Leo BUTNARU
Între proză, yes-eu, poem sau absolut
viceversa
Copilul,
bătrânul și gloria
Copilul e atât de nepregătit, atât de nepregătit,
de parcă, în fiece moment următor, peste el ar putea da o mare glorie, o glorie
uriașă, cu care însă nu va ști ce să facă, nu va avea ce să facă el, pruncul ce
nu știe decât de pipi și caca, pipi și caca... De altfel, ca și bătrânii
adânci, în plină glorie. Ba unii dintre ei chiar s-au înecat, pe când se
scăldau în glorie. Adică prima condiție pentru a trece
(inclusiv înot) testul rezistenței la glorie e să o obții. Apoi se va mai
vedea... De te vei duce pe apa sâmbetei, sau te vei salva. Înot. Pentru că în oceanul
gloriei nu există geamanduri.
Dar, în general, de mai ești în viață, bine-mersi, depinde de ce te încearcă mai mult: setea sau foamea de glorie. În primul caz, mergi mai des la cârciumă, în al doilea caz – la vreun birt, unde poți să și mănânci pe săturate. În dependență de ce ești mai mult: băutor sau gurmand. Tu, cel care ai fi avut deja sau urmează să ai clipa ta de glorie. Doar atât, clipa, pentru că pretendenți sunt foarte mulți și nu e timp de pierdut, coada trebuie să înainteze repede.
– Star trek gloria mundi...
– Sic(tir) transit gloria ș.a.m.d.
Polcă și politică
Bineînțeles,
s-ar putea face ceva, cum s-a mai și făcut în tot felul, cu zicerea antică Panem
et circenses, cu obsedantul ei
(sub)înțeles. Să zicem, ea poate fi actualiză, decojită de crusta-i de acum
peste două mii cinci sute de ani, ce s-ar auzi căzând, ușor pocnitor, pe
dușumea ca dintre dinții rozători ai veveriței o coajă de alună – pe pavajul
aleii din parc – pac!
Sigur, s-ar putea face ceva cu ex- & actualul înțeles și deja au și purces la treabă statisticienii, zicându-și să deducă ipotetic când a fost mai multă/ mai puțină pâine sau mai mult/ și mai mult circ, – acum peste două mii de ani sau în aste timpuri de corectitudine politică, strict reglementate, ca o polcă din Război și pace de contele agricultor Tolstoi.
La
„Uriașa” lui Baudelaire
Cele două coline îngemănate au asemănare cu
genunchii uriașei lui Baudelaire (Parcourir
à loisir ses magnifiques formes ;/ Ramper sur le versant de ses genoux énormes)
care cu trupul ei ar fi putut cuprinde sau ocupa întreaga țară a piticilor cu
tot cu Gulliver, ba chiar ceva din formele-i revărsătoare ar fi dat și peste
hotarele țărilor învecinate, încălcându-le, cum ar veni.
Aici, în preajma satului meu de baștină Negureni, ce doarme nonchalamment à l'ombre de ses seins, supradimensionații genunchi ai fabuloasei franțuzoaice sau, să zicem, ai femeii universale sunt hașurați în terase de potecile croite din rațiuni geometrice difuze de bucolicele turme de mioare, din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel, de ce uriașa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care parcă i-ar trece giganticei printre picioare, rustic, a nepăsare, altfel spus – olimpian.
Și doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos a ceva suspect, a vânătoare, pe colinele, printre colinele fabuloșilor genunchi de arătare seducătoare.
Sutien special
Eh, au trecut ele timpurile romantismului, când
duduile se întorceau de la întâlnire cu sutienul umed de lacrimile iubiților...
Azi, când se par a fi la moda „animalelor de companie” rase (sau sub-rase) de
câini pitici-piticuți, de purtat în sutiene, poeta, de pildă, se confesează
postmodernismului că dânsa nu a fost înrolată-n armata națională din motivul că
echipamentul care i se oferise nu era deplin – pentru ea lipsea un sutien
militar.
Alta e situația poetelor recrutate în armata țării (nici vecine, nici prietene) ce are în stemă acvila bicefală (bineînțeles – cu dublu clonț) – acolo, pentru doamnele milităroase ministerul apărării a prevăzut sutiene anti-glonț...
