LEONARD TUCHILATU: 1951 - 1975

 

LEONARD TUCHILATU:

70 DE ANI DE LA NAȘTERE, 46 DE ANI DE LA PLECARE...

(Fragmente din eseul „S-au deschis porțile mari ale lumii” din volumul: Leo Butnaru, „Umbra ca martor”, 1991)

 

 
        M-am surprins că, atunci când scriu sau vorbesc despre oamenii apropiați, plecați pe tărâmurile neuitatelor umbre, firea îmi recrutează cuvine care parcă ar dori să coaguleze în ele o stare de lumină-nelumină, unduitoare între blândețea soarelui în răsărit și nostalgica paloare a lunii, care încă nu a reușit să se retragă de pe firmament. Imaginar, pe calea acestei lumini, dar și de ea însoțit, iată-mă revenit la baștină, aici, unde Răutul-Bunul a dat nume satelor, binecuvântându-le cu suflarea și murmurul undelor sale –Negureni, Sărăteni, Vadul-Leca, Țânțăreni, crescute-împreunate ca un ciorchine de sensuri pe tulpina lucitoare a apei curgătoare, de cum mult înainte e acel panta rei heraclitian.
Iată-mă tânăr sau aproape tânăr, reîntors acasă, la țara țării. Dinspre colinele Budăilor și mai de dincolo de ele, dinspre Bursuceni, vine parcă glas de codru și tainica lui sonoritate e împurpurată de juvenila, aproape adolescentina amintire despre poetul Leonard Tuchilatu. Răsună glas de codru, glas de poet, el mai alăturându-se neuitatului vers eminescian „...buciumul sună cu jale”, dar și cu semnalmentele timpurilor moderne amestecându-se.
        Rostesc, murmur eu, murmură Răutul și parcă cele spuse de noi ar fi continuate de cuvintele tânărului poet Leonard Tuchilatu: „Cătinel, cătinel pașii ă îndreaptă/ Acolo, unde se adunau toate/ Într-o armonie de neuitat./ Acolo, unde prin iarbă îmi petrecusem zilele fără griji, Fiind mai marele lumii,/ Unde frigul mă trimitea/ Să-mi dezbrac urșii închipuiți,/ Unde se întorc bătrânii/ Și melcii cu casa în spate./ Unde lacrimile mamei înfloresc/ Și-mi stau pe inimă/ Trandafiri albi”. Astfel de percuții de ecou ale cuvintelor noastre îmi readuc cel mai limpede în memorie clipele în care ne-am cunoscut și am avut un schimb de opinii oarecum fugare. Acum, când Leonard e cel rămas tânăr pentru totdeauna, invocând întâlnirile noastre, îmi amintesc bine că, la prima dintre ele, noi am vorbit despre memorie.
           Era spre primăvara anului 1972. Mă aflam în ajunul absolvirii universității și-mi regizam sensurile tezei de diplomă în un din sălile biblioteci republicane, unde îmi atrăsese atenția un semen care părea că tocmai el este cel care deschide și închide această instituție. El se așeza la una din cele două mese cu un singur loc situate lângă peretele din adâncul sălii de literatură străină. Un teanc de tipărituri îi stătea pe stânga, plasat astfel tocmai, se părea, pentru a-l feri pe asiduul cititor de privirile celorlalți vizitatori. Însă într-o si, când cineva deja ocupaseră cele două locuri singulare, tânărul se văzu nevoit să caute oricare alt loc liber, care se dovedise a fi unul de la masa la care mă oploșisem eu. . deci, se așeză alături și eu, trăgând cu ochii în fișa de comenzi, citii: Tuchilatu. Peste ceva timp, îndrăznesc să-mi întreb vecinul, dacă nu care cumva ar fi fratele Leonidei Lari (pe atunci – Tuchilatu). Așa era. „Am auzit că ai o memorie de invidiat”, am mai zis eu. Făcând ochi mari, Tuchilatu mă întreabă de unde știu asta. Bineînțeles, știam de la Leonida, cu care am tot sporovăit în anii noștri de studenție, ba chiar cu care am jucat mai multe partide de șah. Tânăra poetă, colega noastră de cenacluri, universitar și de la „Tinerime Moldovei”, își cunoștea mai toate textele pe dinafară. Cu ea am și vorbit de memorie; de memoria ei. Dânsa însă a comentat cam așa: „Dacă ai ști fratele meu, Leonard! Scrie și el, interesant” (....)
        (...)Leonard Tuchilatu a fost avid de a cunoaște, atât poezia sa din placheta „Sol”, cât și paginile rămase în manuscris (numeroase, dacă luăm în calcul  că a scris doar până la vârsta-i de 24 de ani) oferă acestei constatări certitudine și chiar o ridică la rang de exemplu pentru adolescenții sau mai răsăriții debutanți de astăzi în ale literaturii.

