DIN POEZIA FRANCEZĂ
În traducerea lui Leo Butnaru
Paul CLAUDEL
(1868 – 1955)
S-a născut la Villeneuve-sur-Fère (Aisne). Poet, dramaturg, eseist și diplomat, membru al Academiei Franceze. Fratele sculptorului Camille Claudel. A studiat la liceul Ludovic cel Mare (Paris), obținând bacalaureatul în filosofie (1885), apoi s-a înscris la Școala de Științe Politice, luându-și licența în drept
(1888). Încadrat în corpul
diplomatic (1890). A fost decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare și
Ordinul Isabelle Catolica. Din bibliografia poetică: Cunoașterea Estului (1900), Procesiune de salutare a secolului nou
(1907), Cinci mari ode (1911), Poeme de război (1922), O sută de fraze pentru
un evantai (1942), Acompaniamente (1949).
Verlaine
I. Verlaine extenuat
Copil prea mare, copil maturizându-se greu, plin de secrete și de amenințări,
Vagabond cu pași întinși, Rimbaud, care pleacă la drum, trecând din loc în loc, prin țări
Până a-și găsi undeva infernul la fel de desăvârșit cât acest pământ îi permite,
Soarele în fața lui pentru totdeauna și tăcerea cea mai necurmată, ca din morminte,
Iată-l debarcând pentru prima oară, pomenindu-se printre acești oribili oameni de litere și, în cafenele,
Neavând altceva a dezvălui, decât că a găsit Eternitatea din stele,
Neavând altceva a dezvălui în afară faptului că noi nu suntem încă în rând cu lumea, se pare!
Un singur om printre râsete, fum și băuturi, toate aceste lornioane și toate bărbile murdare,
Doar unul dintre cei prezenți s-a uitat la acel copil și a înțeles cine este; a priceput neamânat.
Priviră la Rimbaud, și de aici încolo pentru el totul e terminat
Și Parnasul Contemporan, și taraba la care se fabrică încrâncenat
Sonete ce se declanșează de la sine ca niște tabachere muzicale, prostește!
Nimic nu mai contează pentru el, totul e sfărâmat! Nu mai există nici tânăra lui soție pe care o iubește,
În timp ce urmează acest copil, ce spune el în mijlocul viselor și blasfemiilor?
Înțelegând pe jumătate ceea ce spune, dar jumătate e de ajuns, cu oarece spor.
O altă privire a unui ochi albastru, nevinovat de tot ceea ce presupune în urma sa.
Slăbitule Verlaine! Acum rămâi singur, neputând înainta mai departe.
Rimbaud pleacă, nu-l vei mai vedea, și ceea ce rămâne într-un ungher ca în ceață,
Spumant, pe jumătate nebun și compromis pentru siguranța publică,
Belgienii l-au ridicat cu grijă și l-au dus într-o închisoare de cărămidă.
E singur. Se află într-o stare perfectă de umilință și deposedare, cu chip ca de cridă.
Soția îl anunță despre un proces judiciar de separare.
Cântecul cel Bun s-a și cântat, modesta fericirea deja nu are viață.
La un metru de ochii lui, nimic altceva decât zidul gol.
Afară, lumea care îl exclude, iar înăuntru Verlaine Paul,
Rana și gustul lui pentru aceste lucruri ce sunt altfel decât umane. Totul e dur.
Ferestruica de sus e atât de mică, încât nu permite să vezi decât puțin din cerescul azur.
De dimineață până seara nu face decât să scruteze zidul gol:
Interiorul în care se află, acest loc îl protejează de pericol,
Din acest caste, prin care se spulberă orice umană nenorocire,
Îmbibat de durere și sânge ca batista Veronicăi1 pe calea de jertfire!
Până când în sfârșit naște această imagine și această față pe care o implică,
Din adâncul veacurilor renaște în fața feței sale cuprinsă de frică,
Această gură ce tace și acești ochi care încetul cu încetul încep să-l privească.
Omul ciudat care încetul cu încetul devine Domnul Dumnezeul meu să mă miluiască,
Iisuse mai mult interior decât rușinea, pe care i-o arată și îi deschide Inima!