Iar eu, ca și alți pământeni, gândesc (sau, poate, visez, ceea ce de fapt e cam același lucru) că ar fi necesar un Moise care, 40 de ani în șir, ar purta toate armatele lumii prin pustiu, pentru ca acestea să uite că au fost roabe, că au fost armate; în genere, să uite că au fost…
În ce privește poetul sau filosoful, unul sau celălalt s-ar putea gândi, asociativ, că cine știe ce aforism ar putea fi un fel de sutien ce acoperă sensuri ceva mai delicate, dar nu jenante, pe care le-ar acoperi vreun alt aforism, ce ar avea rolul bikinilor.
Apoi odată ce sunt la modă blugii rupți, găuriți, daravera ar putea să se răspândească și asupra ciorapilor, sutienelor. Nu este exclus ca în vremurile noastre ciudate (unii le spun, de,... cam stricate) să apară și magazine, în care se vor comercializa jumătăți de... sutiene. Bineînțeles, pentru amazoane...
Decebal și Statuia Libertății
1
Dunărea zice: „De ce bal fără Decebal?” – și
rotește capul stâncos al regelui în undele golfului Mraconia.
În genere, la hotare noi suntem pașnici, uneori chiar hazlii de pașnici, precum i se părea lui Cioran în „Schimbarea la față a României”.
Deci Decebal-stâncosul și stângosul (e pe malul stâng al fluviului) are lungimea ochilor de 4,3 metri, a nasului – 7 metri, lățimea nasului – 4 metri – etc. Fiți siguri că astea și alte detalii sunt mai barosane decât cele ale Statuii Libertății ce are în înălțime doar 46,6 metri, pe când bărbatul neamului nostru – 55! Nici mai mult, nici mai puțin. Ave!
2
Dacă sculptorului francez nu i-ar fi venit ideea, inspirația și măiestria necesare pentru plăsmuirea Statuii Libertății, dacă statul francez nu ar fi fost atât de generos, pentru ca să dăruiască americanilor Statuia, cam ce simbol celebru ar fi avut astăzi yankeii, SUA-iștii?
Probabil, pe soclu ar fi fost ridicat curcanul, propus de Franklin, și ajuns simbolul SUA.
(La o adică, parcă francezii nu au pe postament cocoșul?...)
De cum
mă trezesc
De la o vreme, de cum mă trezesc, întâi și întâi
privesc prin geam... Mda, lumea a devenit ceva-ceva mai puțin minunată... Prin
unele părți ale lumii istoria deja pare cam veștezită, vlăguită, posibil și din
cauza unui număr insuficient de poeți la mia de suflete. În genere, fără
energia scriitorilor țările ar părea cam pleoștite.
Pe alocuri lumea ca teatru a degradat până la condiția de circ (și pâine). De aia se pare că, în imensitatea orizontului transpare un chip, parcă privind îndelung îngândurat omenirea… După care Dumnezeu își scoate monoclul roz. (Cel mai realist ar fi daltonismul care vede lumea în gri și niciodată nu vede, vorba cântecului, la vie en rose.)
Important e, cred, să fim calmi și, pe cât posibil, înțelepți, fără a preamări, dar și fără a minimaliza. Pentru că și fără astea lumea e cam deformată. Sau doar înțeleasă oarecât greșit. Însă, da capo, lumea nu a fost dată pe... lume desăvârșită. Iar omul nu ar avea vreo vină, dacă nu ar face-o oarecum mai nedesăvârșită. Din păcate, oamenii nu pot lăsa lumea măcar așa, cum au găsit-o, fără s-o facă ceva mai cu probleme.
Dar, în continuare, în propria sa dăinuire lumea mai rămâne a fi totuși un organism sensibil, mie unuia uneori părându-mi-se că ea se schimbă până și de la schimbarea ordinii cuvintelor. Lumea neapărată de ea însăși, vulnerabilă în propria față, neputincioasă în lupta cu ea însăși, înfrântă de ea însăși, murind împreună cu ea însăși... Astfel că cei cărora poate le va fi dat să revină în lumea din care au plecat, în lumea noastră, când va fi să iasă de acolo, din cealaltă lume, vor trebui să facă același lucru, ca și atunci când au intrat în ea, – să lase orice speranță.
Despre
echilibru
Într-un sfert de veac, ce te-ai mai schimbat tu, patria mea!
Erai pământul pe care se înghesuiau hoarde întregi de curbeți vânturați spre noi din întreaga și lăbărțata Uniune etc. Și era foarte rău!
Acum este pământul de pe care pleacă în lumea marea mulți, foarte mulți consângeni. Și iar nu e bine.
