare și precaută, –

Inimii a pierde nimica nu-i este dat.

Pudriera care îți ia vederea

A unei aurite porumbițe cârlionțate

Din nou s-a răsturnat, împrăștiat!

 

(1913

 

 

ÎN TOAMNĂ

 

Din nou sunt al tău, oraș al toamnei,

Am venit la tine de pe stânci polare,

Unde-i densă, tulbure aroma pinetului,

Unde-i de ne-îmblânzit talazul din zare.

 

Îmi place electricul tău refren,

Severul joc tresăltat al tramvaielor,

Al canalelor plescăit elegiac

Și coerenta vorbă-a înserărilor.

 

În suflet, precum tundre-acaparatoare,

S-au extins realități și vise ciudate,

Iar în inimă – contrare e; amintirile

Își răvășesc – păzea! – lumi împuținate.

 

Și până la crăpat de zori gata-s de a-ți bea

Purpurul sau azurul luminilor clare,

Până-ar fi să cad răpus de oboseală

În pădurea felinarelor cântătoare.

 

Că-ar fi aproape-o ninsoare scânteioasă

I se pare inimii – drept albă uvertură

Pe sub stelarul, radiosul râu

Ce umbrele ne joacă a caricatură.

 

(1913)

 

 

*   *  *

 

Tu ești îmbrăcată în rotondă de fulgi scânteioși.

Deja se duce și-al cincilea ceas. Seara-i sobră, tihnită.

Iar în depărtatul azur cineva risipi neglijent

Cioburi-mii de gheață dintr-o sfărâmată sită.

Imaginează-ți cum, noaptea, va luci dens-intens

Smaralde revărsate de al tăriilor ocean,

Cum plana-va pasărea cu ochii negrii,

Cu negre aripi, de-asemeni, – antic-eternul bâtlan.

Imaginează-ți cum se va-nălța ancestralul luminător

Din argintie raclă, cum și cât de calm, neauzit

Va da ocol tundrei, locașul ocrotindu-și

De ochi răi, de obide și cuvânt răstit.

Imaginează-ți cum, în noapte, cu văz friguros,

Tot mai mult se răcesc ghețari, acostând la Novaia zemlea*,

Precum copleși orfani, nomazi sinilii,

Plutitori, licăr de faruri ca și purtând.

Pe pervaz – plâns-ozor din lacrimi înghețate.

Ca și mine, capricios, el e stih care moare.

Tu treci în rotondă de fulgi scânteioși.

S-a dus ora cinci. Seara-i tihnită, se pare.

 

(1913)

_______ 

*Novaia zemlea (Pământul nou) – insulă în Oceanul Arctic.

 

 

Graal-ARELSKI/ Stefan Petrov   

(1888/89 – 1938?)

 

UN INTERVIU ÎN SERBIA

– Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.

Pentru dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine nemuritor în versurile sale?

– A vorbi despre poezie în general, despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e să vorbim de alter ego, al doilea eu al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:

omul e atât de neștiutor

omul e atât de hazliu

omul e atât de iresponsabil

încât poate spune orice

spre exemplu:

nemurire...

 

– Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?

– Să ne amintim de mereu neobișnuita, inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente.  Poezia pură, sui generis despre sine, pentru sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o parte  de... el însuși, adică de ceea ce l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de  pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare, poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat, orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.

– Poate oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?

SĂ ÎNVĂȚĂM ALFABETUL!

  

POEME ÎN VARĂ-TOAMNĂ

 

Leo BUTNARU

Neo-pastel la Mircești
 
să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune
                        Alecsandri, „Vasile Porojan”
 
E miez de vară, curpenii zemoșilor rătăcesc
doar doi, trei metri depărtare de la rădăcină
semnalizând cu pâlniile de mici gramofoane
spre-a ademeni albine, libelule și lumină.
 
O fi ceva din pasteluri medievale, pe la noi
duse în romantisme junimiste de Alecsandri
azi, spre Mircești, tremurând dincolo de parbriz
peste-asfaltul încins, în apa morților, cum ar veni.
 
E un drum istoric și oarecât hazliu – chiar pe el
porniră în lumea mare țiganii eliberați pe vecie
și tot pe el revenind cu rugăminți fierbinți de a fi
oploșiți, ca-n vremile bune, în izbăvitoarea robie.
 
