VEDEREA DINSPRE ALȚII

 

VEDERI INTERCONECTATE, REFLECȚII CONECTATE

 

Eseurile (yes-euri, în transcriere ludică) lui Leo Butnaru din Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri)[*], structurate într-un diptic, prima parte conținând 25 vederi dinspre alții, a doua, 19 vederi spre alții, pun în paradigmă literară relația de empatie cu literatura și relațiile complexe cu celălalt, relații în care se răsfrânge dragostea permanentă pentru literatură, simultan cu alte umori – admirative, de prețuire, pe de o parte, polemice, ironice, persiflante, pe de alta.
Iubind mult literatura care este artă a cuvântului, Leo Butnaru nu poate rămâne indiferent la felul în care cuvântul este reflectat în undele oglinzii artei fiecăruia și acolo unde spiritul său critic identifică abaterile, improvizațiile grafomanului, veleitarului, verbul devine sulfurant, vituperant.
Nu există teme privilegiate când este vorba despre creație și creator. Eseurile din prima parte pot fi grupate tematic în jurul unor probleme care-l preocupă din punctul de vedere al clarificării de sine în complexa și complicata relație cu sine și cu ceilalți, cu literatura de bună calitate. Leo Butnaru este, structural, un poet, resorturile sale profunde îl situează într-o ecuație singulară cu lumea cuvântului, pe care-l face viu integrându-l în țesătura gândurilor și sentimentelor sale.
Așadar, Leo Butnaru este poet, dar trebuie luat în seamă și ca eseist, întrucât eseurile, yes-eurile, beneficiază de aceeași dăruire reverberată în alte ecuații de sens, care dau expresie reflecțiilor asupra actului creator. El întoarce ocheanul când spre sine, când spre alții, când spre problemele literaturii, orientate spre relația dintre creator și creație, interesat și de  sociologia literaturii, evidentă în interesul pentru relația creație-creator-receptor.
Privind lucrurile dinspre particular spre general, la nivelul întregului, cele aproximativ 50 de eseuri se restrâng în albia unui discurs eseistic individual, personalizat, cu etapele sale, cu valențe memorialistice și eseistico-critice, având un anume ceremonial al spunerii.
E, mai întâi, autoprezentarea, un fel de captatio benevolentiae, dacă ne imaginăm aceste yes-euri ca povestiri așezate într-o structură, ce grupează eseuri-povestiri despre el ilustrative pentru relația Leo Butnaru par lui-même: Starea de debutant, Acum 50 de ani, poet român debutant în URSS, Săteanul de ieri scriind despre oraș, Ghinion și învățăminte, Șaptezecist, optzecist?; Leo Butnaru despre alții, Leo Butnaru prin alții: Dinspre alții spre mine, Liviu Damian: poetul dintr-o generație de prunci cărunți, Mărturisiri la rupere de vremi și cutremur de destine, Jurnalul lui Vasile Vasilache, Ere și epoci pe sponci, Mai că boemă la Chișinău. Acestea sunt vederile admirative spre alții, despre prietenie, apreciere, sentimente care-i leagă pe cei care scriu, despre atmosfera literară în Chișinăul ante- și postdecembrist.
Vederile spre sine se evidențiază în eseurile care conțin dezvoltări ale propriei concepții literare, dezvoltate în adevărate crezuri și mărturisiri literare în care privirea se împarte spre sine și spre literatură. Sunt mărturisirile de credință literară, reflectări ale eului creator în oglinda literaturii: Odiseea ondulațiilor, Creația și politica sau scurtcircuitul de personalitate, Din vremuri în care se modifică paradigma, Să te pui sub semnul întrebării, În consubstanțialitate, Probabilitatea  și poezia, „Metafora absolută”, Poezia ca dezvăț de mulțime, Note la ierarhie sau despre numărul 33.