Pe scurt, pe lung timp, e trist: Emigranți, emigranți, emigranți… Anul trecut, în căutarea unui loc de muncă, din țară au plecat în roza vânturilor mii și mii de oameni… „Mai bine mă făceam vânzător de geamandane”, zice dezamăgit vânzătorul de cărucioare pentru copii…
Atâția emigranți spre Occident... Dar nici acolo nu pare să crească numărul cititorilor…
Patria mea, cum presimți tu: îți vei găsi sau nu echilibrul?
Deocamdată, am impresia, ești pe cale de-a atinge echilibrul între nivelul de viață și nivelul de supraviețuire...
Dar adevărat e că nu trebuie să disperăm. În optimism și în pesimism, ca și între optimism și pesimism e necesar echilibrul – acesta exclude exagerările.
Între alb și negru
Între alb și negru e o zonă de
liniște a cărbunilor arși, a dairelelor amuțite.
Între alb și negru e o zonă de ași potoliți și de stele împământenite.
Între negru și alb e o zonă de viață și tot ea de oseminte, ca o construcție, ca o seducție
din prezență în uitare.
Între alb și negru e o zonă demilitarizată, cu stindarde atât de ciudate în lupta pe viață
și pe moarte, ca în cea mai deplină și sfântă – zic unii – absurditate. Între alb și negru, spațiu în care și eu posibil că aș putea trece drept un optimist. Însă doar în variantă alb-negru. Pentru că exact așa e și viața, cu alb și negru. Ca zebra și tabla de șah. În al doilea caz chiar ai putea să învingi, să ajungi cam... pion pe ultima linie a tablei. Sau, pardon, a tarabei...
Dar, în general, de mai ești în viață, bine-mersi, depinde de ce te încearcă mai mult: setea sau foamea de glorie. În primul caz, mergi mai des la cârciumă, în al doilea caz – la vreun birt, unde poți să și mănânci pe săturate. În dependență de ce ești mai mult: băutor sau gurmand. Tu, cel care ai fi avut deja sau urmează să ai clipa ta de glorie. Doar atât, clipa, pentru că pretendenți sunt foarte mulți și nu e timp de pierdut, coada trebuie să înainteze repede.
– Star trek gloria mundi...
– Sic(tir) transit gloria ș.a.m.d.
Sigur, s-ar putea face ceva cu ex- & actualul înțeles și deja au și purces la treabă statisticienii, zicându-și să deducă ipotetic când a fost mai multă/ mai puțină pâine sau mai mult/ și mai mult circ, – acum peste două mii de ani sau în aste timpuri de corectitudine politică, strict reglementate, ca o polcă din Război și pace de contele agricultor Tolstoi.
Aici, în preajma satului meu de baștină Negureni, ce doarme nonchalamment à l'ombre de ses seins, supradimensionații genunchi ai fabuloasei franțuzoaice sau, să zicem, ai femeii universale sunt hașurați în terase de potecile croite din rațiuni geometrice difuze de bucolicele turme de mioare, din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel, de ce uriașa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care parcă i-ar trece giganticei printre picioare, rustic, a nepăsare, altfel spus – olimpian.
Și doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos a ceva suspect, a vânătoare, pe colinele, printre colinele fabuloșilor genunchi de arătare seducătoare.
Sutien special
Alta e situația poetelor recrutate în armata țării (nici vecine, nici prietene) ce are în stemă acvila bicefală (bineînțeles – cu dublu clonț) – acolo, pentru doamnele milităroase ministerul apărării a prevăzut sutiene anti-glonț...
Iar eu, ca și alți pământeni, gândesc (sau, poate, visez, ceea ce de fapt e cam același lucru) că ar fi necesar un Moise care, 40 de ani în șir, ar purta toate armatele lumii prin pustiu, pentru ca acestea să uite că au fost roabe, că au fost armate; în genere, să uite că au fost…
În ce privește poetul sau filosoful, unul sau celălalt s-ar putea gândi, asociativ, că cine știe ce aforism ar putea fi un fel de sutien ce acoperă sensuri ceva mai delicate, dar nu jenante, pe care le-ar acoperi vreun alt aforism, ce ar avea rolul bikinilor.
Apoi odată ce sunt la modă blugii rupți, găuriți, daravera ar putea să se răspândească și asupra ciorapilor, sutienelor. Nu este exclus ca în vremurile noastre ciudate (unii le spun, de,... cam stricate) să apară și magazine, în care se vor comercializa jumătăți de... sutiene. Bineînțeles, pentru amazoane...