...Și ar mai fi de continuat subiect, fapte istorice
însă ești pus la punct de corectitudinea politică
corectat și de curriculum școlar, de minimalism...
Deci, adio poete boier, adio Porojan Vasilică...
 
 
Interdicții prinse în pioneze
 
Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un
Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;
vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 
erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.
 
În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)
inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri
azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)
sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.
 
Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii
în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.
Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*
crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare
 
până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!
Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.
Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită
în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...
_________________
*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.
 
Incipit avangarda română
 
În memoria lui Marin Mincu
 
Cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă a mulsului
ca iuți săgeți de noime între simți și gând
 
încât e ceva ce duce la desprindere de simbolism
și început de avangardă tremolo-n româna poezie
cu Fundoianu la Herța, cu Voronca la Paris
și Celan ce îndelung pe sumbre poduri întârzie.
 
E ceva cu Tzara, Luca și Urmuz-pistolarul, cu Vinea
culegând viile și vina sfidării. Apoi apare-n rol
Bogza și Dinu, acesta potrivindu-și numele Roll
binecuvântat de pana lui Pană, amical-benevol.
 
Ionescu mână rinocerii spre Nistru și Dâmbovița
din munți îi alunecă îndărăt ghețarii și zăpezile
iar apa Bucureștiului le păstrează până azi grotescul
și absurdul jos, la Mitropolie – privește și vezi-le
 
când cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății în școli și pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă-n amurgul mulsului
ca iuți săgeți de sensuri între simț, dada și gând.
 
 
Crucea roșie a cuvintelor
 
cuvintele ca oşti
            Voronca
 
Cuvintele ca oști lipsite de cuvânt
ce doar gem, urlă când sunt decimate
de-oștiri din alte limbi, dar mai necruțător
de armia tăcerii, bolnave, necurmate.
 
Pe câmpuri de bătaie orice dicționar
se face lazaret cu cloroform și ghips
cu cârje pentru vocale rănite și consoane
gemând și înjurând în stil de-apocalips.
 
Astfel, și textu-acesta e din suferința
cuvintelor întinse pe filă ca pe targă
pe care alte cuvinte de la roșia cruce
le va-nvăța pe nou să spună și să meargă
 
pentru a-și duce cruce vorbirii sau tăcerii
sub steagul de izbândă sau sub pânza neagră.
 
 
Între pietre
 
un timp pentru a arunca cu pietre
şi un timp pentru a strânge pietre
                            Ecleziastul, 3/5
 
Erupe pământul, aruncând cu pietre-n pietre
și în patria omului pus, îngrozit, pe fugă.
Din piatră aruncată-n altă piatră-n lume
Brâncuși cioplise îndurerată „Rugă”.
 
E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit
Pietre-n pietre și-n omeni izgoniți de pe vetre
dar la potolirea lapidării pietrelor cu pietre
pentru pietre nu vine și timp de a strânge pietre
 
căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele
Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,
iar omul tot mai să creadă că, posibil, doar pietrele
ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit.
 
Între pian și pegas
 
Pianul mecanic e strâmtorat de pianul digital
pianina cu coadă-i concurată de pianina cu priză
(e drept, pe asta nu poate urca păunul, ca pe prima,
desfăcându-și coda-evantai – multicoloră surpriză).
 
Numai poezia e concurată de ea însăși, de aceea
confruntarea e mult mai acerbă, de parcă cerbii
se bat cap în cap, coarne-n coarne, la timp de rut,
sau se încaieră, prostește, pegașii, superbii,
 
de se întâmplă nu o dată ca-n ardoarea luptei
unii să-și arunce călăreții dintre aripi, din spate
și-atunci e tristețe în regatul metaforei lumii, dar
a mare bucurie trâmbițează Platon în cetate –
 
locul, vatra unui filosof cam de rând, dar abil, șiret,
polis cu cele mai multe piane dezacordate,
loc de ocolit, în el fără mormântul vreunui poet
care chiar până-a se naște fusese izgonit din cetate.

POETUL NIKOLAI BURLIUK - JERTFĂ A BOLȘEVISMULUI