Despre timp, între șotron și bolero

Leo Butnaru 

Despre timp, între șotron și bolero

Ce să mai vorbim: nu mai sunt timpurile alea... Cu toate ale lor. Inclusiv cu filme indiene, după care coșurile de la ieșirea din cinematograf se umpleau cu șervețele de hârtie fleșcăite de lacrimi, iar până să înceapă proiectarea filmului următor supraveghetorii sălii se întâmpla să trezească din leșin câte vreo spectatoare supersensibilă.

(Ah, iar pe timpul romantismului, duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților!...)

Pe timp de coronavirus, parcă între sâmbătă și duminică a mai apărut o zi de așa-zisă odihnă. Foarte neliniștită și ea. Cu interdicția de a merge la filme indiene, să te mai descarci, să te mai răcorești. În buzunar, în poșetă șervețelele, umede acum un timp, însă nefolosite, s-au uscat. Hârtie aspră, ce mai! Foșnitoare... A tristețe... Precum gazetele. Și ducându-te cu gândul la timpurile în care cititorii de poezie erau mult mai mulți decât cititorii de gazete. Timpurile în care, să zicem, în ziua anunțării Premiului Nobel, cititorii, exegeții, însăși literatura, lumea, de emoție își țineau respirația. Azi, însă, la acel moment, toți respiră oarecum gâfâit, a dezamăgire nu că probabilă, ci sigură.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Ci sunt vremurile cu: „Atenție: filmul poate să conțină scene cu caracter sexual”. („Păi, conține sau nu? Să nu pierd timpul degeaba!...”) Dar nu, nu sunt ca timpurile alea, cu filme indiene, cu interminabile cântece de dragoste, nupțiale!... (Mda, aveau și ele un defect nu prea însemnat: 2-3 ore de declarații amoroase, dar fără tu, colea, un sărut... Pe când azi, una-două și... Se cam știe ce... Nu numai pupăciune...)

Da, nu, nu mai sunt timpurile alea... Iar dacă e să ne referim de asemenea în context asiat, pandemia pare a veni de la numele panda, a animalului care mănâncă 12 ore din 24, ca omul, acum, pe timp de coronavirus... Omul care tot mănâncă, mănâncă, mănâncă non-stop, cu dorința și gândul de a-și petrece timpul cât mai frumos. Însă timpul se duce și nepetrecut... Iar omul mănâncă, mănâncă, mănâncă în continuare, pe timp de pandemie, adică de strâmtoare, de nemișcare... Și poate acum ar fi timpul celui mai „precis” recensământ: mai toată lumea e acasă. Și mănâncă, mănâncă, mănâncă...

Dar, precum se spune, depinde de feleșagul omului, nu? Aceste vremuri de constrângeri sanitare pentru grăsani ar fi prielnice, de slăbire prin înfometare.

Însă de obicei (negru) timpurile de pandemie sunt confuze. Nimeni nu mai știe, dacă deja e permis ceea ce e necesar și dacă mai e necesar ceea ce e permis... Adică, pe vechi: Ce timpuri, ce moravuri! (Ușoare...)

O, timpuri, o, moravuri! – În Gomora, nici chiar ciungii nu mai sunt cu mâinile curate, în Sodoma – nici chiar păpușile nu au rămas ne-deflorate. Iar pe aici pe la noi preadolescenții de bani gata își ciupesc învățătoarea de fund!...

Hei! Voi moravuri și voi timpuri, în care păpușa rusă devine transsexuală, sau chiar un matrioșka-gay. Timpuri în care, dacă s-a născut un băiat, încă nu înseamnă că s-a născut un bărbat. Moravuri cu diverse orientări dezorientate în ale genurilor și ambigenilor. Timpuri care suportă toate, chiar și pe ele însele... Din păcate...

O timpuri, o moravuri! Când deja se vede lumină la capătul tunelului – felinarul roșu...

O timpuri, când merge și așa, când e bine oricum, numai nu cum ar fi bine... Parcă ar fi timpurile indiferenței, ca omniprezență ne-suferindă a suferindelor noastre timpuri, în care palavrele tind să se transforme în teorii, iar teoriile ajung iminent palavre… Timpuri cu birourile obiectelor pierdute ticsite cu: „încrederea în oameni”, „încrederea în dragoste”, „încrederea în stat”, „încrederea în politicieni”, „timp pierdut”... Plus timpul pierdut în căutarea timpului pierdut.