În tematica vederii spre alții, se relevă fațetele multiple ale personalității lui Leo Butnaru, ca om și scriitor. Ca om, prețuiește valorile prieteniei și limbajul său devine cald, afectiv când evocă prietenii: Liviu Damian, Vasile Vasilache, când își exprimă admirația față de Nichita Stănescu, evocat în trei eseuri din partea a doua: Osip Mandelștam în românește și umbra lui Nichita Stănescu la Voronej, Nichita Stănescu la Chișinău, Despre urmele bunicilor lui Nichita Stănescu, față de P. Istrati (P. Istrati, deschizător de drum în spațiul literar rus), Filippo Tommaso Marinetti (Marinetti și avangardismul rus), Lev Tolstoi (Lev Tolstoi în Moldova și Țara Românescă. 1854).
Și când scrie admirativ, și când scrie polemic, scriitura lui Leo Butnaru relevă spiritul critic – clar, tranșant, despărțind bine apele literaturii pentru a distinge valoarea de impostură, adevărul de neadevăr și mistificare. În Junimea a fost... o gașcă?, polemistul Leo Butnaru recurge la toate armele: ironie, maliție, persiflare, sarcasm pentru a demonta cu argumente imbatabile mistificările și denaturările lui M.V.Ciobanu pentru care grup și gașcă sunt sinonime valoric, iar, în acest context Junimea n-ar fi fost decât o gașcă literară. Orice minimalizare a grupării junimiste este un atac la reperele fundamentale ale literaturii române care afectează construcția în întregime. Maiorescian, Leo Butnaru aplică, în aceste cazuri, sinteza generală în atac, pentru a-i descuraja pe mistificatori, pe denigratori. Ar fi nevoie de o armată de Leo Butnari pentru a opri ofensiva împotriva valorilor culturii noastre...
Polemic este și eseul Cititorii mei/tăi/lui/noștri în care transpare interesul pentru receptarea operei, dinspre cititorul autentic, interesat de propria cultivare a spiritului și de adevărul operei. Necititorul „beneficiază” de un portret hilar: „Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei... Dumnezeu știe… Pot spune cu certitudine doar cine nu ar fi cititorii respectivi. Astfel, cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, așa nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bunăvoie și «de lux» din zilele noastre. Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri. Cum nu citeau papuașii care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă…”
În consubstanțialitate dă o idee despre luciditatea în analiză a lui Leo Butnaru. Din planul contempalției generalizatoare: „Odată ce contemporaneitatea noastră acceptă confesiunea personală și autoreferențială nu în formule solemne, aproape ritualice, ci în unele ușor ironice, autoironice, să zic și eu ceva despre propria mea poezie, pe care o consider una a consubstanțialității care, în diverse cazuri și lucrări aparte, poate integra deopotrivă aspecte, elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunoscut mai multe direcții lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor, chiar secolelor, însă chiar de vorbesc aici de o durată temporală, nu aceasta mă interesează, ci constantele și caracteristicile revelate ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru totdeauna și nu numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismului sau avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre periodizante, există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia, precum o dovedesc, fără să vrea, mulțimi de autori care îți adjectivează apartenența (nu identitatea! – pe aceasta nu o au) cu incertitudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului”, el coboară în particularitatea analizei aplicate operei, o adevărată autoscopie livrescă: „Astfel, spre exemplificare din propriile-mi cărți, poemele din volumul Sfinxul itinerant au o atingere mai sesizabilă cu fenomenologia avangardismului, căreia îi este specifică estetica și filosofia implicitului, parabolei, indirectitudinii. În anumite cazuri am încercat tentația, ispita cvasidicteului, când, pot spune, nu mi se