În genere, la hotare noi suntem pașnici, uneori chiar hazlii de pașnici, precum i se părea lui Cioran în „Schimbarea la față a României”.
Deci Decebal-stâncosul și stângosul (e pe malul stâng al fluviului) are lungimea ochilor de 4,3 metri, a nasului – 7 metri, lățimea nasului – 4 metri – etc. Fiți siguri că astea și alte detalii sunt mai barosane decât cele ale Statuii Libertății ce are în înălțime doar 46,6 metri, pe când bărbatul neamului nostru – 55! Nici mai mult, nici mai puțin. Ave!
2
Dacă sculptorului francez nu i-ar fi venit ideea, inspirația și măiestria necesare pentru plăsmuirea Statuii Libertății, dacă statul francez nu ar fi fost atât de generos, pentru ca să dăruiască americanilor Statuia, cam ce simbol celebru ar fi avut astăzi yankeii, SUA-iștii?
Probabil, pe soclu ar fi fost ridicat curcanul, propus de Franklin, și ajuns simbolul SUA.
(La o adică, parcă francezii nu au pe postament cocoșul?...)
Pe alocuri lumea ca teatru a degradat până la condiția de circ (și pâine). De aia se pare că, în imensitatea orizontului transpare un chip, parcă privind îndelung îngândurat omenirea… După care Dumnezeu își scoate monoclul roz. (Cel mai realist ar fi daltonismul care vede lumea în gri și niciodată nu vede, vorba cântecului, la vie en rose.)
Important e, cred, să fim calmi și, pe cât posibil, înțelepți, fără a preamări, dar și fără a minimaliza. Pentru că și fără astea lumea e cam deformată. Sau doar înțeleasă oarecât greșit. Însă, da capo, lumea nu a fost dată pe... lume desăvârșită. Iar omul nu ar avea vreo vină, dacă nu ar face-o oarecum mai nedesăvârșită. Din păcate, oamenii nu pot lăsa lumea măcar așa, cum au găsit-o, fără s-o facă ceva mai cu probleme.
Dar, în continuare, în propria sa dăinuire lumea mai rămâne a fi totuși un organism sensibil, mie unuia uneori părându-mi-se că ea se schimbă până și de la schimbarea ordinii cuvintelor. Lumea neapărată de ea însăși, vulnerabilă în propria față, neputincioasă în lupta cu ea însăși, înfrântă de ea însăși, murind împreună cu ea însăși... Astfel că cei cărora poate le va fi dat să revină în lumea din care au plecat, în lumea noastră, când va fi să iasă de acolo, din cealaltă lume, vor trebui să facă același lucru, ca și atunci când au intrat în ea, – să lase orice speranță.
Erai pământul pe care se înghesuiau hoarde întregi de curbeți vânturați spre noi din întreaga și lăbărțata Uniune etc. Și era foarte rău!
Acum este pământul de pe care pleacă în lumea marea mulți, foarte mulți consângeni. Și iar nu e bine.
Pe scurt, pe lung timp, e trist: Emigranți, emigranți, emigranți… Anul trecut, în căutarea unui loc de muncă, din țară au plecat în roza vânturilor mii și mii de oameni… „Mai bine mă făceam vânzător de geamandane”, zice dezamăgit vânzătorul de cărucioare pentru copii…
Atâția emigranți spre Occident... Dar nici acolo nu pare să crească numărul cititorilor…
Patria mea, cum presimți tu: îți vei găsi sau nu echilibrul?
Deocamdată, am impresia, ești pe cale de-a atinge echilibrul între nivelul de viață și nivelul de supraviețuire...
Dar adevărat e că nu trebuie să disperăm. În optimism și în pesimism, ca și între optimism și pesimism e necesar echilibrul – acesta exclude exagerările.
Între alb și negru e o zonă de ași potoliți și de stele împământenite.
Între negru și alb e o zonă de viață și tot ea de oseminte, ca o construcție, ca o seducție
din prezență în uitare.
Între alb și negru e o zonă demilitarizată, cu stindarde atât de ciudate în lupta pe viață
și pe moarte, ca în cea mai deplină și sfântă – zic unii – absurditate. Între alb și negru, spațiu în care și eu posibil că aș putea trece drept un optimist. Însă doar în variantă alb-negru. Pentru că exact așa e și viața, cu alb și negru. Ca zebra și tabla de șah. În al doilea caz chiar ai putea să învingi, să ajungi cam... pion pe ultima linie a tablei. Sau, pardon, a tarabei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu