Din poezia lumii
Paul VALÉRY
(1871 – 1945)
În traducerea lui Leo BUTNARU
S-a născut în Sète. După absolvirea
liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același
an publică primele versuri de nuanță simbolist (în „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se
stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane
Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar
Degas.
Poemele din perioada 1889-1898, afine
creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu
(„Album de vers anciens”, 1921).
Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să
fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând
reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de
la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor
resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.
În anii 1894-1900 este redactor cultural la
ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey,
directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet
oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul
următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie
la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze
cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de
administrator al centrului universitar din Nisa.
Principalele sale cărți de poeme: „La jeune
parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920),
„Charmes” (1922).
Elena
Azur! sunt eu... Venind din grotele morții
S-aud valul spart în sonore gradații
Și revăd galere-n a zorilor spații
Din umbră urcând peste vâsle aurii.
Brațele-mi solitare cheamă monarhii
Ce-n bărbi de sare-mi primeau degete pure;
Plângem. Dânșii cântau triumfuri obscure
Și golful fugi spre ei, cei din bărci
negrii.
Aud scoici și cornuri sunând din adâncuri,
Soldații ritmează zborul vâslelor mari;
Cântul năierilor răzbate-n depărtări
Și Zei, cu arcuri eroic încordate
În surâsuri de spume ornamentate
Îmi întind brațe miloase și sculptate.
Orfeu
...Eu compun în spirit, sub mirți zvelți,
Orfeu
Admirabil!... Din circ foc pur coboară,
Transformând munte chel în mare trofeu,
De la zeu vine fapta-n fapt de seară.
Cânt zeiesc sfarmă-altar atotputernic;
Astrul vede-ngrozit zdruncin de pietre;
Jelirea orbește ziduri pe colnic
Și-n templu tihna oricărui perete.
La poala superbului cer cânți, Orfeu!
Piatra pășește, se-mpiedică stei greu,
Simțind povară sub azuru-n delir!
Templu pustiu scaldă-al serii patrafir
Ce se-adună, potrivindu-și aurul,
În imn de liră, imens ca sufletul.