revela (și mi se propunea de... mine însumi!) o «producție lingvistică spontană» (Marcel Raymond), ci un flux de elemente poetice care, cred, apriori, întrețineau oarecare iradieri mutuale între ele, ceea ce și avea să le facă (foarte)-subiectiv-compatibile într-un poem sau altul”, pentru a ajunge la o adevărată radiografie a eului/sinelui așa cum apare transfigurat în poezia Sfinxul itinerant. Poezia de aici e o reflectare dinspre intimitatea eului profund spre conștiință, „conștiința mea”. Creatorul este, așadar, consubstanțial operei, eul biologic și eul creator sunt fețe ale aceleiași personalități.
Temele prezentului literar: ierarhiile din literature, relația dintre individualitatea creatoare și grup, ispita puterii și relația dintre creator și putere, văzută ca un „scurtcircuit de personalitate”, generațiile literare și relația dintre generații, toate acestea îl preocupă pe Leo Butnaru și asupra lor meditează. Integrându-se, biologic, în generația '70, Leo Butnaru notează că „noi, generația '70, am trăit în timpuri diferite”, „am viețuit chiar în epoci diferite”: „Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta se modifică și ceea ce înțelesesem, ca ieri alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el…” Un mod original de a vedea concret celebra teză a negării negației: noul neagă ceea ce e vechi și, la rândul lui, devine vechi.
În eseurile din partea a doua, Leo Butnaru face adevărate exerciții de admirație, folosindu-se de instrumentele criticului și istoricului literar, adept al ideii potrivit căreia critica nu este doar arta de a admira, ci arta de a admira exigent.
Undeva, Leo Butnaru face o precizare: „În literatură, limbajul, cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală, prin ceea ce Spraier numea «surori de imagini»”. Ideea se aplică chiar literarității eseurilor lui Leo Butnaru, eseuri care răspund acestei duble intenții – tranzitivă, semnificare cognitivă, și reflexivă, percepție imaginativă, întrucât informațiile despre Lev Tolstoi sau Boris Pasternak, de exemplu, nu sunt indiferente, implicându-l, emotiv și persuasiv, pe cititor în adevărurile relevante pentru personalitatea scriitorilor.
Clarificările de istorie literară sunt extreme de interesante: referirile la bunicii slavi ai lui Nichita Stănescu (Nichita Stănescu la Chișinău), cu precizarea momentului de mulțumire adresată destinului care l-a făcut poet de limbă română; sau explicarea numelui Jivago din titlul romanului lui B. Pasternak: în limba rusă jivago este un adjectiv în genitiv însemnând „celui viu”. Această etimologie apare într-o explicație a lui Pasternak însuși: „«Eu repetam acest verset («Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu») și, copil ce eram, puneam virgulă după cuvântul «Dumnezeu». Ca și cum apărea un (alt) nume tainic al lui Hristos, «Jivago» («Celui viu»). Eu nu mă gândeam la Dumnezeu cel viu, ci la unul nou, al cărui nume, «Jivago», îmi era accesibil doar mie unuia. Viața întreagă mi-a trebuit pentru ca acea senzație a copilului să devină realitate – să-i pun acest nume personajului romanului meu. Iată istoria adevarată, «substratul» alegerii. În afară de asta, «Jivago» ar putea fi asemenea unor nume siberiene sonore și expresive, cum ar fi Mertvago (Mortului), Veselago (Veselului). Aici, simbolul coincide cu realitatea, nu o încalcă, nu-i contravine»”.
Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri) este o carte stimulantă, motivantă pentru cititorul dornic să știe, să afle, interesantă prin tematică și scriitură, o carte care satisface, deopotrivă, curiozitatea intelectuală și plăcerea lecturii. A o parcurge prin lectură cognitiv-empatică înseamnă a-ți oferi șansa de a intra în vibrația autenticului și a valorii adevărate.

