PĂUNUL, LIBERTATEA

 

 

Leo BUTNARU                                              

 Între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa 

Drapele în vânt, drapele în ape

 
    Ajun de sărbătoare internațională. Scoase din debaralele continentelor, cam șifonate arată steagurile țărilor. Le va netezi bătăile vânturilor transoceanice în toate direcțiile, în deplinătatea rozei lor. Le va...
Adică, E la nave va... – dinspre țărmul italic spre țărmul baltic cu foci fusiforme... – dunele de nisip; foci fusiforme gravide, unele dintre ele avortând peste înspumata mare, când se dezlănțuie, sălbatice sau divine, dar totdeauna primejdioase trucurile furtunii care, în două-trei zile (cât bântuie), din drapelele de pe clădirile guvernamentale, prezidențiale, de pe ambasade fac scame, șfichiuri, horbote impresioniste...
...Însă stemele statale se întregesc (e drept, solemn, dar și oarecum a... tămâie și untdelemn...), pentru că, iată, în Europa se așterne toamna cu abundența culorilor ei. Și cele o mie de lacuri ale Finlandei, și alte mii de lacuri ale Țărilor Baltice, și lacurile Baikal, Balaton, Techirghiol, ba și Ghidighici, mai de pe aici, de pe la noi; în genere apele parcă ar fi mormintele comune ale drapelelor...
Iar pe mal s-a iscat această concluzie întristătoare:
de obicei (rău), drapelele statele cu apucături imperiale au fâșiile coloristice orizontale – a expansiune acaparare;
de obicei (nu s-ar putea spune că unul bun), statele care au avut de suferit din cauza imperiilor dungate expansionist au drapele cu fâșiile culorilor verticale – ca o dorință de a se ridica din genunchi, de a se ține pe picioare.
Credeți că ar exista și vreo excepție-două cu imperialiștii sau colonizații?...
Păi, s-a întâmplat ca unele țărișoare să fi fost și ele acaparatoare, iar alte țări – uriașe, dar colonizate de pitici, de cum se ridicară în picioare, să fi ajuns ele însele colonizatoare...
Nu vă mai dau exemple concrete: pur și simplu, priviți și domniile voastre drapelele aliniate pe prăjini la ONU cum, pe vânt, se cam pălmuiesc unele pe altele...
 

Zvâr! – Inclusiv în prezentul text

 
În continuare, lumea pare să rămână mai curând oșteanul ce șterge cercurile, decât înțeleptul care produce undele ce se răsfiră peste oceanele cunoașterii, în care tu miști prima noțiune despre zvonurile post-istoriei retro-antice-post-medievale, despre respectiva întâmplarea a lui Arhimede cu Noli turbare circulos meos sau cea cu Noli me tangere, cum grăit-a după Înviere Hristos către Maria Magdalena, dar înainte de înălțarea la cer; memorabile zvoniri, 99 la sută din care țin totuși de legende care, la rândul (și în șirul) lor (inclusiv matematic), ele însele devin 66 la mie legendă (dar fără a reuși totdeauna să evite și numărul 666, zis al etc.)… Încât se poate ajunge să fie siliți cu toții, cei mici și cei mari, cei bogați și cei săraci, cei slobozi și cei robi să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă, sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, numele fiarei sau numărul numelui fiarei.
Aici este înțelepciunea.
Cineva are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este un număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase.
…Prin urmare, în aceste timpuri ale cyber-entropiei, când internetul e 55 la sută mai mult mit decât display și claviatură, prietenie cu maxima zădărnicie a lui noi știm că nu știm nimic, tu continui să tot miști în continuare
                                                                       = cuvântul =
care este, iată, la mijloc de text; în aceste timpuri de fantastică incertitudine homo-cosmică, în care îți poți vedea propria legendă sau doar fabulă coborând la adăpat spre cerneala unei aproape antice călimări, ajunsă și ea mito/logică (a tot servit, a tot servit logica lumii și alogica spumoasă a miturilor), însă tu nu alergi după ea, ci îi citești pe pagini întâmplătoare doar urmele de text xeroxate oarecum șterse în rostul lor în aceste timpuri, când nici chiar decorația supremă a țării tale, nici talerul recunoașterii Nobel mondial(e) nu contează prea mult, iar bietul om speriat de bătaia orologiului nu mai e servit de fantezia orgoliului să-și autoinventeze decorații supreme, titluri de noblețe mai ceva decât Nobelul, încât, de necaz, bântuitului de orgoliu lipsit de fantezie îi vine să se ia pe sine de gât, să se scuture smucit cu gândul secret al declanșării unei posibile revolte de sine de a se pune pe alte șine ale evoluției, pentru ca – spre seară – tot la meciul de fotbal sau baseball să ajungă – acolo, la stadion, de fapt este înfățișat ratingul adevărat al unei bune părți a omenirii de la fanatism la pur și simplu emblematicul fan, la amatorul de ceva...
Lumea nu poate deveni la hurtă profesionistă – întru ce? Lumea ce rămâne mai mult, totuși, oșteanul ce șterge cercurile decât înțeleptul care produce undele ce se răsfiră peste oceanele cunoașterii, în care tu miști primul cuvânt, care ar putea muri precum pionul pe tabla de șah, însă textul continuă și, ca o partidă importantă, chiar ar putea fi câștigat între o contracție a inimii, o concentrare a creierului, o inspirație (fiziologică, dar și de creație) și o expirație, când apare continuarea cuvântului – alte cuvinte, până se vârfuiește chiar titlul unui text întreg sau a unui fragment (filosofic, despre viață, se creează impresia); un titlu despre viața omului, însă fără textul propriu-zis (din frunză, să zicem), pe care să-l și intituleze, încât, iată, stai tu și chibzuiești cărui text i s-ar potrivi acest titlu în lumea asta tot mai a-filosofică, b-filosofică, c-filosofică... – și tot așa, întregul alfabet – până la lumea z-filosofică, moment în care, se pare, conținutul yes-eului chiar răsare: e Zvâr! – ultimul cuvânt din dicționarul fundamental al limbii române. Da, e un tratat dintr-un singur cuvânt: Zvâr!
Textul filosofic despre viață...
 