Însă, ar fi de presupus, timpul nu poate fi pierdut. El se adună balast greu în destinul omului. Și cadavrul timpului ucis tot în acest balast e îngropat. Dar poate nu se ajunge la cadavru, odată ce se spune, se crede că, mai devreme sau mai târziu, timpul vindecă totul (cu programare online și în dependență de trecerea la ora de iarnă-vară, vară-iarnă). Vindecă inclusiv optimismul incurabil (se părea). (Pentru a se constata, implicit, că cele mai bune, mai frumoase vremuri ale pesimistului sunt cele în care reușește să nege cel mai „convingător” posibilitatea venirii timpurilor mai bune.) Probabil chiar așa, o fi adevărat. Iar adevărul e fiul timpului său. (...Și nu este exclus că minciuna e fiica lui... Sau se mai spune: Vremea e mama adevărului, ceea ce însă nu înseamnă că timpul i-ar fi tatăl...)

Și totuși, nu, nu mai sunt timpurile alea... Din an în an, simetrii calendaristice, dar timpuri neasemănătoare. Chiar dacă, pe vechi, ca pe vremurile alea, oamenii și pe astea ucid timpul, gândindu-se că, anihilându-l, distrug unele din nenumăratele bariere ce-i țin la o distanță mai mare sau mai mică de moarte. (Dar timpul ucis va reînvia împreună cu cei care l-au ucis?...) Volens-nolens, toate experiențele de viață ne învață întru unică experiență de moarte, pentru care nu ne este dat și timp să o folosim. Iar timpul, din nenorocire, nu ne e dat tot pentru viață. Cel mai tot ne e dat pentru neființare. Omenească...

Dar, pe vechi, ca pe timpurile alea, nu de puține ori și nu puțini oameni ucid timpul. Astfel că timpul pierdut, timpul ucis e pretutindeni în lume. Ca potopul, cât potopul. (De altfel, și cărțile sunt arme cu care unii ucid timpul, alții – prostia.)

E drept că parcă ar exista și celălalt versant al situației: cu timpul, în timp, unii bătrâni încearcă să reanimeze timpul pe care l-au ucis în tinerețe... Timpul mort ucide oamenii vii. Timpul ca balaurul față de care am îndrăzni să înaintăm o mică pretenție: de ce are numai trei capete – trecut, prezent și viitor? Noi am fi în stare să-i retezăm și alte câteva... Pentru că a omorî timpul e mult mai ușor, decât ai face-o cu o insectă oarecare. Să zicem, cu o muscă. Plus că e mult mai simplu și mai puțin costisitor, netrebuind să cumperi barem o gazetă cu care să-l trosnești pe el, timpul... Ca pe o muscă...

Dar să nu disperăm (de fapt nici nu contează, dacă disperă sau nu lumea), pentru că unii dintre noi mai cred că timpul ar fi nemuritor... (Iar dacă timpul nu ar fi nemuritor, infinit, îți imaginezi ce s-ar fi întâmplat de când lumea tot omoară, omoară timpul! De la un moment încolo, s-ar fi trăit în absența timpului... În pustiu a-cronologic...) Iar dacă e nemuritor, înseamnă că timpul sie își este propriu supratimp. Sau, poate, e chiar deplina sa absență. Deoarece nu este exclus că timpul nici nu există, odată ce nici până azi nu se știe despre ce triluiește privighetoarea: despre ieri, despre azi, despre mâine?... Probabil, triluiește pur și simplu despre eternitate, despre nemurire, despre nesfârșire care, însă, nu se referă și la om, ba chiar la întregul neam omenesc nu se referă, odată ce astea – eternitatea, nemurirea – nu le sunt date. O dată ți-ai spus că Veșnicia, dacă există, totuși, ar fi timpul întreg, minus viața ta. (Dar, de fapt, ca element de bază în marele mister, veșnicia este cea mai mică-nimică unitate de măsură a timpului.) Timpul care pare a privi prin gaura cheii, curiozitatea fiind că prin ea în același moment vede trecutul și viitorul, bineînțeles și prezentul. E mare mister atare poziționare pentru triplă vedere. Dar e atât de frecventă, totuși când e vorba de iluzii temporale, ca și de cele optice. Atât de opace...

Timpul nu tiranizează, ci pur și simplu tranzitează și anihilează.