 

ANA DOBRE

25 noiembrie 2020

 

---

[*] Leo Butnaru, Vedere dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020.

DOI POEȚI AI AVANGARDEI

 

Nikolai LEPOK  (Kopel)  (18?? – 19??)

 

A făcut parte din grupul fuiștilor (de la francezul: fou = nebun, dement). Împreună cu B. Pereleșin, publică volumul futurist, „Mozgovoi Rajjij” (1921) – rajjij fiind o verbocreație în baza a două noțiuni: raj  – furie, mânie, și jija – lichid cleios, must, zeamă, – astfel că, în românește, titlul ar putea fi aproximat ca: „Furimustul creierilor”. În același tandem, semnează și volumul de poeme „Dialectica azi”.

Ca și colegii săi, Lepok e în contratimp cu expresioniștii (I. Sokolov, să zicem), care și-au orientat discursul pe „șinele” constructivismului și raționalizării, el, fuistul, păstrându-și dreptul, ca poet, la intuiție și incidental în creație. Era ceea ce deosebea fuiștii în contextul atâtor grupări literare, ce se anunțaseră în cele două capitale ale Rusiei, Petrograd și Moscova, prin neaderența lor la neconstructivism apropiindu-se de cei din „Parnasul moscovit” și emoționaliști, chiar și de nicevoki (nimicniciști), în confruntarea lor cu „corabia pe val de ducă a simbolismului”, cu „Societatea studierii limbii și cea a secetei cerebrale”.

Recenzând „Furimustul creierilor”, Serghei Bobrov menționa că autorii își trag obârșia din „Centrifuga” anilor 1914-1916 (protagoniști – S. Bobrov, N. Aseev, B. Pasternak, Bojidar), „de unde au preluat ceea ce e mai greu și mai complicat de receptat, chiar dacă uneori ies cu bine de sub canoane”.

În anul 1923 Lepok își anunță cartea sa de versuri „În cercuri irepetabile” care, însă, nu a mai fost editată.

 
*     *     *
 
Plângăcios-lipicioasă ziua-toată
vechiturile borhotului murdar
arare schimbătoare erup
cu gălbenușuri de chihlimbar.
 
Acum în mestecăniș
vântul clatină aleanul durut
vuiet năpârlit și bătaie la cuțite
sub poala codrului câți au căzut?
 
După geam cineva trebuie să stingă
pupilele mucurilor de lumânări
nodul zilei e tot mai strâns și
spânzură arsură tomnatică-n zări.
 
Iar mie barierele toamnei
mi-s alergări cu obstacole
îmi plac carierele vântului
turbulentă amnezie în calcule.
 
Cunosc păpădia la frig; las`
să rebegească prin a toamna aurie
și iată cu frământ de limbă strigă
și iarăși – peste poduri de bucurie.
 
Obscuritate
 
În afara orașului se tăinuiesc hoți. Obrajii
se încenușează întunecat. Umbrele ca iepurii.
Iar după orizont complotiștii
la chemarea zării alunecă-n jos, vineții.
 
Ca de obicei dimineața-i grea tihnită
de presimțitul zării prinde-a se-ncorda
doar acolo și ăstora tuturora
parcă li s-ar fi ars cu tânjire mila.
 
 
*      *      *
 
Peste valul împrospătat
în dimineață din nou buzele pietrelor
și zburlitul vuiet năvălește
în ulițele albastre, plescăitor.
 
Cirip și freamăt, foșnet și piscuit
șerpuiră-nălțător, rotocoale, sul
și această sonoră pictură color
dimineții de iulie de tot dragul.
 
 
*     *      *
 
Mlădie pătrunzătoare
chemare de sirenă și înaltul
rândunelei
în azurul cuget.
Sirenă zumzăitoare
din urdiniș de stupi
mustos a sute
de ierburi tremur
trezind florile.
 
 

BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ

 

Leo BUTNARU

BIBLIOTECA POETICĂ IDEALĂ. 10 POEȚI

(Chestionar „Luceafărul de dimineață”)

•Încep... pluralist, cu un superb locaș, chiar cu o catedrală a poeților: Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky, ce întrunește zeci de autori celebri. E o ctitorie a virtuții și talentului, sensibilității și erudiției unui relativ tânăr monarh înțelept în regatul capodoperelor. Baconsky a fost poetul și traducătorul care a trăit și a valorificat magistral momentele de vârf ale stării emoțional-estetice, împământenind poezia lumii între Nistru și Dunăre. Pentru mulți scriitori români contemporani Panorama a fost Alma mater a poeziei. Dar și a eseisticii, eseismului, – prezentările succinte, însă foarte „miezoase”.