Și dacă ai fost tentat să uiți de pactul pe care l-ai încheiat cândva,
Lamentabil Verlaine, poet, oh, ce deplorabil ai procedat!
Această onorabilă artă de a trăi cu toate păcatele tale de ins ciudat
Care sunt ca și cum nu ar fi, atâta timp cât le tăinuiești, știind a nu le divulga,
Această artă ce ne e dată ca ceara pentru a pune de acord Evanghelia cu lumea,
Ceea ce tu nu ai reușit să înțelegi, soldățoi necioplit și murdar!
Lacom! Nu prea mult vin ai avut, însă ce multă drojdie a rămas în pahar!
Subțirele strat de alcool din paharul tău și zahărul artificial, și himere,
Ce te mai grăbeai să-l termini pentru a ajunge la fiere!
Plăcerile vinului mai de scurtă durată decât aflare pe pat de spital cu obscură lumină!
Ce tristă desfrânare mai scurtă în comparație cu sărăcia deplină,
Douăzeci de ani pe străzi Latine atât de lungi, cât a durat scandalul văzut de atâția ochi, mai mult a rău
Privarea de pământ și de cer, lipsa oamenilor și lipsa lui Dumnezeu!
Până când, chiar în adâncul adâncurilor, ți s-a permis să muști
Și să mori pe această moarte care a fost conform vrerii tale, încă de puști,
În această odaie de prostituată, cu fața la pământ, ca o frântură de cale,
La fel de gol pe pământ precum copilul când iese gol din pântecele mamei sale!
1919
___________________
1.Veronica – locuitoare a Ierusalimului, care i-a oferit lui Hristos dus spre răstignire batista sa, pentru ca el să-și șteargă sângele și sudoarea.
II. Incorijibilul
El a fost marinarul lăsat la țărm și care făcu atâta necaz jandarmeriei ce l-a prins,
Cu cei doi cenți pentru tutun, cazierul său belgian și foaia de parcurs până la Paris
Vagabondând pe un drum fără kilometri, deja marinar fără mare și vrere,
Domiciliu necunoscut, fără profesie... „Verlaine Paul, om de litere”.
Nefericitul scrie într-adevăr versuri despre care Anatole France nu are păreri bune:
Când scrie în franceză, e pentru a se face înțeles, ai spune.
Omul este totuși atât de amuzant cu piciorul său rigid, țeapăn, încât cineva l-a descris într-un roman2.
Uneori i se plătește cu un „alb”, absint sau vin, printre studenți fiind celebru, taman.
Dar ceea ce scrie sunt lucruri ce nu pot fi citite fără indignare,
Pentru că uneori au treisprezece picioare de vers și nici vreun sens oarecare.
Premiul Archon-Despérouses nu-i pentru el, nici privirea domnului de Montyon ce deja-i trecut în ceresc protocol.
Iar el, aici, pe pământ, printre profesioniști nu e decât amatorul ridicol.
Fiecare îi dă sfaturi bune; dacă moare de foame, e vina lui.
Mistificator păcătos nu va prinde ceva în mrejele sale. Ce să-i mai spui?
Bani nu avem prea mulți nici pentru Domnii Profesori și Doamnele Profesoare
Care mai târziu vor ține cursuri despre el și care cu toții au fost decorați cu legiunea de onoare.
Nu cunoaștem acest om și nu știm cine este.
Murmură în barba-i încâlcită Bătrânul Socrate3 cel chel:
Păi un absint costă cincizeci de cenți și îi trebuie cel puțin patru până se îmbată:
Da, lui îi place mai mult să fie beat decât să semene cu oricare dintre noi vreodată
Pentru că inima îi este otrăvită, de când i-a pervertit-o, s-a zis,
Vocea unei femei sau a unui copil – sau a unui înger care i-a vorbit în paradis!
Fie ca Mendes Catulle să cunoască gloria, iar Sully Prudhomme4 să treacă drept mare poet!
El însă refuză să-și primească decorația din cupru cu un capac frumos, la un festin desuet.
Fie ca alții să-și păstreze plăcerea virtuoasă, femei, onoare și trabucuri din tutun rar!
El doarme gol într-o odăiță sordidă cu o indiferență de tătar,
Cunoaște comercianții de vin pe numele mic, la spital se simte ca la el acasă:
Dar mai bine să fii mort decât să fii ca inșii de aici. Ce mai rasă!
Deci, să-l celebrăm unanim pe Verlaine, acum când ni se spune că el ar fi murit.
Era singurul lucru care îi lipsea și pe care cel mai mult și l-a dorit,
E ceea ce înțelegem cu toții, viermii care acum când domnișoarele noastre le cântă atât de muzicale, lângă sfeșnice,
Și când mari compozitori au pus intenții pe tot felul de acompaniamente serafice!
Bătrânul de pe țărm a și plecat, urcând iar pe barca ce l-a debarcat
Și care îl aștepta în acest port întunecat, însă noi nu am observat,
Nimic în afară de plescăitul velei mari ce se umflă și pocnetul unui arc încordat în spuma de dimineață,
Nimic decât o voce ca orice altă voce de femeie sau de copil sau de înger ce se numește: Verlaine în ceață.
1910
_______________
2. Referință la romanul lui Anatole France „Crinul roșu” (1894), în care Verlaine a servit de prototip poetului și socialistului creștin Shuletta.
3. Verlaine semăna mult cu anticul Socrate.
4. Poeți Mendes Catulle (1841–1909), Sully Prudhomme (1839–1907) – parnasieni de plan secund, chiar dacă cel de-al doilea a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1901).
Marcel PROUST
(1871 – 1922)
Celebru prozator, care a scris și versuri. În 1892 fondează revista „Banchetul” (amintind de Platon, desigur). În 1896 publică o antologie a scrierilor din tinerețe, „Plăcerile zilelor”. În acest an începe să scrie romanul „Jean Santeuil”, editat abia postum, în 1954, idei și motive din care au intrat în canavaua celebrei narațiuni „În căutarea timpului pierdut”, constând din 7 volume și în care acționează peste 2 mii de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust „cel mai mare romancier al secolului XX”. Marcel Proust moare înainte de a-și putea corecta șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său Robert. René Char se referea frecvent la poezia lui Proust, inclusiv la cea din proza sa, într-un articol, „Page d'ascendants pour l'an 1964”, omagia mai mulți poeți, printre care și pe celebrii prozatori Melville, Kafka și Proust.
Antoine Watteau
Amurgul fardează copaci și fețe adumbrite,
Cu haina-i albastră, sub mască incertă;
Praf de săruturi în jurul gurilor obosite...
Valul devine fragil, iar cel apropiat – îndepărtat.
Mascarada, o altă melancolie spre zări. Himere,
Gesturi de a iubi nebunește, trist, ca-n fermecare.
Capriciul poetului – sau prudența iubitului,
Dragostea trebuie să fie împodobită cu pricepere –
Iată bărcile, gustări, tăceri și muzica infinitului.
Chopin
Chopin, ocean de suspine, lacrimi, hohot de plâns
Ca un zbor de fluturi fără locuri întru așezare
Jucând pe tristețe sau dansând pe valuri mereu
Visează, iubește, suferă, plânge, calmează ce doare,
Neîncetat faci să alerge prin adâncă îndurerare
Uitarea amețitoare și dulce a capriciului tău
Pe măsură ce fluturii zboară din floare în floare;
Durerii tale bucuria îi este fidelă complice:
Ardoarea vertijului sporește plânsul însetat.
Al lunii și al apelor palide blând însoțitor,
Prinț al disperării sau mare domn trădat,
Ești încă încântat, mai frumos în paloare,
Soarele inundă camera ta de bolnav nemuritor,
Soare zâmbind printre lacrimi în plină dimineață...
Zâmbet de adânc regret și lacrimi de Speranță!
Lui Raoul Versini
Suflul zilei plutește în pădurile înflorite
Aciuându-se în frunzișurile lucitoare;
Gladiolele sclipesc în pâraie plângătoare;
Pe cer albastru-închis trece nor singuratic.
Aerul cald e dezmierdător pe pieptul alb
Neapărat; spuma ce par a fi înfloririle
Se scufundă; aici, de razele roșii aproape
Moleșeala mâinilor mângâie șoldurile.
Plouă cu soare, cântă despre unde și maluri,
Săruturile dezmierdătoare aspiră pielea
Sub ramuri.