                                                                       Steinhardt
 
Premisă de entimemă: Când îți răspunde la întrebare un filosof, ascultându-l, te îndoiești de l-ai fi întrebat ce trebuia, ce intenționai să-l întrebi. Iar dacă reușești, răspunsului său îi poți alege o altă întrebare, care i se potrivește. Etc.
...Numai că ce să tot (pălăvrăgim – pardon...) discutăm, părându-ni-se că chiar filosofăm despre filosof, că el a spus una, alta, a spus de toate, pe când, de fapt, întreaga filosofie (ca prezență sau lipsă de fapt) dânsul a convertit-o în uraniul de pe o copertă de carte, în loc de un titlu ce i s-ar potrivi ca adecvat, Jurnalul nefericirii, fără a fi impus de cenzură, filosoful scriind: Jurnalul fericirii, pe acesta considerându-l supra-adevărat? E memorabil, e din rândul celor care au ajuns a fi citate, prin încărcătura lui ideatică, prin filosofia sensului, laconic, demn de ținut minte, părând a valora cât o cantată, – îmi zic eu, unul din locuitorii enigmaticului oraș Chișinăul, în care este imposibil să nu speri că, într-o zi, în el – peste el va exploda o catastro-fastă bombă a filosofiei, umplând lumea cu idei, idei, idei... Și Marea Idee care, în priceperea mea, se arată ca Ceva Unic în virtualitatea sa. Numai în virtualitate...
 
 
 

La Exchange

 

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun...

Marin Sorescu

 
Am mers la un Exchange, dar nu în legătură cu tranzacția RON–$–€, ci gândindu-mă să mă schimb chiar eu pe vreun american valoros, pe vreun ditamai european merituos, însă a fost să revin acasă același care eram, care sunt și azi, pentru că la ce aveau la îndemână pe la Exchange
erau oameni mai – pardon – mici în valoare decât mine, europeanul răsăritean, astfel că iată-mă rămas același, neschimbat, patriot, cu șapte vieți în pieptu-mi de aramă, mândru, probabil, că nu poate fi schimbat și cântând pe sub geană de pădure celebrul sunt băiat cu pălărie, nu mă schimb pe voi o mie.
 

Pururea plânși

 
…de unde și mana universală a filosofilor, scepticilor și optimiștilor în proporție de 9 la 1
descriind – în timp ce gândesc, gândind – în timp ce nu au altceva mai bun a face, când intens – ca în și între lumină și răsfrângerea ei în uriașe oglinzi, când înspăimântat – ca între întunericul-beznă ce este absolut catastrofal și fără vreo oarecare oglindire și insuflând senzația de decapitare generală a tot ce are cap sau poate fi crezut metaforic ca atare la modul singular unicat sau cel al dinastiilor sau chiar turmelor în alternanță de robie și relativă libertate pe plantații de mituri cu urne pentru voturi între zei patricieni și urne cu scrumul celor care au fost patricieni, urnele foștilor zei rămânând însă neidentificate, ca podoabe inegalabile din eternul a fost odată ca niciodată pe calea alternanței victoriei pasului cu dreptul cu înfrângerea imanentă a pasului cu stângul, din această cauză fiind cândva anulată și ghilotina ca mijloc de căutare a dreptății și adevărului; între atare alternanțe la mers și la curțile regale la un moment dat chiar părându-se că s-ar putea atinge armonia trans-seculară în perspectivă, bineînțeles fără a întoarce capul îndărăt, pentru ca omenirea să se îngrozească o dată în plus de propriul trecut cu îngeri înveșmântați în aramă, cu cavaleri îngreunați de zale oțelite, coifuri la intrări și ieșiri din labirinturi, tranșee, blindaje, cancelarii guvernamentale, mai mulți din mulțime mirându-se că pot coexista confruntarea cu încântarea chipurilor cu sau fără lacrimi fulgurante în irizările inevitabilei orbiri a ochilor din care apar ochii pururea deschiși și pururea plânși…
 