•Epopeea lui Ghilgameș, capodoperă mesopotamiană mitografică, de o perpetuă actualitate a ideației, care își confirmă cu prisosință validitatea universală, având mereu ceva de comunicat, de dezvăluit, de sugerat, de „provocat”, ca filozofie și artă. O construcție-arhetip implicată intrinsec în sistemul dinamic al creației umane propriu-zise, ca rețea în continuă desfășurare/amplificare de opere interdependente.

•Contele de Lautréamont. Citind Cânturile lui Maldoror, trăiești o experiență psihopoetică ce poate fi dată o dată la mia de cărți-capodopere-unicat. După lectură, încercând să-ți explici linii de ițe (și de forță!) întrețesute atât de neobișnuit în poetica de aur ceresc în amestec cu tina sau smoala infernului, te surprinzi copleșit de întrebări mereu reluate: Ce s-a întâmplat cu mine? Ce fel de lectură ciudată – poate că magică – să-mi fi prilejuit acest Maldoror, pe cât de dumnezeiesc ca făptuire artistică, pe atât de satanic ca mesaj? Răspunsul ar putea veni, parțial, de la Maurice Blanchot: „Cititorul are impresia că însăși pagina lecturii îl împinge spre o anume transformare radicală, spre o astfel de situație, care ar preschimba cititul într-un act absolut nou, ce nu prea are  multe în comun cu pretenția de a înțelege”.

•Arthur Rimbaud. Poetul adolescent cu o biografie aproape... lipsă, atipică, chiar... exotică, se poate spune, rarisim întâlnită în istoria literaturii. Fascinantul Arthur Rimbaud, a cărui – deplină! – carieră literară n-a durat decât 4–5 ani, însă, în pofida vârstei incredibil de primăvăratice, anticipează vizionar tendințele esențiale ale viitorului, încât junele care a fost ajunge în rândul... „străbunilor” ermetismului, în special, și ai poemului modern, în general.

•Charles Baudelaire. Autor genial, irezistibil de influent în poezia lumii, despre care Marcel Raymond a spus multe în faimoasa-i lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Un volum de recitit. De studiat cap-coadă. Și de la capăt...

•Velimir Hlebnikov. Творения / Creații. Poetul-fenomen, geniu incontestabil nu doar în poezie, ci în întreg arealul/arsenalul genurilor literare. Supranumit „Un Lobacevski al limbajului”.  Personalitatea sa e una de-a dreptul excepțională, impetuoasă și polivalentă, conjugând în mod original imaginația poetului, deducțiile omului de știință și viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideație de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spiritual-entropice.

•Federico García Lorca. Când invoci corifeii poeziei, cel mai cuminte e să o începi în mod aproape comun, dar conform cu adevărul, în măsura în care acesta e atestat într-un domeniu atât de subiectiv, cum este poezia, arta în general. În ce-l privește pe Lorca, obiectivitatea a fost verificată în timp, în nenumărate scrieri despre viața și opera sa, în baza cărora concluzia corolară ar fi că acesta este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX, adevăr crono-transfrontalier, valabil și în acest prim pătrar al secolului curent, și nici nu există semne că încă mult timp de azi înainte ar putea fi altfel.

