DESPRE BRICI

 

Din poezia lumii

 

Gheorghi ȘENGHELI                                            

(1894 – 1956)

În traducerea lui 

Leo BUTNARU

 

Poet, teoretician al limbajului poetic, traducător. S-a născut în localitatea Temriuk din regiunea Kuban, curând însă familia sa avea să se stabilească în orașul Kerci, unde, în 1914, face cunoștință cu Igor Severianin, Vladimir Maiakovski și David Burliuk, aflați într-un turneu de lecturi publice, la una din care Gheorghi Șengheli își ține prima comunicare teoretică „Despre simbolism și futurism”. În același an debutează cu cartea de versuri „Trandafiri din cimitir”, urmată de „Oglinzi sumbre” și „Lebedele apusului” (ambele 1915). În 1916-1917 publică trei ediții ale volumului „Gong”, dovadă că era un poet apreciat, precum și cartea „Aprilie peste observatorul astronomic”. După 1918 se detașează de stilistica egofuturistă, urmând canoanele clasicismului „parnasian”. A mai editat „Poeme evreiești” și „Scoica”. După 1939 versurile sale nu mai sunt acceptate pentru publicare și Gh. Șengheli se dedică traducerilor (Horațiu, Byron, Heine, Hugo, Heredia, Baudelaire, Verhaeren ș.a. – „rusificând” peste 160 de mii de versuri!). A avut și unele angajamente de cinovnic.

 

 

Lebedele apusului

 

În liftul cam zdruncinat

cu oglinzi lucios șlefuite

noi, fremătând de presimțiri,

urcam la etajul doisprezece.

Printre paliere scânteia cerul

leit o ceașcă de porțelan

cu lebede pictate pe rotunjimea ei,

țesând un miraj strălucitor.

 

Lebedele se desprindeau de  soare,

păsări scânteind în aur roz,

plutind lin în negura ușoară

a depărtării tandru amurgită,

cântând un recviem tărăgănat abia deslușit 

zilei ce murea împurpurată,

cuprinsul cerului învăluindu-l

într-un voal pâlpâitor.

 

Reflectându-se în spațiile oglinzilor,

depărtările se geometrizau în mii de muchii,

pe noi învăluindu-ne

brocardul revărsător al infinitului

și ne avântam spre înalt, încercați de presimțiri,

din flăcări ștemuite de asfințit,

precum în depărtările de ametist

două raze scânteietoare.

 

(1915)

 

 

Hașiș

 

Nenumărate bile minuscule intersectându-se a curcubeu,

Umflându-se cât ceașca de cristal pentru baloane de săpun,

Potopiră lumea, împrăștiind mărunte lanterne sinilii,

Prelinse-n șuvițele străveziilor flăcări vibrând a infim taifun.

 

Eu – fărâmiță, în centru, acolo, însumi din ițe vibrând țesut

Ascult cum, limpede-roz, zurgălăi de sticlă dau clinchet.

Melodia, ațâțătoare dincolo de înmiita înrămare a ferestrelor,

Ale sunetelor spirale-argintii le aranjează-a unduios balet.

 

Infinită-i îngrămădirea, plesnetul și dispariția balonașelor,

Ca iar să se înghesuie, oglindind melodiosul luminii afluent.

Totul fu pătruns de ițe, valsează sinilii lanterne minuscule.

Și toate astea nu-s decât eu însumi... Pe când eu sunt absent.

 

(1916)

 

MARIN SORESCU - UN SFERT DE VEAC DE LA PLECARE...

 

Marin SORESCU

(23.II.1936 – 8.XII.1996)

 

Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui

 

Acest dialog sau, mai bine zis, polidialog, necesită următoarea precizare: toate răspunsurile aparțin lui Marin Sorescu, o bună parte (dar nu toate) din întrebări aparțin sub­semnatului, iar trei-patru ispite i-au fost adresate distinsului literat de către colegii săi pruto-nistreni la o întâlnire care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Partea propriu-zisă a dialogului de autor am realizat-o imediat după această întâlnire, pe când Marin Sorescu presăra răspunsurile printre autografele încondeiate pe cărțile „Singur printre poeți” și „Poezii alese de cenzură”. Însă, din capul locului, până a i se adresa vreo întrebare, popularul nostru interlocutor dădu un prim răspuns:

            – Când mă angajez într-un dialog, de fiecare dată aș vrea să răspund precis la niște lucruri precise.

