LEONARD TUCHILATU: 1951 - 1975

 

LEONARD TUCHILATU:

70 DE ANI DE LA NAȘTERE, 46 DE ANI DE LA PLECARE...

(Fragmente din eseul „S-au deschis porțile mari ale lumii” din volumul: Leo Butnaru, „Umbra ca martor”, 1991)

 

 
        M-am surprins că, atunci când scriu sau vorbesc despre oamenii apropiați, plecați pe tărâmurile neuitatelor umbre, firea îmi recrutează cuvine care parcă ar dori să coaguleze în ele o stare de lumină-nelumină, unduitoare între blândețea soarelui în răsărit și nostalgica paloare a lunii, care încă nu a reușit să se retragă de pe firmament. Imaginar, pe calea acestei lumini, dar și de ea însoțit, iată-mă revenit la baștină, aici, unde Răutul-Bunul a dat nume satelor, binecuvântându-le cu suflarea și murmurul undelor sale –Negureni, Sărăteni, Vadul-Leca, Țânțăreni, crescute-împreunate ca un ciorchine de sensuri pe tulpina lucitoare a apei curgătoare, de cum mult înainte e acel panta rei heraclitian.
Iată-mă tânăr sau aproape tânăr, reîntors acasă, la țara țării. Dinspre colinele Budăilor și mai de dincolo de ele, dinspre Bursuceni, vine parcă glas de codru și tainica lui sonoritate e împurpurată de juvenila, aproape adolescentina amintire despre poetul Leonard Tuchilatu. Răsună glas de codru, glas de poet, el mai alăturându-se neuitatului vers eminescian „...buciumul sună cu jale”, dar și cu semnalmentele timpurilor moderne amestecându-se.
        Rostesc, murmur eu, murmură Răutul și parcă cele spuse de noi ar fi continuate de cuvintele tânărului poet Leonard Tuchilatu: „Cătinel, cătinel pașii ă îndreaptă/ Acolo, unde se adunau toate/ Într-o armonie de neuitat./ Acolo, unde prin iarbă îmi petrecusem zilele fără griji, Fiind mai marele lumii,/ Unde frigul mă trimitea/ Să-mi dezbrac urșii închipuiți,/ Unde se întorc bătrânii/ Și melcii cu casa în spate./ Unde lacrimile mamei înfloresc/ Și-mi stau pe inimă/ Trandafiri albi”. Astfel de percuții de ecou ale cuvintelor noastre îmi readuc cel mai limpede în memorie clipele în care ne-am cunoscut și am avut un schimb de opinii oarecum fugare. Acum, când Leonard e cel rămas tânăr pentru totdeauna, invocând întâlnirile noastre, îmi amintesc bine că, la prima dintre ele, noi am vorbit despre memorie.
           Era spre primăvara anului 1972. Mă aflam în ajunul absolvirii universității și-mi regizam sensurile tezei de diplomă în un din sălile biblioteci republicane, unde îmi atrăsese atenția un semen care părea că tocmai el este cel care deschide și închide această instituție. El se așeza la una din cele două mese cu un singur loc situate lângă peretele din adâncul sălii de literatură străină. Un teanc de tipărituri îi stătea pe stânga, plasat astfel tocmai, se părea, pentru a-l feri pe asiduul cititor de privirile celorlalți vizitatori. Însă într-o si, când cineva deja ocupaseră cele două locuri singulare, tânărul se văzu nevoit să caute oricare alt loc liber, care se dovedise a fi unul de la masa la care mă oploșisem eu. . deci, se așeză alături și eu, trăgând cu ochii în fișa de comenzi, citii: Tuchilatu. Peste ceva timp, îndrăznesc să-mi întreb vecinul, dacă nu care cumva ar fi fratele Leonidei Lari (pe atunci – Tuchilatu). Așa era. „Am auzit că ai o memorie de invidiat”, am mai zis eu. Făcând ochi mari, Tuchilatu mă întreabă de unde știu asta. Bineînțeles, știam de la Leonida, cu care am tot sporovăit în anii noștri de studenție, ba chiar cu care am jucat mai multe partide de șah. Tânăra poetă, colega noastră de cenacluri, universitar și de la „Tinerime Moldovei”, își cunoștea mai toate textele pe dinafară. Cu ea am și vorbit de memorie; de memoria ei. Dânsa însă a comentat cam așa: „Dacă ai ști fratele meu, Leonard! Scrie și el, interesant” (....)
        (...)Leonard Tuchilatu a fost avid de a cunoaște, atât poezia sa din placheta „Sol”, cât și paginile rămase în manuscris (numeroase, dacă luăm în calcul  că a scris doar până la vârsta-i de 24 de ani) oferă acestei constatări certitudine și chiar o ridică la rang de exemplu pentru adolescenții sau mai răsăriții debutanți de astăzi în ale literaturii.

(...) Am fost printre primii, care i-a cunoscut cea dintâi carte a sa. S-a întâmplat ca, în 1974, manuscrisele noastre de debut  să fie discutate la aceeași ședință a secției de poezie a Uniunii Scriitorilor, pe atunci cu sediul în care astăzi se află Muzeul Național de Arte. La ședință era prezentă poezia lui Leonard, însă autorul ei era absent – suferințele sale fizice progresau, încătușându-i tânărul și vigurosul corp și țintuindu-l la pat într-un spital din Moscova. După discuția de la secția poezie, m-am ales cu unul din exemplarele manuscriselor lui Tuchilatu, „Sol”. Prima pagină conținea aceste versuri memorabile: „S-au deschis porțile mari/ Ale lumii”.

        „Sol” – un excelent titlu de carte. Un nucleu ce generează sinteze de sensuri, polisemie. Și, sigur, filosofie. Existențială. Solie. Dar și notă muzicală, sol, în poezie.   Apoi sol mai cristalizează o determinare. Însă pe aceasta, a treia, n-o puteam accepta, decât alungând sumbrele gânduri, spunându-mi că primordiala menire a solului-țărânei-pământului este cea generatoare de viață, pornind de la germinarea seminței, trecând prin înflorire și ajungând la rod.
        (...) Manuscrisul Lui Lenard era o adevărată solie și izbândă în contextul tinerii poezii, însă noi deja nu mai aveam să ne întâlnim cu autorul ei... Pe 4 noiembrie 1975 Leonard Tuchilatu era mesagerul, solul care se înălța la ceruri...