•Vladimir Maiakovski. E din spița nu prea numeroșilor poeți, cărora li se potrivește calificativul de URIAȘ. Chiar dacă unora, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creație, 1920-1930), el se pare asemeni fantasticului șarpe  Uroboros care, făcându-se inel, mușcă din propriul trup (creație, destin, șansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuțina, dar, în esență, rămâne integru, cu toate ale sale, bune și rele. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptățit din anumite considerente. El ar ieși ca și „disculpat”, dacă, pur și simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăților, uneori de-a dreptul frivole. Maiakovski e cel din portretul pe care i l-a conturat marea poetă Marina Țvetaeva: Mai presus de cruci și goarne,/ Botezat în foc și fumu-n răsfir,/ Arhanghel cu pasul de tone și toane – Fulminant, în veci Vladimir! (Trad. L.B.)

•Paul Valéry. A convertit artistic preponderența rațiunii față de afectivitate (rigoarea supraveghează fervoarea), ceea ce presupune și o conștiință critică de veghe a poetului. Nu este exclusă, bineînțeles, nici emoția, însă trecută prin filtrul dens al inteligenței. În toate, pare a fi poetul balanțelor calme, care se situează pe o poziție mediană (juste milieu) între clasicism și modernism. Versurile sale, tradiționale ca formă, sunt inovatoare, moderne ca fond și par suduri între trecut, prezent și viitor; între idee și metaforă.

•Nichita Stănescu. Ar fi fost suficient să scrie doar cele 11 elegii, pentru a trasa atâtea drumuri și poteci, terestre sau pentru zbor, pe care le-au urmat, unii destul de inspirat, mulți poeți români din timpul lui și de după el.

 

 

POETUL CU NUMELE: DARUL LUI DUMNEZEU

 

Ospețele solitudinii

 

1

 

În cer melancolicul apus aproape s-a stins.

Cu universul

Orizontul s-a extins –

Amețitor... Cu pulberea-i scânteie focul de artificii

Planetar. Spiritul se repezi

Spre râvnita

Lume metafizică – necercetată înălțime de nedescris.

 

2

 

Picioroangele logice, chinuitoare, le-am abandonat.

Vâltorile

Rătăcirilor, înțelepciunii

Silogistice trecute-s deja; duhul bucuriei a înțeles

Cum se topiră dificultățile...

O, văilor,

Fermecătoare – întinsul ceresc, pe voi să vă fi îmbrățișat?

 

3

 

Ușor dănțuitor, intru în prietenoasele câmpii

Îmbătat

De tainică tristețe...

O, Solitudine, tandră zeiță, rugându-mă

Chiar la tine eu unicul, singurul

Abia-abia aș acosta

Și tu mă primești milostiv în amurguri...

 

4

 

În heleșteiele Uitării în răcorosul cristal

Mă scald,

Uitând de precedentele.

Aroganța celui matur se stinge în sticla

Lacurilor. Eu renasc

Și mai inevitabil

Evlavios copil primordial al Pământului.

 

5

 

Învăluit de adumbrirea întunericului fumuriu,

Neînstelat,

Zâmbesc, gândindu-mă:

„Eu sunt inexistența însăși... sunt

în prea minunatele câmpuri ale absenței a toate.

O, viață mohorâtă,

Ai fost viețuită

Gratuit!...” Și mă culc pe răzorul cu flori gri-pelin.

 

6

 

Sărut florile – aromitoare buze,

Rusia.

 

(1914)

 

 

MERIDIANELE POEZIEI ȘI ALE MEMORIEI

          ANTOLOGIA AUTORILOR SEMIȚI

DIN POEZIA AVANGARDEI

În colaborarea noastră cu Editura „Tipo Moldova” din Iași a intervenit, brutal, sincopa... măștilor. Ceea ce proiectasem să publicăm în anul trecut revine la ordinea de zi. Și iată-ne în față cu o antologie mai puțin obișnuită, unică în genul ei: cea a autorilor evrei din poezia avangardei ruse, unii dintre ei geniali sau atinși de geniu, adevărați protagoniști ai acelei mișcări literare efervescente de acum 100 de ani. Ediția se datorează în egală măsură și Editurii „Saga” din Israel.