Și totuși, în pofida asasinării continui a timpului, când se naște ziua de mâine?... Dar mai ales – cum?... Iată, întreb astea aproape de 00, adică între ora 24 și 1. Și parcă în miezul de noapte tremură ceva, se zbate abia-abia perceptibil. Poate fi chiar Pruncul Mâine care, cu piciorușele-i fragile, bate în burta cosmosului, în burta-hău a timpului... hau-hau! Poate... Azi, spre azi, când nu, nu mai sunt timpurile alea... Iar odată ce nu mai sunt, parcă nu mai e valabilă nici spusa din vremurile lor: a păși în pas cu timpul. (Poate că e valabil: A păși în pas cu timpul... trecut?...). Iar pentru a nu fi acuzați de sexism, să constatăm că, unor femei, sau doamne jos pălăria, tăietura fustei le permite să meargă în pas cu iubitul, altora – chiar în pas cu timpul. Celorlalte – doar în pas cu moda.

Oricum, cu timpul trecut sau cu prezentul de mergi într-un pas, uneori nu este exclus  șchiopătatul. Ambilor. În aceste timpuri, când parlamentele sunt imense și necruțătoare crono-abatoare de ucis timpul. Și speranțele. (Apropo: Piciorul plat permite să se meargă în pas cu timpul?)

Iar dacă, un timp, grăbind pasul, ești chiar înaintea epocii tale, de se întâmplă să fii ajuns din urmă, nu riști să fii strivit. Ci doar neobservat.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Și, sub aspect metafizic, pe cât arată timpul, ceasul pe atât arată și absența a așa ceva, a timpului. Mai ales absența timpurilor alea... Astea, prezente, mirosind a... mască. Și frică...

(Dar, dacă e să fim cât de cât obiectivi, am putea spune că timpurile de cândva, timpurile cavalerilor în zale a ce altceva ar fi mirosit, decât a sudoare și sânge, dar mai ales a fier, a rugină?... Și a... eroism criminal, inutil... De altfel, ca și timpurile prezente... Și încă ceva: Pe timpul copilăriei mele sătești, printre experiențele acumulate era și cea de-a putea deosebi, chiar legat la ochi, cum ar mirosi țărâna unei gropi săpate pentru beci de a celei săpate pentru mormânt.)

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Însă ca și în vremurile lor suntem prinși într-un perpetuum cronognoseologic: e nevoie de timp, pentru a înțelege că e nevoie de timp, pentru a înțelege, că e nevoie de timp, pentru ca să înțelegi... Și de la capăt. În timpurile astea când a veni, a sosi, a te înfățișa la timpul potrivit e mai al naibii decât a întârzia. Sau, implicit, asocierea, dar nu suprapunerea, cu ultimele cuvinte ale unui filosof dezamăgit: – Totul vine la timp, numai timpul nu vine la timp. (Cel puțin, cât ai fost tu în viață – nu a venit și timpul tău...).

Iar orologiul este acarul Păun în mișcarea timpului. Orologiul cu, gravat grav pe el, dictonul despre ceasul vieții, despre clipa cea repede: Vulnerant omnes, ultima necat = Toate rănesc, ultima ucide... Și, posibil, în acest context ar mai fi de reținut că, odată cu invazia ceasurilor electronice, timpul și-a pierdut glasul: era surd, acum e și mut. Însă așa surdă și mută cum e, vreme vine, vreme trece... Iar odată și odată va veni un timp, care nu va mai găsi pe nimeni pe pământ...

Însă tu continuă să prețuiești clipa: ea nu are timp să se înfricoșeze! Nici azi, când nu, nu mai sunt timpurile alea... Ce mai hârtie fotografică era pe acele vremuri! – Subțire, poți să zici: glanț-brici, încât, din întâmplare, se puteau tăia le degete nepoții, când cercetau pozele cu bunici.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Când telefonul public îți returna moneda...

– Domʼle, chiar ai prins și timpurile alea?!...

Da, am prins și timpurile alea, care nu mai sunt în vremurile astea de culoarea huselor de camuflaj de pe tehnica militară! (E drept, pe timpuri, aveam impresia că recruții cu ochi albaștri se întorceau din armata sovietică având deja ochii kaki și complexul lui Oedip față de falsul lor „tată-stat”, față de falsa lor „patrie-mumă”. Dar ar fi vorba tot de complexul lui Oedip, dacă admiți, metaforic, concubinajul Timpului cu maică-sa Vremea...)