Paul FORT
(1872 – 1960)
S-a născut la Remis. În 1878 familia Fort se stabilește la Paris, unde Paul studiază la liceul Ludovic cel Mare. Îi cunoaște pe Pierre Louÿs și André Gide. Împreună cu Lugné-Poe, în 1889, fondează Teatrul de Artă, care i-a prezentat publicului francez doi dramaturgi nordici importanți, Henrik Ibsen și August Strindberg. Comandor al Legiunii de Onoare. Din bibliografia sa: Ludovic al XI-lea, om ciudat (1921), Cucerirea Angliei (1933), Memoriile mele: viața unui poet, 1872-1943 (1944), Balade franceze, 1896-1958; Florilegiu de balade franceze (1941), La porțile Largului (1947).
Fericirea
Fericirea este pe pajiște – fără îndoială acesta e cel mai celebru poem al lui Paul Fort. Tema lui e bunăstarea, calmul, bucuria vieții și seninătatea firii. Acest text e atât de cunoscut, încât a inspirat deja celebra emisiune de telerealitate „Dragostea pe pajiște”, animată de de Marie-Ève Janvier în 2005, apoi prezentată de Karine Le Marchand în 200, plus filmul lui Étienne Chatiliez ce poartă același titlu realizat în 1995. Acesta din urmă a fost pus în scenă drept dedicație specială autorului, poetului Paul Fort, supranumit deseori Prințul Poeților.
Coarda
De ce să reînnoim povestea de dragoste?
Oare merită să iubești?
Copiliță, firul e frânt,
Să-l fi întins tu prea mult?
Să fi fost eu?
Să fi existat un altul?
Acesta e cel potrivit
Dumnezeu al
Creștinilor?
E rupt; nu e vina nimănui; o știm bine.
Iubirea, ea trece prin nenumărate inimi;
ea e coarda cu atâtea branșamente răspândite prin mulțime de inele,
și a cui să fie vina că a se uza îi este dat?
Există prea mulți îndrăgostiți pe pământ,
pentru a se comite același păcat.
Ar fi vina iubirii, dacă întinsa ei coardă e atât de uzată?
De ce o poveste de dragoste în reluare?
Merită să iubești?
Firul e frânt, fata mea, pentru că tu l-ai întins prea tare.
Pentru Mireille, zisă „Micuța polei”
Nu tremura, dar trebuie să o spun
Ea a fost ucisă cu un cuțit înfipt în abdomen
De un handralău al naibii de rău
În odăița sa, acolo, în spatele Panteonului
Pe strada Descartes, unde murise și Paul Verlaine
Da, îmi plăcea mult „Micuța polei”
Atât de bună cu mine, tandră și mereu tristă
Însă nu-mi dădeam seama
De unde venea tristețea ei
Nu am înțeles
Și nici ea nu-mi spunea
Însă am aflat abia după
Ce tăinuia tristețea ochilor tăi –
Că tatăl îți murise pe eșafod
Draga mea Mireille-Micuță-polei.
Ar fi trebuit să înțeleg din zâmbetele tale
Ar fi trebuit să ghicesc din ochii tăi cu mici vene sângerii
Din albastra-ți privire nedefinibilă
Parcă fluturătoare, ziua, și potolită, stinsă spre chindii.
Iar eu cel care păream că aș vrea să-ți spun mereu
Domnișoară, nu ați dori să îmbrățișați statuia mea
Ah, ar fi trebuit să-ți înțeleg zâmbetele
Ochii tăi albaștri suferinzi ce-și fereau privirea
Și îți spuneam chiar așa, Micuța polei
Ca un poet neisprăvit ce sunt
Micuț trupșor înghețat
Nu știam cum muruise tatăl tău... zguduitor...
Iartă-mă, Mireille-Micuță-polei
Zburați, îngerilor
Germaine Tourangelle
Această jerbă e pentru tine, Manon a zilelor mele de fericire,
Pentru tine o alta, ah! da, Jeanne a serilor pline de iubire
Ție, cea suplă sub azur și pândită de silfii ce abia dacă-i vezi
Îți aduc acest mare buchet de trandafiri; primește-l, Thérèse.
Unde să-ți fie năsucul subțire, la care și azi mai visez?