            – Maestre Marin Sorescu, ce ar însemna pentru un scriitor grija pentru o existență corectă?

            – Trebuie să fii contemporan cu tine. Adică să nu faci derogări de la convingerile tale intime. Să nu scrii cu gândul că scrii o poezie, ci cu gândul că, dacă nu scrii ceea ce dorești să scrii, nu poți să trăiești. Să fii instrumentul unui har care este în tine sau care este în poporul tău și pe care inspirația, din când în când, ți-1 face rod, căci nu totdeauna suntem inspirați.

            – Deci, următoarea și cea mai potrivită întrebare ar fi tocmai cea legata de fenomenul numit, aproape misterios, inspirație...

            – Când ești singur, la masa de scris, nu poți să știi cine iți suflă cuvintele. Este acea inspirație ca o stare maximă de sănătate a unui individ și chiar de sănătate a unui neam întreg, că doar poeții erau considerați proorocii neamului. Eu cred că și noi trebuie să proorocim. Vremea proorocirilor apocaliptici a trecut, iar noi trebuie să prorocim lucrurile bune, pentru că nu cred că răul poate continua la infinit. Chiar și în acest loc, chiar și în Europa trebuie să întrăm într-o zodie a binelui.

            – Pe când ați debutat cu „Singur printre poeți”, unii nu prea doreau să vă accepte singurătatea și, mai ales, sin­gularitatea...

            – Multă vreme, cei care voiau să dea în mine mă com­parau cu Topârceanu. Și nu numai răuvoitorii. Până și un prieten, profesor de la Iași, după ce am editat „Singur printre poeți”, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, cu felicitări pentru volumul de parodii, întrebându-mă când o să scot... „Migdale amare”. Ieșea că trebuia neapărat să urmez drumul lui Topârceanu. Însă drumul meu era cu totul altul. Am trecut la poezia gravă, la poezia dramatică. Dar chiar după ce am scris tragedii adevărate în care mor zeci de personaje, n-am putut să scap de această – cum să-i zic? – stafidă de umorist.

            – Deci, să trecem și noi de la umor ia dramă, întrebarea fiind dacă dl Marin Sorescu a cunoscut vreodată deznădejdea.

            – Cred că răspunsul ar putea fi căutat în unele volume ale mele de substanță metafizică, precum ar fi „Poeme”, „Moartea ceasului”. Nu este vorba neapărat de o deznădejde legată de contingent, ci de asumarea destinului omenesc în cunoștință de cauză și din această cauză dramatismul e prezent până și în poemele scrise într-o cheie a paradoxului.

            – De altfel, nota tragică, dramatică în creația dvs. a fost remarcată încă de George Călinescu.

            – Da, pornind chiar de la parodii. A scris că îmi consideră parodiile drept poezii tragice și îmi prevedea un viitor de scriitor liric. Într-un fel, măgulitor pentru mine e și faptul că ultimul articol care a rămas pe masa lui Călinescu era despre poezia mea.

            – Și totuși, e greu să fii poet?

            – E greu, fiindcă nu te poți bucura decât de amărăciunile și ura care, mă rog, vin vrând-nevrând. N-ai timp să respiri ca toată lumea, pentru că ești prizonierul unui program, ești prizonierul faimei.

            – Ați călătorit mult, ați discutat cu foarte mulți scriitori, oameni politici sau oameni de rând. Cum se vede România din exterior, din lumea mare?

– Acum câtva timp, venise în țara noastră un senator american și cineva îl întrebă cam același lucru: cum se vede România de acolo, din America, ce impresie creează ea? Și el a răspuns prompt și, mi se pare, exact: „Face impresia pe care o faceți”. Trebuie sa încercăm să arătăm și părțile noastre bune și să nu mizăm numai pe mânia îndreptățită sau nu a celui care vrea să se facă iubit și de prieteni, și de dușmani. Să mergem cu sentimentul de a spune adevărul. Unii ne vor crede, alții nu, dar până la urmă vor trebui să ne accepte, dacă sunt oameni cinstiți și vor vedea că nu trișăm.

            – În timpul călătoriilor respectați un regim de creație?

           – Sigur, nu toate călătoriile au un program atât de încărcat, ca și în cea prezentă. De obicei, iau note pe care mai apoi le trec prin memorie. O călătorie îți oferă o gamă vastă de trăiri și, când am avut mai mult timp, am și scris.

           – Dacă aveți pasiunea și șansa fastă a călătoriilor, probabil că vorbiți și limbi străine?

           – La înghesuială vorbesc multe limbi. Cel mai mult, firește, îmi place să vorbesc în românește, dar, în general, nu prea am nevoie de translatori, așa că în două-trei zile mă acomodez destul de bine. Desigur, citesc în limbi străine și le și vorbesc.

CELE TREI...

 

Idealul și cele trei văduve cernite

 

1
 
În istoria omului, tot ceea ce a visat, ca posibilă tendință, idealul, desăvârșirea (idealitatea) s-a dovedit de neatins, pierdut în auriile cețuri ale utopiei. Precum s-a întâmplat cu statul ideal platonian (din care confrații subsemnatului trebuiau expulzați!), orânduirea socială ideală marxistă, idealul unei științe descriptive perfecte a lui Ernst Mach, limbajul științific ideal al logicienilor empiriști și comunicarea lingvistică (teoria acțiunii comunicative a lui Habermas). Însă aceste neîmpliniri nu trebuie să demoralizeze până la deplină renunțare la oarecare năzuințe spre desăvârșit, perfect, deoarece, chiar neîmplinite, idealurile proiectate și neatinse, precum multe altele, au influențat benefic euristica, însuși procesul de cunoaștere, practica activității sociale, științifice, de creație. (E ca și după un război pierdut: țara înfrântă se mobilizează extraordinar pentru a-și reveni, de exemplu servindu-ne Japonia, Germania).

Idealul, oricât ar fi el de... visat, ținut în depărtări... abstracte, spre care se râvnește, este inerent dependent de permanența stării de relativitate istorică, deci și existențială, deci și filosofică, deci și valorică, deci... (Of, dăm aici într-o inevitabilă înșiruire de „deci”-uri dur-condiționali!...); noi ne îndoim mereu pe pragul alternativelor, și ele impuse de relativitatea istorică, a ceea ce înseamnă civilizație în relație cu aspirație, modificările suportate de acestea, în timpuri, epoci, toate astea făcând omul mai puțin liber, pentru că adevărat liber ar putea fi doar un spirit sigur pe sine, însă acesta încă nu s-a aflat pe pământ.
Însă asta e cu Boleroul Idealului – este interminabil și mereu captivant, continuând în perpetua răspândire de volute ca și cum în puțin spus proverbiala eternă întoarcere, a necurmatei reveniri a omului la... el însuși, în el însuși ca într-o ciudată, magnifică, inimaginabilă (până la „capăt”, până în „pânzele albe”, totuși!) experiență a absenței sfârșitului (de la Blanchot, pare-se, citire sau parafrază). E o magică dependență a omului de sine însuși. O imposibilitate de a se despărți o dată pentru totdeauna de el însuși (oare chiar și-ar dori așa ceva?). Și poate că, într-un fel, într-o anumită măsură, într-un anume... model chiar Omul este Idealul pentru sine. Un Ideal de atins, însă mereu neîmplinit, de neatins, de nestins...
 
2
 
Ar fi greu de imaginat numărul varietăților de ideal – specii, genuri, soiuri, roiuri... – ca dorințe, suferințe, vise, jinduiri, râvniri, speranțe, chiar cutezanțe fel de fel – puzderii, peste puzderii, ce mai! Unii ar fi înclinați să le spună, poetic, constelații... Bineînțeles, în fulgurația idealistă, cu scânteieri, confeti, paiete, scânteieri, mărunțele focuri de artificii, licăriri și licurici etc. există și Idealuri de Fond, de Bază, de Temelie, să zicem așa. Supremele idealuri ale aspirației și existenței umane. Idealuri... individuale, dar și zbuciumate idealuri colective, sociale. Ba mai mult – idealuri cu amploare de universalitate. Idealul sau Idealurile Umanității. Unul din acestea, ce ar trebui să stea la fundamentarea civilizator-socială a omenirii e, de fapt, Idealul-Trinitate; Trinitate aproape sacră, se crede, care a fost formulată și lansată, drept Ideal al Idealurilor universal-umane, de către Revoluția Franceză de la 1789; Sfânta Trinitate – Libertate, Egalitate, Fraternitate!

TREI POEȚI DIN NORD

 

Din poezia lumii                       În traducerea lui Leo BUTNARU

Aleksei LOZINA-LOZINSKI                                   

(1886 – 1916)

 S-a născut într-o familie de medici de țară, de orientare narodnicistă. Mama îi moare în timpul unei epidemii de tifos, pe când viitorul poet avea doar doi ani. După absolvirea gimnaziului studiază la Universitatea din Petersburg, de unde este exmatriculat pentru participare la o revoltă (sau dezordine) studențească. Arestat de trei ori. Un an, 1912-1913, îl petrece pe insula Capri, unde se întâlnește cu M. Gorki. În 1912 editează trei cărțulii de versuri (semnate: Ia. Liubiar), cu titlul comun „Contradicții”. Imaginile sale sumbre atrag atenția criticilor akmeiști, ceea ce nu i-a împiedicat pe alți exegeți să-l considere în afara școlilor și curentelor literare ale timpului. Dar afin, totuși, mișcării de primenire a

 prozodiei ruse. Al. Lozin-Lozinski părea să-și asume, ușor ilustrativ, destinul de poet damnat, simpatizându-și predecesorii pe linie franceză, sui generis egocentric. În 1916 editează cartea „Topuar”. În același ani, dar deja post-mortem, îi apare și volumul „Călătorii rezonabile”. Melancolic și pesimist din fire, întreprinse trei tentative de a se sinucide, în ultima din ele administrându-și o supradoză de morfină. Deschise cartea lui Verlaine, până în ultima clipă a stingerii conștiinței transcriindu-și senzațiile. A fost preocupat și de creația lui Baudelaire, din care a tradus.

 

 

Tangou

 

Gurmand și sibarit – sceptic vitalist sleit,

Doi contemplativi întru dispreț, mai că derbedei,

Poet entuziast, epileptic palavragiu

Și zâna străzilor – cercul amicilor mei.

 

E lipsit de suflet și-i crunt încă din junețe,

Aici oricare frige, ca o lumânare tâmpă...

Iar eu... Specimen mahmur și calm, nemulțumit,

Și bani, și Indii noi și-un glonț în tâmplă.

 

Și doar motiv de tangou în care-i încrâncenare

Și triste note-n șir legat ne-mpreunează,

Motiv ca o deșteaptă supunere deșteaptă

Ce-n ura sa mai bună păcatu-și etalează.

 

Iar al melancoliei desfrâu galant, subtil

Va-nfrumuseța mișcare de dans întunecată,

Când dintr-o dată în cealată fratele ți-l simți,

Iar în zâna străzii pe sora-ți degerată.

 

 

*   *   *

 

Lui L. M. R[eisner]

 

Din tinerețe ai trăit în lume vană, vorbăreață,

Printre multștiutoare fraze omniputinciose...

O, duduița asta din cabinetul științei și tehnicii

Cu cinica sa minte și priviri languroase!

 

O, stele, liber spațiu! Și sunete... Chiar ele?

Ah, anarhism! Charmant! Ah, Kant! Ah, ură de elită!

Mi-e frică de momentul în care în chinul mut

Tu vei pricepe minciuna ce-ți este hărăzită...

 

Dar cu ce ne atragi? Cu vesele regrete

Sau cu umbra zilelor, trăite la fel, ciudate?

Atât de mult am iubit plantele de subsol

Și pe cele din sere ce le seamănă în toate.

 

(1913)

 

 

POEZIE FRANCEZĂ DIN SEC. XX

DIN POEZIA FRANCEZĂ
                                                      În traducerea lui Leo Butnaru


Paul CLAUDEL
(1868 – 1955)
 

S-a născut la Villeneuve-sur-Fère (Aisne). Poet, dramaturg, eseist și diplomat, membru al Academiei Franceze. Fratele sculptorului Camille Claudel. A studiat la liceul Ludovic cel Mare (Paris), obținând bacalaureatul în filosofie (1885), apoi s-a înscris la Școala de Științe Politice, luându-și licența în drept

 (1888). Încadrat în corpul diplomatic (1890). A fost decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare și Ordinul Isabelle Catolica. Din bibliografia poetică: Cunoașterea Estului (1900), Procesiune de salutare a secolului nou (1907), Cinci mari ode (1911), Poeme de război (1922), O sută de fraze pentru un evantai (1942), Acompaniamente (1949).

 
            Verlaine
 
I. Verlaine extenuat
 
 Copil prea mare, copil maturizându-se greu, plin de secrete și de amenințări,
 Vagabond cu pași întinși, Rimbaud, care pleacă la drum, trecând din loc în loc, prin țări
 Până a-și găsi undeva infernul la fel de desăvârșit cât acest pământ îi permite,
 Soarele în fața lui pentru totdeauna și tăcerea cea mai necurmată, ca din morminte,
 Iată-l debarcând pentru prima oară, pomenindu-se printre acești oribili oameni de litere și, în cafenele,
Neavând altceva a dezvălui, decât că a găsit Eternitatea din stele,
Neavând altceva a dezvălui în afară faptului că noi nu suntem încă în rând cu lumea, se pare!
Un singur om printre râsete, fum și băuturi, toate aceste lornioane și toate bărbile murdare,
Doar unul dintre cei prezenți s-a uitat la acel copil și a înțeles cine este; a priceput neamânat.
Priviră la Rimbaud, și de aici încolo pentru el totul e terminat
Și Parnasul Contemporan, și taraba la care se fabrică încrâncenat
Sonete ce se declanșează de la sine ca niște tabachere muzicale, prostește!
 Nimic nu mai contează pentru el, totul e sfărâmat! Nu mai există nici tânăra lui soție pe care o iubește,
 În timp ce urmează acest copil, ce spune el în mijlocul viselor și blasfemiilor?
Înțelegând pe jumătate ceea ce spune, dar jumătate e de ajuns, cu oarece spor.
O altă privire a unui ochi albastru, nevinovat de tot ceea ce presupune în urma sa.
Slăbitule Verlaine! Acum rămâi singur, neputând înainta mai departe.
Rimbaud pleacă, nu-l vei mai vedea, și ceea ce rămâne într-un ungher ca în ceață,
Spumant, pe jumătate nebun și compromis pentru siguranța publică,
Belgienii l-au ridicat cu grijă și l-au dus într-o închisoare de cărămidă.
E singur. Se află într-o stare perfectă de umilință și deposedare, cu chip ca de cridă.
Soția îl anunță despre un proces judiciar de separare.
Cântecul cel Bun s-a și cântat, modesta fericirea deja nu are viață.
La un metru de ochii lui, nimic altceva decât zidul gol.
Afară, lumea care îl exclude, iar înăuntru Verlaine Paul,
Rana și gustul lui pentru aceste lucruri ce sunt altfel decât umane. Totul e dur.
Ferestruica de sus e atât de mică, încât nu permite să vezi decât puțin din cerescul azur.
De dimineață până seara nu face decât să scruteze zidul gol:
Interiorul în care se află, acest loc îl protejează de pericol,
Din acest caste, prin care se spulberă orice umană nenorocire,
Îmbibat de durere și sânge ca batista Veronicăi¹ pe calea de jertfire!
Până când în sfârșit naște această imagine și această față pe care o implică,
Din adâncul veacurilor renaște în fața feței sale cuprinsă de frică,
Această gură ce tace și acești ochi care încetul cu încetul încep să-l privească.
Omul ciudat care încetul cu încetul devine Domnul Dumnezeul meu să mă miluiască,
Iisuse mai mult interior decât rușinea, pe care i-o arată și îi deschide Inima!
Și dacă ai fost tentat să uiți de pactul pe care l-ai încheiat cândva,
Lamentabil Verlaine, poet, oh, ce deplorabil ai procedat!
Această onorabilă artă de a trăi cu toate păcatele tale de ins ciudat
Care sunt ca și cum nu ar fi, atâta timp cât le tăinuiești, știind a nu le divulga,
Această artă ce ne e dată ca ceara pentru a pune de acord Evanghelia cu lumea,
Ceea ce tu nu ai reușit să înțelegi, soldățoi necioplit și murdar!
Lacom! Nu prea mult vin ai avut, însă ce multă drojdie a rămas în pahar!
Subțirele strat de alcool din paharul tău și zahărul artificial, și himere,
Ce te mai grăbeai să-l termini pentru a ajunge la fiere!
Plăcerile vinului mai de scurtă durată decât aflare pe pat de spital cu obscură lumină!
Ce tristă desfrânare mai scurtă în comparație cu sărăcia deplină,
Douăzeci de ani pe străzi Latine atât de lungi, cât a durat scandalul văzut de atâția ochi, mai mult a rău
Privarea de pământ și de cer, lipsa oamenilor și lipsa lui Dumnezeu!
Până când, chiar în adâncul adâncurilor, ți s-a permis să muști
Și să mori pe această moarte care a fost conform vrerii tale, încă de puști,
În această odaie de prostituată, cu fața la pământ, ca o frântură de cale,
La fel de gol pe pământ precum copilul când iese gol din pântecele mamei sale!
 