(...) Am fost printre primii, care i-a cunoscut cea dintâi carte a sa. S-a întâmplat ca, în 1974, manuscrisele noastre de debut  să fie discutate la aceeași ședință a secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, pe atunci cu sediul în care astăzi se află Muzeul Național de Arte. La ședință era prezentă poezia lui Leonard, însă autorul ei era absent – suferințele sale fizice progresau, încătușându-i tânărul și vigurosul corp și țintuindu-l la pat într-un spital din Moscova. După discuția de la secția poezie, m-am ales cu unul din exemplarele manuscriselor lui Tuchilatu, „Sol”. Prima pagină conținea aceste versuri memorabile: „S-au deschis porțile mari/ Ale lumii”.

        „Sol” – un excelent titlu de carte. Un nucleu ce generează sinteze de sensuri, polisemie. Și, sigur, filosofie. Existențială. Solie. Dar și notă muzicală, sol, în poezie.   Apoi sol mai cristalizează o determinare. Însă pe aceasta, a treia, n-o puteam accepta, decât alungând sumbrele gânduri, spunându-mi că primordiala menire a solului-țărânei-pământului este cea generatoare de viață, pornind de la germinarea seminței, trecând prin înflorire și ajungând la rod.
        (...) Manuscrisul Lui Lenard era o adevărată solie și izbândă în contextul tinerii poezii, însă noi deja nu mai aveam să ne întâlnim cu autorul ei... Pe 4 noiembrie 1975 Leonard Tuchilatu era mesagerul, solul care se înălța la ceruri...

DECEBAL ȘI STATUIA LIBERTĂȚII

 

Leo BUTNARU                                   

Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa
 

Copilul, bătrânul și gloria
 
Copilul e atât de nepregătit, atât de nepregătit, de parcă, în fiece moment următor, peste el ar putea da o mare glorie, o glorie uriașă, cu care însă nu va ști ce să facă, nu va avea ce să facă el, pruncul ce nu știe decât de pipi și caca, pipi și caca... De altfel, ca și bătrânii adânci, în plină glorie. Ba unii dintre ei chiar s-au înecat, pe când se scăldau în glorie. Adică prima condiție pentru a trece (inclusiv înot) testul rezistenței la glorie e să o obții. Apoi se va mai vedea... De te vei duce pe apa sâmbetei, sau te vei salva. Înot. Pentru că în oceanul gloriei nu există geamanduri.
Dar, în general, de mai ești în viață, bine-mersi, depinde de ce te încearcă mai mult: setea sau foamea de glorie. În primul caz, mergi mai des la cârciumă, în al doilea caz – la vreun birt, unde poți să și mănânci pe săturate. În dependență de ce ești mai mult: băutor sau gurmand. Tu, cel care ai fi avut deja sau urmează să ai clipa ta de glorie. Doar atât, clipa, pentru că pretendenți sunt foarte mulți și nu e timp de pierdut, coada trebuie să înainteze repede.
În rest, există două variante, una cu tentă universală, înălțătoare spre stele, alta, ceva mai românească, de... vedeți și dvs. cum e:      
– Star trek gloria mundi...
– Sic(tir) transit gloria ș.a.m.d.
 
Polcă și politică
 
Bineînțeles, s-ar putea face ceva, cum s-a mai și făcut în tot felul, cu zicerea antică Panem et circenses, cu obsedantul ei (sub)înțeles. Să zicem, ea poate fi actualiză, decojită de crusta-i de acum peste două mii cinci sute de ani, ce s-ar auzi căzând, ușor pocnitor, pe dușumea ca dintre dinții rozători ai veveriței o coajă de alună – pe pavajul aleii din parc – pac!
Sigur, s-ar putea face ceva cu ex- & actualul înțeles și deja au și purces la treabă statisticienii, zicându-și să deducă ipotetic când a fost mai multă/ mai puțină pâine sau mai mult/ și mai mult circ, – acum peste două mii de ani sau în aste timpuri de corectitudine politică, strict reglementate, ca o polcă din Război și pace de contele agricultor Tolstoi.
 
La „Uriașa” lui Baudelaire
 
Cele două coline îngemănate au asemănare cu genunchii uriașei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes ;/ Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care cu trupul ei ar fi putut cuprinde sau ocupa întreaga țară a piticilor cu tot cu Gulliver, ba chiar ceva din formele-i revărsătoare ar fi dat și peste hotarele țărilor învecinate, încălcându-le, cum ar veni.
Aici, în preajma satului meu de baștină Negureni, ce doarme nonchalamment à l'ombre de ses seins, supradimensionații genunchi ai fabuloasei franțuzoaice sau, să zicem, ai femeii universale sunt hașurați în terase de potecile croite din rațiuni geometrice difuze de bucolicele turme de mioare, din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel, de ce uriașa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care parcă i-ar trece giganticei printre picioare, rustic, a nepăsare, altfel spus – olimpian.
 Și doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos a ceva suspect, a vânătoare, pe colinele, printre colinele fabuloșilor genunchi de arătare seducătoare.
 

Despre timp, între șotron și bolero

Leo Butnaru 

Despre timp, între șotron și bolero

Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea... Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.

(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!...)

Pe timp de coronavirus, parcă între sâmbătă și duminică a mai apărut o zi de așa-zisă odihnă. Foarte neliniștită și ea. Cu interdicția de a merge la filme indiene, să te mai descarci, să te mai răcorești. În buzunar, în poșetă șervețelele, umede acum un timp, însă nefolosite, s-au uscat. Hârtie aspră, ce mai! Foșnitoare... A tristețe... Precum gazetele. Și ducându-te cu gândul la timpurile în care cititorii de poezie erau mult mai mulți decât cititorii de gazete. Timpurile în care, să zicem, în ziua anunțării Premiului Nobel, cititorii, exegeții, însăși literatura, lumea, de emoție își țineau respirația. Azi, însă, la acel moment, toți respiră oarecum gâfâit, a dezamăgire nu că probabilă, ci sigură.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Ci sunt vremurile cu: „Atenție: filmul poate să conțină scene cu caracter sexual”. („Păi, conține sau nu? Să nu pierd timpul degeaba!...”) Dar nu, nu sunt ca timpurile alea, cu filme indiene, cu interminabile cântece de dragoste, nupțiale!... (Mda, aveau și ele un defect nu prea însemnat: 2-3 ore de declarații amoroase, dar fără tu, colea, un sărut... Pe când azi, una-două și... Se cam știe ce... Nu numai pupăciune...)

Da, nu, nu mai sunt timpurile alea... Iar dacă e să ne referim de asemenea în context asiat, pandemia pare a veni de la numele panda, a animalului care mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, pe timp de coronavirus... Omul care tot mănâncă, mănâncă, mănâncă non-stop, cu dorința și gândul de a-și petrece timpul cât mai frumos. Însă timpul se duce și nepetrecut... Iar omul mănâncă, mănâncă, mănâncă în continuare, pe timp de pandemie, adică de strâmtoare, de nemișcare... Și poate acum ar fi timpul celui mai „precis” recensământ: mai toată lumea e acasă. Și mănâncă, mănâncă, mănâncă...

Dar, precum se spune, depinde de feleșagul omului, nu? Aceste vremuri de constrângeri sanitare pentru grăsani ar fi prielnice, de slăbire prin înfometare.

Însă de obicei (negru) timpurile de pandemie sunt confuze. Nimeni nu mai știe, dacă deja e permis ceea ce e necesar și dacă mai e necesar ceea ce e permis... Adică, pe vechi: Ce timpuri, ce moravuri! (Ușoare...)

O, timpuri, o, moravuri! – În Gomora, nici chiar ciungii nu mai sunt cu mâinile curate, în Sodoma – nici chiar păpușile nu au rămas ne-deflorate. Iar pe aici pe la noi preadolescenții de bani gata își ciupesc învățătoarea de fund!...

PĂUNUL, LIBERTATEA

 

 

Leo BUTNARU                                              

 Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa 

Drapele în vânt, drapele în ape

 
    Ajun de sărbătoare internațională. Scoase din debaralele continentelor, cam șifonate arată steagurile țărilor. Le va netezi bătăile vânturilor transoceanice în toate direcțiile, în deplinătatea rozei lor. Le va...
Adică, E la nave va... – dinspre țărmul italic spre țărmul baltic cu foci fusiforme... – dunele de nisip; foci fusiforme gravide, unele dintre ele avortând peste înspumata mare, când se dezlănțuie, sălbatice sau divine, dar totdeauna primejdioase trucurile furtunii care, în două-trei zile (cât bântuie), din drapelele de pe clădirile guvernamentale, prezidențiale, de pe ambasade fac scame, șfichiuri, horbote impresioniste...
...Însă stemele statale se întregesc (e drept, solemn, dar și oarecum a... tămâie și untdelemn...), pentru că, iată, în Europa se așterne toamna cu abundența culorilor ei. Și cele o mie de lacuri ale Finlandei, și alte mii de lacuri ale Țărilor Baltice, și lacurile Baikal, Balaton, Techirghiol, ba și Ghidighici, mai de pe aici, de pe la noi; în genere apele parcă ar fi mormintele comune ale drapelelor...
Iar pe mal s-a iscat această concluzie întristătoare:
de obicei (rău), drapelele statele cu apucături imperiale au fâșiile coloristice orizontale – a expansiune acaparare;
de obicei (nu s-ar putea spune că unul bun), statele care au avut de suferit din cauza imperiilor dungate expansionist au drapele cu fâșiile culorilor verticale – ca o dorință de a se ridica din genunchi, de a se ține pe picioare.
Credeți că ar exista și vreo excepție-două cu imperialiștii sau colonizații?...
Păi, s-a întâmplat ca unele țărișoare să fi fost și ele acaparatoare, iar alte țări – uriașe, dar colonizate de pitici, de cum se ridicară în picioare, să fi ajuns ele însele colonizatoare...
Nu vă mai dau exemple concrete: pur și simplu, priviți și domniile voastre drapelele aliniate pe prăjini la ONU cum, pe vânt, se cam pălmuiesc unele pe altele...
 

Zvâr! – Inclusiv în prezentul text

 
În continuare, lumea pare să rămână mai curând oșteanul ce șterge cercurile, decât înțeleptul care produce undele ce se răsfiră peste oceanele cunoașterii, în care tu miști prima noțiune despre zvonurile post-istoriei retro-antice-post-medievale, despre respectiva întâmplarea a lui Arhimede cu Noli turbare circulos meos sau cea cu Noli me tangere, cum grăit-a după Înviere Hristos către Maria Magdalena, dar înainte de înălțarea la cer; memorabile zvoniri, 99 la sută din care țin totuși de legende care, la rândul (și în șirul) lor (inclusiv matematic), ele însele devin 66 la mie legendă (dar fără a reuși totdeauna să evite și numărul 666, zis al etc.)… Încât se poate ajunge să fie siliți cu toții, cei mici și cei mari, cei bogați și cei săraci, cei slobozi și cei robi să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă, sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, numele fiarei sau numărul numelui fiarei.
Aici este înțelepciunea.
Cineva are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este un număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase.
…Prin urmare, în aceste timpuri ale cyber-entropiei, când internetul e 55 la sută mai mult mit decât display și claviatură, prietenie cu maxima zădărnicie a lui noi știm că nu știm nimic, tu continui să tot miști în continuare
                                                                       = cuvântul =
care este, iată, la mijloc de text; în aceste timpuri de fantastică incertitudine homo-cosmică, în care îți poți vedea propria legendă sau doar fabulă coborând la adăpat spre cerneala unei aproape antice călimări, ajunsă și ea mito/logică (a tot servit, a tot servit logica lumii și alogica spumoasă a miturilor), însă tu nu alergi după ea, ci îi citești pe pagini întâmplătoare doar urmele de text xeroxate oarecum șterse în rostul lor în aceste timpuri, când nici chiar decorația supremă a țării tale, nici talerul recunoașterii Nobel mondial(e) nu contează prea mult, iar bietul om speriat de bătaia orologiului nu mai e servit de fantezia orgoliului să-și autoinventeze decorații supreme, titluri de noblețe mai ceva decât Nobelul, încât, de necaz, bântuitului de orgoliu lipsit de fantezie îi vine să se ia pe sine de gât, să se scuture smucit cu gândul secret al declanșării unei posibile revolte de sine de a se pune pe alte șine ale evoluției, pentru ca – spre seară – tot la meciul de fotbal sau baseball să ajungă – acolo, la stadion, de fapt este înfățișat ratingul adevărat al unei bune părți a omenirii de la fanatism la pur și simplu emblematicul fan, la amatorul de ceva...
Lumea nu poate deveni la hurtă profesionistă – întru ce? Lumea ce rămâne mai mult, totuși, oșteanul ce șterge cercurile decât înțeleptul care produce undele ce se răsfiră peste oceanele cunoașterii, în care tu miști primul cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă textul continuă și, ca o partidă importantă, chiar ar putea fi câștigat între o contracție a inimii, o concentrare a creierului, o inspirație (fiziologică, dar și de creație) și o expirație, când apare continuarea cuvântului – alte cuvinte, până se vârfuiește chiar titlul unui text întreg sau a unui fragment (filosofic, despre viață, se creează impresia); un titlu despre viața omului, însă fără textul propriu-zis (din frunză, să zicem), pe care să-l și intituleze, încât, iată, stai tu și chibzuiești cărui text i s-ar potrivi acest titlu în lumea asta tot mai a-filosofică, b-filosofică, c-filosofică... – și tot așa, întregul alfabet – până la lumea z-filosofică, moment în care, se pare, conținutul yes-eului chiar răsare: e Zvâr! – ultimul cuvânt din dicționarul fundamental al limbii române. Da, e un tratat dintr-un singur cuvânt: Zvâr!
Textul filosofic despre viață...
 

ANUMITE IDEI...

 

Între premisa unui „nou iluminism” și sub-estetică

 

Sunt dintre cei cărora le place să se piardă (...regăsindu-se!) printre mirajele voluptos-capricioase ale teoriilor literare, tradiționale, moderniste sau avangardiste, autoexilându-mă voluntarmente printre arhitecturi stranii, să zicem cea a „celor mai puri ghețari ai Esteticii”, ca să reamintesc o sintagmă a lui Mallarmé. Iar „cei care susțin că practicile artistice sunt independente de teorie, de pildă, trăiesc în plin paradox. Căci a susține lipsa de relevanță a teoriei pentru practicile artistice și a modurilor culturale de a vedea este tot o teorie” (Constantin Aslam).
    Posibil, implicit, printr-o luciditate metaforică a poeziei-lentilă, să-i zic astfel, o astfel de stare mi-a sugerat și versurile despre „semiluna/ ca o focă de foc/ pe vârful aisbergului din tărâmurile unde/ exoticele, aprinsele noastre dorințe/ se întretaie cu recea/ realitate”. Zic – posibil, deoarece, atunci când scrii poeme, când ești surprins de metafore „ce-ți sar” în conștiință ca un dar imprevizibil, bineînțeles că nu te gândești la resorturile estetice, teoretice în virtutea cărora s-au constituit, ți-au parvenit. Unii dintre autori, posteriori, ar putea să încerce a-și elucida, a-și explica, dar mai curând – a „ghici” cum li s-a întâmplat surprinzătoarea revelație metaforică. Adică ar încerca, autorii, parcă să și teoretizeze, chiar dacă unii nu sunt nici pe departe conștienți de această... auto-diversiune... plăcută.
    Așadar, astăzi, când totul se aruncă în imensul cazan zis postmodernism, crezi și tu că ai fi – de ce nu? – un postmodern. Și tot gândindu-te la asta, răsucind pe toate părțile și rotunjimile noțiunea în cauză, la drept vorbind destul de abstractă și, deci, inexactă (de altfel, precum majoritatea noțiunilor ce țin de canon, curente, școli literare); deci, tot gândindu-te la ce-o fi totuși postmodernismul ăsta deja chiar angoasant, parcă te-ai pomeni, volens-nolens, printre unii, sau alții, cărora li se pare că sunt prinși în tumultul teoretizărilor. Iar mai ceilalți, cărora, la un moment dat, li se păruse că ar fi în stare să-i ofere postmodernismului, ca teorie, rigori și însemne recognoscibile prin propriul lor praxis, trebuie să accepte deziluzia neconfirmării, adică a decalajului și nepotrivirilor dintre abstracțiunea, subiectivitatea, relativitatea teoretizante și praxisul de creație propriu-zis (sau: propriu-presupus). Încât nici până astăzi nu e sigur că s-ar fi stabilit și aplicat, cu pixul sau computerul, vreo modalitate incontestabilă, deci și inconfundabilă, măcar de ceva noutate, în producerea sensurilor literare. Inclusiv a celor cât de cât explicite, plauzibile a ceea ce se numește postmodernism.
    Se creează impresia că postmodernitatea teoretizată și înfățișată de exegeți sau de simpli implicați în procesul artistic pare deja să fie ceva în degradeu, alunecător aiurea pe la poalele versanților avangardismului, dar mai ales post-avangardismului. Ba chiar s-ar putea susține că post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai plauzibil decât postmodernismul) este deja sau devine partea structurală, componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei contemporaneități imediate, de la care – încolo mai are deschise durate (perspective), până – să fim siguri – vor apărea modificări de paradigmă, canon, de psihologie creatoare diferite de cele caracteristice nouă, și nu este exclus – într-o măsură și mai radicală decât cele ce fac diferența literatura „propriu-zisă” și intertextualitate.
    Prin urmare, ar rămâne, cum a fost, îndoielnic să credem că ne aflăm într-o incontestabilă epocă a postmodernismului. Mai e de chibzuit, de cumpănit, de văzut, deoarece, chiar de ar părea că postmodernismul pare a fi generalizat, globalizat ca stare a civilizației umane din ultimele vremuri, eu unul cred că el nu reprezintă totuși întreaga sumă de stări și tendințe culturale, literare, filosofice etc. Cum ar veni, nu fac decât să răspund cu scepticismul meu la scepticismul lui, al postmodernismului. Însă, în principiu, trebuie să cădem de acord că postmodernitatea a marcat intrarea într-o perioadă de criză evolutivă, inclusiv în arte, literatură, filosofie.

CU TITLU DE OMAGIU

Secretarele, dactilografele de cândva... Prin redacțiile tinereții noastre...
 

YVAN GOLL - NOUL ORFEU

 

Din poezia lumii

 

Yvan GOLL (1891-1950)

 Alsacian de origine, cu numele adevărat Isaac Lang, fiul unui negustor de îmbrăcăminte. Rămâne orfan de tată la șase ani. A făcut studii în drept la Strasbourg, Fribourg-en-Brisgau și München. A scris în limbile franceză și germană, primele sale poeme ținând de apariția și evoluția expresionismului german. Volumul de debut, „Canalul Panama”, îi apare în 1914, semnat cu pseudonimul Iwan Lassang. În timpul primului război mondial locuiește în Elveția, după 1919 revenind la Paris împreună cu poeta și soția sa Claire Goll, care avea să fie și traducătoarea majorității operelor sale. Redactează revista „Surréalisme”. În 1939 emigrează la New York, revenind în Franța în 1947. Dintre cărțile sale amintim de „Recviem pentru morții Europei” (1916), „Matusalem sau burghezul veșnic” (1922), „Grajdul lui Augias” (1924), „Poeme de dragoste” (1925), „Poeme geloziei”, „Poeme despre viață și moarte” (ambele – 1926), „Cântecul lui Ioan-fără-Țară” (1936 / 1939), romanul „Agnus Dei” (1929).

Prezentul grupaj e din volumul  Le Nouvel Orphee (1923) / Noul Orfeu (1923)

 

În traducerea lui Leo BUNTARU

 

Patru cântece pentru ea

            

            I

 

Să transformi mansarda într-o oază!
Caravana hornurilor merge
Auto-Dromaderele bulevardului sunt departe!
Palmierii cântecului tău fac umbră
Amintește-mi de lungile bărbi roșcate ale poporului tău
Și de peștele-fericire din Mărea Roșie
O toarnă-mi (Toarnă-mi Rebecca)
Verdele lichior al ochilor tăi visători.
            
            II
 
Ia mantiile întregii mele iubiri
Pe umeri tăi prea temători:
Nu tuși! Acopere-te cu suspinele mele calde!
Voi alunga muștele stacojii de la febra ta
Și iată baticul din lână maro
Din privirea mea care alungă frigul iernilor
Inima ta își va găsi izvorul
 
            III
 
Trandafirul Mareșalul-Niel: SOARE
Înflorit pe tulpina înclinată a unui meridian
Și seară de seară petalele tale eterne
Și în fiecare noapte frunzele voastre eterne
Mor
Dar acest trandafir născut într-un pahar cu apă
Ghețari vertiginoși în care bate greu
Marele clopot al inimii mele
Roză îmbobocind în mâna lui matinală:
Și tu te vei dezbrăca atât de repede?
 
            IV
 
Dacă nu aș fi decât țigara aceasta
Umil parfum din care se naște Orientul plural
Flacără pe durata a trei minute –
O, câtă eternitate de trăit!
Stea roșie iradiază ochii tăi înserați
Fluturași sinucigându-se în gazul albastru al ochilor tăi
A muri, a muri acolo unde începe sufletul tău:
Să nu fie decât scrum! Întrucât
Tot ce moare într-o zi devine Phoenix!
 
Mică trilogie alpină
 
1. Valea
 
Pentru a culege flori de nu-mă-uita
În luncă
Ne udăm picioarele
Un prun
O face pe sentimentalul
Cu lacrimile lui violete
Pe-aici sunt vaci
Fete blonde:
Pace, eternă prostie.
            
 2. Muntele
 
Îmi simt inima roșie
Bătând contra pietrelor
O deschid ca pe o bombonieră
Și ofer tuturor
Sufletul meu albastru-celest
Este un nor
Stânca ce mă așteaptă deja de o sută de mii de ani
Capre de munte încrezătoare în fiece destin
Cimbru umed de dragostea unei zeițe
Eu plâng în aceasta imensitate
În care nu sunt decât un simplu om.
 
             3. Ghețarul
 
Zăpadă murdară
Fardul se estompează
Într-un cer vechi
Soare mucegăit
Reziduuri ale eternității
Întreaga bandă a zeilor fugi
Ce să fac cu brațele mele?
Nu mai am pentru ce mă ruga
Claritatea e orbire
Dumnezeu e moartea
Ce coboară din nou
Cu năvalnice lupte
Coboară din nou
Spre viață, dragoste, cafea cu lapte

 

Noul Orfeu 1917