În paradis? ah! nu, în urna cu cenușă la Père-Lachaise.
Tot mai înaltul arbore de apă ce recidivează-n plânset,
Ca salcia Orphéliei, e pentru tine, Amélie, argintiu-i balet.
Iar pentru tine, dulceața mea, durerea mea, curată nebunie!
Germaine Tourangelle, o, cea mai frumoasă și mai zglobie
E fluidul curcubeu ce-mi inundă inima și iubitorul piept.
Verlaine
I. Verlaine extenuat
Copil prea mare, copil maturizându-se greu, plin de secrete și de amenințări,
Vagabond cu pași întinși, Rimbaud, care pleacă la drum, trecând din loc în loc, prin țări
Până a-și găsi undeva infernul la fel de desăvârșit cât acest pământ îi permite,
Soarele în fața lui pentru totdeauna și tăcerea cea mai necurmată, ca din morminte,
Iată-l debarcând pentru prima oară, pomenindu-se printre acești oribili oameni de litere și, în cafenele,
Neavând altceva a dezvălui, decât că a găsit Eternitatea din stele,
Neavând altceva a dezvălui în afară faptului că noi nu suntem încă în rând cu lumea, se pare!
Un singur om printre râsete, fum și băuturi, toate aceste lornioane și toate bărbile murdare,
Doar unul dintre cei prezenți s-a uitat la acel copil și a înțeles cine este; a priceput neamânat.
Priviră la Rimbaud, și de aici încolo pentru el totul e terminat
Și Parnasul Contemporan, și taraba la care se fabrică încrâncenat
Sonete ce se declanșează de la sine ca niște tabachere muzicale, prostește!
Nimic nu mai contează pentru el, totul e sfărâmat! Nu mai există nici tânăra lui soție pe care o iubește,
În timp ce urmează acest copil, ce spune el în mijlocul viselor și blasfemiilor?
Înțelegând pe jumătate ceea ce spune, dar jumătate e de ajuns, cu oarece spor.
O altă privire a unui ochi albastru, nevinovat de tot ceea ce presupune în urma sa.
Slăbitule Verlaine! Acum rămâi singur, neputând înainta mai departe.
Rimbaud pleacă, nu-l vei mai vedea, și ceea ce rămâne într-un ungher ca în ceață,
Spumant, pe jumătate nebun și compromis pentru siguranța publică,
Belgienii l-au ridicat cu grijă și l-au dus într-o închisoare de cărămidă.
E singur. Se află într-o stare perfectă de umilință și deposedare, cu chip ca de cridă.
Soția îl anunță despre un proces judiciar de separare.
Cântecul cel Bun s-a și cântat, modesta fericirea deja nu are viață.
La un metru de ochii lui, nimic altceva decât zidul gol.
Afară, lumea care îl exclude, iar înăuntru Verlaine Paul,
Rana și gustul lui pentru aceste lucruri ce sunt altfel decât umane. Totul e dur.
Ferestruica de sus e atât de mică, încât nu permite să vezi decât puțin din cerescul azur.
De dimineață până seara nu face decât să scruteze zidul gol:
Interiorul în care se află, acest loc îl protejează de pericol,
Din acest caste, prin care se spulberă orice umană nenorocire,
Îmbibat de durere și sânge ca batista Veronicăi1 pe calea de jertfire!
Până când în sfârșit naște această imagine și această față pe care o implică,
Din adâncul veacurilor renaște în fața feței sale cuprinsă de frică,
Această gură ce tace și acești ochi care încetul cu încetul încep să-l privească.
Omul ciudat care încetul cu încetul devine Domnul Dumnezeul meu să mă miluiască,
Iisuse mai mult interior decât rușinea, pe care i-o arată și îi deschide Inima!
Și dacă ai fost tentat să uiți de pactul pe care l-ai încheiat cândva,
Lamentabil Verlaine, poet, oh, ce deplorabil ai procedat!
Această onorabilă artă de a trăi cu toate păcatele tale de ins ciudat
Care sunt ca și cum nu ar fi, atâta timp cât le tăinuiești, știind a nu le divulga,
Această artă ce ne e dată ca ceara pentru a pune de acord Evanghelia cu lumea,
Ceea ce tu nu ai reușit să înțelegi, soldățoi necioplit și murdar!