1919
­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________________
1.Veronica – locuitoare a Ierusalimului, care i-a oferit lui Hristos dus spre răstignire batista sa, pentru ca el să-și șteargă sângele și sudoarea.
 

MICHEL BUTOR - UN MARE PROZATOR ÎN IPOSTAZA DE POET

 

Din poezia lumii

Michel BUTOR

(1926 – 2015)

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut la Mons-en-Barœul (Nord). Poet, romancier, eseist, critic de artă, traducător, profesor. Celebru prin romanul „Renunțarea” (1957), operă majoră a Noului Roman, prin unele texte consacrate cărților de artă și prin lucrările universitare despre literatura franceză. I s-au acordat Premiul Fénéon, Premiul Renaudot (ambele în 1957), Premiul pentru Critică Literară (1960), Marele premiu Chateaubriand (1998). Din cărțile sale amintim, selectiv: „Utilizarea timpului” (1956), „Trepte” (1960), „Trimiteri” (1980), „Repertorii” (1960-1964), „O istorie extraordinară” (1964), „Întoarcerea bumerangului” (1988), „Îmbarcarea reginei Saba” (1989), „Utilitate poetică” (1995)

 

Gânditorul și evantaiul
 
În muzeul unde meditez
cineva mișcă abil evantaiul
briză din Japonia freamăt din China       

un turist din Extremul Orient
întețește focul infernului
pentru a-mi lumina Occidentul
sperând că în secolul următor
aripile și ușile se vor deschide
 
 
Despre scriere
 
Ca din senin mâna scriitorului încep să se agite
cititorul devine nerăbdător așteptându-și cuvântul și fraza
pentru ca toate astea să fie discurs și volum
iar imprimanta solicită alfabetul întreg
desenatorul pregătește mereu o altă variantă
pentru toate varietățile de literatură
iar decodificatorul intenționează să cucerească noi scrieri
hieroglife ideograme inscripții pe orice suprafețe
hârtie și piatră discuri și rulouri cromozomi și tatuaje
 
 
După mine pulberea
 
Vrăjitoare precaută
îmi iau rămas bun
de la toate aceste obiecte
pe care le-am șters de praf
împreună cu calul meu
cu perii de nailon
peste toate aș vrea
să zbor și să spăl
turnuri și nori
străzi și umbre
ochi și unghii
rinichi și inimi
 
 
Lângă stupul supraviețuirii
 
Ce miere cauți tu
odihnindu-ți aripile
între polițe
în fața porții
albină cu ochii negri?
Cel al deșertului
între alveole
între solzi
între rânduri de butoaie
sau trunchiuri de palmieri
Funinginea se preschimbă-n nisip
în jurul
bisericii
transformate
în oază
Eu caut timpul
de cealaltă parte
a zumzetului
polenul morților
și aurul tăcerii
 
 
Buchet de frizoane
 
Gând înflorit în fisura din limba șopârlei din fața unui ciob
De pe treptele verandei pata de lumină violetă se îndreptă spre balta
la care vine să bea bătrânul dulău
 

DOSTOIEVSKI - 200 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

PE 11 NOIEMBRIE SE ÎMPLINESC 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA NEASEMUITULUI FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI. AZI AM TRIMIS UN ARTICOL DESPRE MĂREȚIA SA UNEI REVISTE, ÎL VOI REPRODUCA AICI, CÂND VA FI SĂ APARĂ. ÎN SEMN DE OMAGIU, REPUBLIC O PREFAȚĂ DE ACUM 3 ANI LA VOLUMUL LUI ION FERCU „PRIN SUBTERANELE DOSTOIEVSKIENE”, APĂRUT LA ED. „JUNIMEA”
 
                   PENTRU ATENUAREA DEZBINĂRILE DIN LUME
 
Cele aproape o sută de articole din cartea colegului Ion Fercu reprezintă o tentativă de panoramare a fenomenologiei Dostoievski (a se vedea compartimentarea mai mult decât impresionantă a sumarului, diversitatea ideatică, tematică/ subtematică, a modulelor comparatiste pe care le anunță), referințele fiind deopotrivă la viața și opera scriitorului, în multitudinea (s-ar putea spune chiar: infinitudinea) cercetărilor istorico-literaturologice, a receptărilor, pe bază de document sau în volnicia libertății analogiilor, cu filosofia, dar mai ales cu poeticitatea ansamblului textual. Toate aste conturând o impresie mai generală despre viziunea – acută, aș zice, – a unuia dintre cei mai importanți scriitori și cugetători/ filosofi dintotdeauna ai omenirii, într-un angrenaj complicat de idei și diverse teorii bulversante despre existența omului. Idei și teorii care inter-comunică, direct sau implicit, uneori antrenant-conflictuale între ele. Plus aptitudinile și intuițiile de psiholog excepțional ale lui Dostoievski, care s-au manifestat pregnant în trăirile și acțiunile eroilor săi, unii dintre ei – de-a dreptul emblematici, în ample și acaparante, chiar prin suferință, dramatism, monologuri, în care referințele la realitate, la concret nu o dată „se pierd” în abisurile subliminalului. Autorul pătrunde în firea personajelor cu o subtilitate și nuanțare remarcabile, urmărind fir-a-păr trăirile, zbuciumul acestora. Din cauza psihologismului meticulos din  narațiuni, unii cititor consideră romanele lui Dostoievski „grele”, complicate. Numai că pe o altă categorie de cititori îi atrage și îi fascinează tocmai abisalitatea psihologică.

La capitolul/ capitolele „populației” de personaje principale, romanele lui Dostoievski sunt unicate. Să ne amintim că în „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” își trăiesc destinele tumultoase cam între zece și douăzeci de protagoniști. Destine-evantaie, ample, de o polifonie copleșitoare. Chiar dacă unii prieteni sau critici îi imputau această abundență de caractere, de personaje principale, Dostoievski și-a urmat cale, sau căile, pe care, iată, peste timpuri, se apropie de cititorii din primul pătrar al secolului XXI.
S-ar putea spune că, într-o anumită ipostază, Ion Fercu e un fel de reporter din și în fenomenologia biobibliografică dostoievskiană. Iar în mai multe cazuri reporterul se reprofilează în istoric literar, în interpret, delicat și atent, al unor detalii la care se referă, găsindu-le prelungire în ipoteze și sugestii, să le zic... molcume, nepretențioase. Este dorința omului/ autorului/ scriitorului Ion Fercu de a se iniția el însuși, dar de a iniția și cititorii în cuprinsuri narative deloc liniștite, pe alocuri vulcanice, în care bântuie patimile omenești ca într-o haotică dezmembrare a întregului și lipsei temeiurilor sigure. Acest zbucium, primejdia și precaritatea sunt ale celebrelor personaje dostoievskiene, dar și ale autorului lor (Condamnarea; Ocna; Arhipelagul Gulag și Subterana etc.).
Necruțătoarele conflicte, lupta crâncenă pentru adevăr, dar și rătăcirile, crimele dintr-o lume sfâșiată existențial au cutremurat și cutremură cititorii din, s-ar putea spune, toate limbile și conștiințele lumii. Pentru că opera lui Dostoievski înseamnă paroxism polemic. Înseamnă eterne semne de întrebări, la care, de când a ajuns la o conștiință de sine, lumea încearcă să tot răspundă, însă mereu nemulțumită de parțialitatea soluțiilor, teoretice, filosofice, religioase, sociologice, de jurisprudență, pedagogie, psihologie, etică, estetică și multe altele, care i se relevă (Dostoievski, filosofia și filosofii; Filosoful; Suferința; Libertatea și avertismentele sale; Diavolul și filosoful; Parabolele dostoievskiene; Psihologul; Precursorul psihanalizei?).