 

Mejdina și ne-libertatea somnului

 
Nu știu dacă ar fi curios lucru, cum se zice, însă asta e: îmi amintesc deslușit mejdina la care conștientizam limpede, ca de obicei, că în vise nu visez nici realități, nici irealități onirice, nu mă întâlnesc cu Morfeu, unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnos, cu atât mai mult nu îmi fac proiecte, fie și pentru ziua ce vine, astfel că și acea dimineață începea sub confuzele auspicii ale involuntarului eretism, al voii întâmplării față de cursivitate și ordine, unica senzație nesupărătoare a acelei stări de spirit și de fapt fără de fapte (deocamdată) fiind cea a libertății, a libertății, a libertății, a libertății de sine și – parțial – a libertății în lume...
Atunci, la acea mejdină, percepeam intens cum tinerețea-mi era detronată din durată și, la început, mai mult curios decât dramatic, simțeam parcă o dez-altoire de sine de pe sine, mă rupeam din rădăcinile acelei vârste, conștientizându-mă tot mai departe de mine cel de ieri – cel mai promițător mie însumi, iar proporțiile, contururile prinseră deja a se deforma sau, poate, a se reformula în prime nuanțe de clarobscur, încât tot mai nesigură părea tehnica existenței în sfumato, care presupune a suprapune multiple straturi translucide de culoare, sentiment și gând, redate în tușe extrem de subțiri, asemeni celor folosite în acuarelă. Astfel că tot mai incerte deveneau senzațiile de forme, volum și adâncime în mine – cel din epoca precedentă, aflat deja la mejdina vârstelor ca niște postulări contradictorii pe șovăielnice traiectorii sau simple poteci, stare oarecum inadecvată, disproporționată spre exagerare față de puținele osteneli (credibile) cărora m-am auto-spus.
Din clipă în clipă, din sincopă în sincopă – câte o bătaie de puls ca vreun fior supranatural – cel generat de scurtcircuitul dintre speranța, voința și delirul unor reminiscențe de romantism, însă oarecum în stare a conștientiza că deja ar fi ridicol să augmentez cele dorite, dându-le drept stare de fapt, pe când ele nu erau decât stare de spirit – adică senzațiile plenitudinii zebrate de străfulgerările fervorii, toate astea însemnând că pre-somnul, pre-visul nopții ce ar urma aveau să înceapă cu oarece proiecte împlinite, cu oarece ordine în fire, cu horațianul modus in rebus, chiar dacă somnul nostru de asemenea înseamnă ceva la voia întâmplării și mult mai puțină libertate – aproape cu desăvârșire lipsă de liberate înseamnă chiar atunci, când nu e în perioada de rut metafizic, ce ar preceda nașterea de monștri și căderea de imperiu a răului...
 

Păunul, libertatea

 
Printre păsări, dar poate și printre oameni, păunul e ceva intermediar, sau ori-ori – între monah și monarh, – în dependență de cum își ține coada – strânsă sau evantai, ceea ce ne reîntoarce, implicit, la problema libertății – libertatea fiind mereu problematică și cu ce altceva ar semăna ea, decât cu chipul semănat cu 1 000 de ochi al atleticului, chiar titanului Argus?
Asemănarea se potrivește: după ce Argus e ucis, Hera mahăra zeie a panteonului strămută cei 1 000 de ochi (adică și libertatea) pe coada păunului... – de parcă mai totul terminându-se, din păcate (iartă-ni-le nouă Doamne!), în coadă de pește păun...
 
 

Deosebirea, asemănarea?

 
Care este deosebirea unui cetățean european de... el însuși? – întreb, pentru ca, în lumea aceasta bănuitoare, să nu mai înmulțesc și eu cine știe (sau nu știe) ce suspiciuni de separatism etno-continental sau chiar de nesimpatie intra-rasială, ori de, pur și simplu, cine știe ce gânduri ascunse – asta, dacă mi-aș pune problema prin ce se deosebește cetățeanul european de cetățeanul  asiat sau de cel african, posibil – și de american.
Prin urmare, modelul entimemei rămâne același: prin ce se deosebește cetățeanul de el însuși, cetățeanul african de cetățeanul african, cetățeanul american de cetățeanul co-american (mexican, brazilian, columbian, borgesian etc.). Răspunsul părându-mi-se unul care nu trezește bănuieli, nu plodește suspiciuni, pentru că: cetățeanul european se deosebește de el însuși prin marea sa asemănare cu cetățeanul asiat, cu cetățeanul african, cu cetățeanul american care, la rândul/ rândurile lor, se deosebesc de ei înșiși prin marea-le asemănare cu cetățenii extratereștri, să zicem... (Și de ce nu am zice?...)