Lacom! Nu prea mult vin ai avut, însă ce multă drojdie a rămas în pahar!
Subțirele strat de alcool din paharul tău și zahărul artificial, și himere,
Ce te mai grăbeai să-l termini pentru a ajunge la fiere!
Plăcerile vinului mai de scurtă durată decât aflare pe pat de spital cu obscură lumină!
Ce tristă desfrânare mai scurtă în comparație cu sărăcia deplină,
Douăzeci de ani pe străzi Latine atât de lungi, cât a durat scandalul văzut de atâția ochi, mai mult a rău
Privarea de pământ și de cer, lipsa oamenilor și lipsa lui Dumnezeu!
Până când, chiar în adâncul adâncurilor, ți s-a permis să muști
Și să mori pe această moarte care a fost conform vrerii tale, încă de puști,
În această odaie de prostituată, cu fața la pământ, ca o frântură de cale,
La fel de gol pe pământ precum copilul când iese gol din pântecele mamei sale!
1919
___________________
1.Veronica – locuitoare a Ierusalimului, care i-a oferit lui Hristos dus spre răstignire batista sa, pentru ca el să-și șteargă sângele și sudoarea.
II. Incorijibilul
El a fost marinarul lăsat la țărm și care făcu atâta necaz jandarmeriei ce l-a prins,
Cu cei doi cenți pentru tutun, cazierul său belgian și foaia de parcurs până la Paris
Vagabondând pe un drum fără kilometri, deja marinar fără mare și vrere,
Domiciliu necunoscut, fără profesie... „Verlaine Paul, om de litere”.
Nefericitul scrie într-adevăr versuri despre care Anatole France nu are păreri bune:
Când scrie în franceză, e pentru a se face înțeles, ai spune.
Omul este totuși atât de amuzant cu piciorul său rigid, țeapăn, încât cineva l-a descris într-un roman2.
Uneori i se plătește cu un „alb”, absint sau vin, printre studenți fiind celebru, taman.
Dar ceea ce scrie sunt lucruri ce nu pot fi citite fără indignare,
Pentru că uneori au treisprezece picioare de vers și nici vreun sens oarecare.
Premiul Archon-Despérouses nu-i pentru el, nici privirea domnului de Montyon ce deja-i trecut în ceresc protocol.
Iar el, aici, pe pământ, printre profesioniști nu e decât amatorul ridicol.
Fiecare îi dă sfaturi bune; dacă moare de foame, e vina lui.
Mistificator păcătos nu va prinde ceva în mrejele sale. Ce să-i mai spui?
Bani nu avem prea mulți nici pentru Domnii Profesori și Doamnele Profesoare
Care mai târziu vor ține cursuri despre el și care cu toții au fost decorați cu legiunea de onoare.
Nu cunoaștem acest om și nu știm cine este.
Murmură în barba-i încâlcită Bătrânul Socrate3 cel chel:
Păi un absint costă cincizeci de cenți și îi trebuie cel puțin patru până se îmbată:
Da, lui îi place mai mult să fie beat decât să semene cu oricare dintre noi vreodată
Pentru că inima îi este otrăvită, de când i-a pervertit-o, s-a zis,
Vocea unei femei sau a unui copil – sau a unui înger care i-a vorbit în paradis!
Fie ca Mendes Catulle să cunoască gloria, iar Sully Prudhomme4 să treacă drept mare poet!
El însă refuză să-și primească decorația din cupru cu un capac frumos, la un festin desuet.
Fie ca alții să-și păstreze plăcerea virtuoasă, femei, onoare și trabucuri din tutun rar!
El doarme gol într-o odăiță sordidă cu o indiferență de tătar,
Cunoaște comercianții de vin pe numele mic, la spital se simte ca la el acasă:
Dar mai bine să fii mort decât să fii ca inșii de aici. Ce mai rasă!
Deci, să-l celebrăm unanim pe Verlaine, acum când ni se spune că el ar fi murit.
Era singurul lucru care îi lipsea și pe care cel mai mult și l-a dorit,
E ceea ce înțelegem cu toții, viermii care acum când domnișoarele noastre le cântă atât de muzicale, lângă sfeșnice,
Și când mari compozitori au pus intenții pe tot felul de acompaniamente serafice!