MEREU CONTEMPORANUL NOSTRU - FEDERICO GARCIA LORCA

 

Cântec mic
 
Aripile privighetorii
sunt înrourate,
limpezi stropi de lună
încheagă noian de iluzii.
 
Marmura fântânii adună
săruturi de buze însetate,
visele umilelor stele.
 
Fetele din grădini
îmi spun rămas bun
când trec – și clopotele
la revedere îmi spun.
Copacii se sărută-n
amurg, pe când eu
plângând trec pe drum,
grotesc și fără salvare,
cu tristețea lui Cyrano
și-a lui Quijote,
mântuitor
de imposibile infinituri
cu ritm de ceasornic.
Și văd crinii cum se usucă
la atingerea vocii mele
pătată de lumini sângerânde,
în liricul meu cântec purtând
veșmânt și rimeluri
de clovn. Frumoasă, drăguță
iubirea mi s-a ascuns
sub păienjeniș. Soarele
ca un alt păianjen pe mine
mă ascunde sub picioarele-i aurii.
Nu-mi voi cunoaște norocul,
căci eu însumi dragoste sunt,
cu plânsetul din săgeți
și spaimă în suflet.
 
Împărți-voi altora totul,
plângându-mi orice pasiune
ca un copil părăsit
în poveste ce s-a sfârșit.
 
(XII.1918)
 
 
Dacă mâinile mele...
 
Îți rostesc numele
în nopți întunecate,
când vin stele
să se adape din lună
și ramurile dorm
în taina frunzișului.
Mă simt golit
de pasiuni și muzică.
Dementul orologiu îngână
vechile ore moarte.
 
În această noapte întunecată
îți rostesc numele
și el îmi sună
mai îndepărtat ca oricând.
Mai îndepărtat decât stelele
și mai dureros decât ploaie cea blândă.
 
Te voi mai iubi vreodată
precum atunci? Ce vină ar avea
inima mea?
Dacă ceața dispare,
ce altă pasiune mă așteaptă?
Va fi liniștită și pură?
Ah, dacă degetele mele
ar putea defolia luna!
 
(X.1919)
 
In memoriam
 
Plop suav,
plop suav,
înveșmântat
în aur.
Ieri ai fost verde,
verde înnebunit
de păsări
glorioase.
Astăzi ești abătut
sub cerul de august,
precum eu sub cerul
rubiniului meu spirit.
Seducătoarea aromă
a tulpinii tale
va intra în inima mea
pioasă.
Bătrâne bunic al luncii!
și noi
ne-am înveșmântat
în aur.
 
(VIII.1920)

CU LAURENȚIU ULICI

 

Leo BUTNARU

 

PAGINI DE JURNAL CU LAURENȚIU ULICI

 

            17.XI.1990

Bacău, Zilele revistei „Ateneu”. La hotelul „Decebal” îl cunosc pe Laurențiu Ulici care își uimea confrații băcăuani prin erudiția sa literaturologică. Aceștia alegeau, în mare discreție, un scriitor pe care, după 15 întrebări la care se cerea a răspunde doar cu „da” sau „nu”, ori „nu știu”, Ulici identifica scriitorul. Se ghicise chiar și… pe sine! Băcăuanii insistă să fac și eu o alegere. O fac, spunându-i numele lui Sergiu Adam. Ulici interoghează. Însă... eșuează. Nu l-a ghicit pe… A. E. Baconsky! Bucurie în rândul băcăuanilor. Ulici cam dezorientat. Prima sa „înfrângere”. Mă rog, joc de literați maturi.

Marea surpriză: la Centrul Internațional „George Apostu” sunt declarat unul din laureații premiului revistei „Ateneu” pentru poezie și publicistică. (Am publicat aici două eseuri și un grupaj de poeme.) Primesc distincția împreună cu reputatul Zigu Ornea (premiul special), Eugen Uricaru (proză), Laurențiu Ulici (critică literară), Cristian Teodorescu (autori tineri). Premiul mi-l înmânează Eugen Simion. Tot aici îl cunosc pe Nicolae Manolescu cu care, în aceeași zi, împreună cu Sergiu Adam, mergem la întâlnire cu elevii liceului „Bacovia”. Atmosferă excelentă. Adolescenți bine instruiți, curioși. Cineva citează din poezia… mea. Surprins. Flori și autografe. Manolescu îmi solicită versuri pentru „România literară”, iar Ulici pentru „Luceafărul”...

Destăinuirile deloc plăcute ale lui Ulici la adresa lui V., L., D. etc. Pavel Savin, secretar literar la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău, prezent și el la discuție, remarcă… remarcabil! – „Cum să-l aibă la inimă, dacă el, D., vine la români cu ținută de reprezentant al… Uniunii Sovietice?”. Firește, prea multă politică, laudă plângăreață – în loc de artă, estetică, sentiment și gând ales. Aceasta îi supără pe Manolescu, Ulici, pe alții care nu țin la Păunescu. Alături de ai noștri, Ulici făcu... praf din Ioan Alexandru… De, pluralism și tulburare de opinii… Să ne ascultăm…

 

10-14.II.1991

La Chișinău ne fac o vizita de răspuns colegii Mircea Dinescu (președinte USR), Ana Blandiana, Sergiu Adam, Laurențiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Elena Ștefoi, Adrian Popescu...

Din program: discuție anul literar 1990, seară de poezie la USM, semnarea protocolului de colaborare dintre cele două uniuni de scriitori, vizită la Orheiul Vechi, prânz la casa de creație de la Peresecina, întâlnire cu elevii școlii viticole din Stăuceni.

 

17.XI.1994

Croaziera a peste 300 de scriitori europeni pe nava grecească „World Renaissance”. La Constanța, de cum se luminase și coborârăm în oraș, aparatele de fotografiat sunt puse pe exotisme: niște specimene cu rânduri-rânduri de fuste aprins colorate, o trăsură patriarhală trasă de măgăruși, altele... Iau aminte că bunii noștri confrați ucraineni cam fac exces de zel în îngroșarea culorilor, comentând unele momente cu destul vitriol în voce. Îi înțeleg: au simțit că vizita la Odessa a lăsat tuturor un gust amar, astfel că vor să spună că, vedeți, nici aici, în România, nu e Occidentul. E drept că și ai noștri, unii, nu s-au scumpit la epitetizări spre negativ ale celor văzute în orașul întemeiat de ducele Armand Richelieu, rudă a cardinalului Richelieu din Franța lui Ludovic al IV-lea. Dar la Odessa impresia ușor deplorabilă a fost atenuată de berea și vodca ieftine (în comparație cu Atena, unde o halbă de bere e în jur de 2 dolari, în capul Scării Potiomkin era de huzurit, domnule!

La Constanța au urcat pe navă Laurențiu Ulici și Marius Tupan.

 

22.XI.1994

E trist că, uneori, ne arătăm ostili, neloiali față de vreun coleg. Cum s-a întâmplat, pe navă, la seara dedicată delegației române. Surprinși că organizatorii i-au oferit cuvântul de deschidere unui scriitor de la Chișinău, unii – câțiva – colegi din dreapta Prutului încercau să-l bruieze pe A., care, fiind prieten mai vechi cu Peter Kurman, scriitor suedez, unul din organizatorii croazierei, nu putu să refuze propunerea nordicului de a rosti câteva cuvinte de salut. Unde mai pui că textul l-a potrivit de comun acord cu Ion Pop, om inteligent și cooperant. În același timp, mă întreb de ce nu a fost solicitat Laurențiu Ulici, președintele USR? Era tocmai cazul... cazurilor! Sigur, aceasta putea trezi nedumerire, putea să semene a oarecare sfidare. Poate că la mijloc să fi fost și partidele nocturne de poker în salonul mare... Cine știe?... Important e să nu se ajungă la vijelie, nici între noi, nici pe mare.