 Nu, nu mai sunt timpurile alea... Chiar dacă, pe vechi, pe timpurile alea, omul își așteaptă timpul (său). Timpul care, la rândul său, nu așteaptă din simplu motiv că el este otova, nu lasă „spații” prin care să vină ceva spre el, prin care să plece ceva dinspre el. Poate că timpul e însăși așteptarea în sine; așteptarea fără scop. Pur și simplu așa-numită, de om, așteptare, pe când în realitatea-i ireală ea este cu totul și cu totul altceva.

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Nici măcar alea, când omul pentru om era lup. Cu timpul, însă, decăzând până la condiția de șacal. În aceste timpuri cam sărace. Când secțiunea de aur e doar suflată cu aur. Când Melpomena a devenit Melpomana. Dar în care lumea e, pe vechi, în așteptare cronică a timpurilor mai bune.

Nu, nu mai sunt timpurile alea...

Azi, față de atunci, viața ți s-ar descărca mult mai repede, ca un oarecare acumulator al mașinii timpului – una obișnuită, de serie, încât nici nu știi dacă merită fantasticul nume de mașină a timpului.

Și totuși, oricât de repede s-ar descărca acumulatorul timpului, oricât de scurtă ar fi viața, este important ca în ea să găsești ceva timp să fii liber. Foarte puțini oameni, care se cred liberi, știu să găsească în viață ceva timp în care să fie cu adevărat liberi. Iar unul dintre ei a fost întrebat: „Cum ți-ai petrecut timpul liber?”, el răspunzând oarecum melancolic, mai că suferind: „Cum?... Ca pe o ființă foarte scumpă și cu adevărat liber, ce pleacă, și tu știi că deja n-o să mai revină…” Iar aproape rău-intenționații zic că cei care, cică, au mult timp liber fac tot posibil, pentru ca alții să aibă cât mai puțin așa ceva...

Nu, nu mai sunt timpurile alea... Și e firesc să le regretăm. Fie barem și din motivul că, atunci când căutăm eroul timpurilor noastre, cam tot peste eroii timpurilor alea dăm: Ulise, Orfeu, Ariadna, Pandora (negativă, dar tot eroină, nu?), Penelopa, Dedal, Don Quijote… (Pardon: și eroii din filmele indiene...) Prin urmare, reiese, implicit, că ar trebui să căutăm eroul timpurilor alea, pentru a găsi eroul (neexclus... lipsă) timpurilor noastre… Sau, altfel zis: Da, un erou al timpurilor noastre. Trecute, bineînțeles…

În fine, ce mai trece timpul... Nici nu am observat cum lumea a trecut de la sufle la selfie, oarecât depărtându-se de suflet... În aceste timpuri pentru aruncatul pietrelor și aruncatul zarurilor, și timpuri pentru strânsul pietrelor și aruncatul în continuare al zarurilor, chiar când deja nu mai are rost să treci Rubiconul…

În aceste timpuri, când sfârșitul lumii se mai amână, totuși, pentru timpuri mai prielnice... (Unora li se poate părea că a trecut deja destul de multă vreme, de când nu a fost reluat anunțul cu ziua sfârșitului lumii? Mai înainte nu se întâmplau asemenea decalaje inexplicabile...)

Dar, în fond, timpul va arăta ce și cum... (Neexclus să arate... pardon, și – ciuciu...) Numai că deja ar putea să fie târziu, să purtăm ochelari și să nu vedem ce arată timpul... Timpurile astea noi, care, iată, parcă ar sta puse pe umerașe, cu etichetă, ca în supermarket, vedem clar că nu, nu mai sunt timpurile alea. De altă dată... Care – mda... – chiar nici nu mai sunt... Ci sunt astea, în care încerci senzația că timpul își pierde timpul cu el însuși. Și, pe vechi, încetul cu încetul te pierde pe tine. Pentru că, de fapt, ce/cine e omul? Ceva, cineva mereu ne-la-timp devorat de timp. În viața lui atât de scurtă, în care nu mai e timp nici pentru un mic prolog, nici pentru un tânguitor epilog... Azi, când nu, nu mai sunt timpurile alea... Ci sunt astea, care ne tot schimbă spre nefiresc, sau, altfel zis, noi, mutatis mutandis, ne schimbăm odată cu ele. Până la un moment. De la care încolo ele se schimbă fără noi.

Mda, nu mai sunt timpurile alea... Ci doar îndoielile de pe vremea timpurilor alea: În a păși în pas cu timpul e de ales: în pas cu trecutul, în pas cu prezentul, în pas cu viitorul?... În timpul ce e absolut ceva pe vec(h)i...

 

2000 / 2021