Bătrânul de pe țărm a și plecat, urcând iar pe barca ce l-a debarcat
Și care îl aștepta în acest port întunecat, însă noi nu am observat,
Nimic în afară de plescăitul velei mari ce se umflă și pocnetul unui arc încordat în spuma de dimineață,
Nimic decât o voce ca orice altă voce de femeie sau de copil sau de înger ce se numește: Verlaine în ceață.
1910
_______________
2. Referință la romanul lui Anatole France „Crinul roșu” (1894), în care Verlaine a servit de prototip poetului și socialistului creștin Shuletta.
3. Verlaine semăna mult cu anticul Socrate.
4. Poeți Mendes Catulle (1841–1909), Sully Prudhomme (1839–1907) – parnasieni de plan secund, chiar dacă cel de-al doilea a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1901).
Marcel PROUST
(1871 – 1922)
Celebru prozator, care a scris și versuri. În 1892 fondează revista „Banchetul” (amintind de Platon, desigur). În 1896 publică o antologie a scrierilor din tinerețe, „Plăcerile zilelor”. În acest an începe să scrie romanul „Jean Santeuil”, editat abia postum, în 1954, idei și motive din care au intrat în canavaua celebrei narațiuni „În căutarea timpului pierdut”, constând din 7 volume și în care acționează peste 2 mii de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust „cel mai mare romancier al secolului XX”. Marcel Proust moare înainte de a-și putea corecta șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său Robert. René Char se referea frecvent la poezia lui Proust, inclusiv la cea din proza sa, într-un articol, „Page d'ascendants pour l'an 1964”, omagia mai mulți poeți, printre care și pe celebrii prozatori Melville, Kafka și Proust.
Antoine Watteau
Amurgul fardează copaci și fețe adumbrite,
Cu haina-i albastră, sub mască incertă;
Praf de săruturi în jurul gurilor obosite...
Valul devine fragil, iar cel apropiat – îndepărtat.
Mascarada, o altă melancolie spre zări. Himere,
Gesturi de a iubi nebunește, trist, ca-n fermecare.
Capriciul poetului – sau prudența iubitului,
Dragostea trebuie să fie împodobită cu pricepere –
Iată bărcile, gustări, tăceri și muzica infinitului.
Chopin
Chopin, ocean de suspine, lacrimi, hohot de plâns
Ca un zbor de fluturi fără locuri întru așezare
Jucând pe tristețe sau dansând pe valuri mereu
Visează, iubește, suferă, plânge, calmează ce doare,
Neîncetat faci să alerge prin adâncă îndurerare
Uitarea amețitoare și dulce a capriciului tău
Pe măsură ce fluturii zboară din floare în floare;
Durerii tale bucuria îi este fidelă complice:
Ardoarea vertijului sporește plânsul însetat.
Al lunii și al apelor palide blând însoțitor,
Prinț al disperării sau mare domn trădat,
Ești încă încântat, mai frumos în paloare,
Soarele inundă camera ta de bolnav nemuritor,
Soare zâmbind printre lacrimi în plină dimineață...
Zâmbet de adânc regret și lacrimi de Speranță!
Lui Raoul Versini
Suflul zilei plutește în pădurile înflorite
Aciuându-se în frunzișurile lucitoare;
Gladiolele sclipesc în pâraie plângătoare;
Pe cer albastru-închis trece nor singuratic.
Aerul cald e dezmierdător pe pieptul alb
Neapărat; spuma ce par a fi înfloririle
Se scufundă; aici, de razele roșii aproape
Moleșeala mâinilor mângâie șoldurile.
Plouă cu soare, cântă despre unde și maluri,
Săruturile dezmierdătoare aspiră pielea
Sub ramuri.
Paul FORT
(1872 – 1960)
S-a născut la Remis. În 1878 familia Fort se stabilește la Paris, unde Paul studiază la liceul Ludovic cel Mare. Îi cunoaște pe Pierre Louÿs și André Gide. Împreună cu Lugné-Poe, în 1889, fondează Teatrul de Artă, care i-a prezentat publicului francez doi dramaturgi nordici importanți, Henrik Ibsen și August Strindberg. Comandor al Legiunii de Onoare. Din bibliografia sa: Ludovic al XI-lea, om ciudat (1921), Cucerirea Angliei (1933), Memoriile mele: viața unui poet, 1872-1943 (1944), Balade franceze, 1896-1958; Florilegiu de balade franceze (1941), La porțile Largului (1947).
Fericirea
Fericirea este pe pajiște – fără îndoială acesta e cel mai celebru poem al lui Paul Fort. Tema lui e bunăstarea, calmul, bucuria vieții și seninătatea firii. Acest text e atât de cunoscut, încât a inspirat deja celebra emisiune de telerealitate „Dragostea pe pajiște”, animată de de Marie-Ève Janvier în 2005, apoi prezentată de Karine Le Marchand în 200, plus filmul lui Étienne Chatiliez ce poartă același titlu realizat în 1995. Acesta din urmă a fost pus în scenă drept dedicație specială autorului, poetului Paul Fort, supranumit deseori Prințul Poeților.
Coarda
De ce să reînnoim povestea de dragoste?
Oare merită să iubești?
Copiliță, firul e frânt,
Să-l fi întins tu prea mult?
Să fi fost eu?
Să fi existat un altul?
Acesta e cel potrivit
Dumnezeu al
Creștinilor?
E rupt; nu e vina nimănui; o știm bine.
Iubirea, ea trece prin nenumărate inimi;
ea e coarda cu atâtea branșamente răspândite prin mulțime de inele,
și a cui să fie vina că a se uza îi este dat?
Există prea mulți îndrăgostiți pe pământ,
pentru a se comite același păcat.
Ar fi vina iubirii, dacă întinsa ei coardă e atât de uzată?
De ce o poveste de dragoste în reluare?
Merită să iubești?
Firul e frânt, fata mea, pentru că tu l-ai întins prea tare.
Pentru Mireille, zisă „Micuța polei”
Nu tremura, dar trebuie să o spun
Ea a fost ucisă cu un cuțit înfipt în abdomen
De un handralău al naibii de rău
În odăița sa, acolo, în spatele Panteonului
Pe strada Descartes, unde murise și Paul Verlaine
Da, îmi plăcea mult „Micuța polei”
Atât de bună cu mine, tandră și mereu tristă
Însă nu-mi dădeam seama
De unde venea tristețea ei
Nu am înțeles
Și nici ea nu-mi spunea
Însă am aflat abia după
Ce tăinuia tristețea ochilor tăi –
Că tatăl îți murise pe eșafod
Draga mea Mireille-Micuță-polei.
Ar fi trebuit să înțeleg din zâmbetele tale
Ar fi trebuit să ghicesc din ochii tăi cu mici vene sângerii
Din albastra-ți privire nedefinibilă
Parcă fluturătoare, ziua, și potolită, stinsă spre chindii.
Iar eu cel care păream că aș vrea să-ți spun mereu
Domnișoară, nu ați dori să îmbrățișați statuia mea
Ah, ar fi trebuit să-ți înțeleg zâmbetele
Ochii tăi albaștri suferinzi ce-și fereau privirea
Și îți spuneam chiar așa, Micuța polei
Ca un poet neisprăvit ce sunt
Micuț trupșor înghețat
Nu știam cum muruise tatăl tău... zguduitor...
Iartă-mă, Mireille-Micuță-polei
Zburați, îngerilor
Germaine Tourangelle
Această jerbă e pentru tine, Manon a zilelor mele de fericire,
Pentru tine o alta, ah! da, Jeanne a serilor pline de iubire
Ție, cea suplă sub azur și pândită de silfii ce abia dacă-i vezi
Îți aduc acest mare buchet de trandafiri; primește-l, Thérèse.
Unde să-ți fie năsucul subțire, la care și azi mai visez?
În paradis? ah! nu, în urna cu cenușă la Père-Lachaise.
Tot mai înaltul arbore de apă ce recidivează-n plânset,
Ca salcia Orphéliei, e pentru tine, Amélie, argintiu-i balet.
Iar pentru tine, dulceața mea, durerea mea, curată nebunie!
Germaine Tourangelle, o, cea mai frumoasă și mai zglobie
E fluidul curcubeu ce-mi inundă inima și iubitorul piept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu