DOSTOIEVSKI - 200 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

PE 11 NOIEMBRIE SE ÎMPLINESC 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA NEASEMUITULUI FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI. AZI AM TRIMIS UN ARTICOL DESPRE MĂREȚIA SA UNEI REVISTE, ÎL VOI REPRODUCA AICI, CÂND VA FI SĂ APARĂ. ÎN SEMN DE OMAGIU, REPUBLIC O PREFAȚĂ DE ACUM 3 ANI LA VOLUMUL LUI ION FERCU „PRIN SUBTERANELE DOSTOIEVSKIENE”, APĂRUT LA ED. „JUNIMEA”
 
                   PENTRU ATENUAREA DEZBINĂRILE DIN LUME
 
Cele aproape o sută de articole din cartea colegului Ion Fercu reprezintă o tentativă de panoramare a fenomenologiei Dostoievski (a se vedea compartimentarea mai mult decât impresionantă a sumarului, diversitatea ideatică, tematică/ subtematică, a modulelor comparatiste pe care le anunță), referințele fiind deopotrivă la viața și opera scriitorului, în multitudinea (s-ar putea spune chiar: infinitudinea) cercetărilor istorico-literaturologice, a receptărilor, pe bază de document sau în volnicia libertății analogiilor, cu filosofia, dar mai ales cu poeticitatea ansamblului textual. Toate aste conturând o impresie mai generală despre viziunea – acută, aș zice, – a unuia dintre cei mai importanți scriitori și cugetători/ filosofi dintotdeauna ai omenirii, într-un angrenaj complicat de idei și diverse teorii bulversante despre existența omului. Idei și teorii care inter-comunică, direct sau implicit, uneori antrenant-conflictuale între ele. Plus aptitudinile și intuițiile de psiholog excepțional ale lui Dostoievski, care s-au manifestat pregnant în trăirile și acțiunile eroilor săi, unii dintre ei – de-a dreptul emblematici, în ample și acaparante, chiar prin suferință, dramatism, monologuri, în care referințele la realitate, la concret nu o dată „se pierd” în abisurile subliminalului. Autorul pătrunde în firea personajelor cu o subtilitate și nuanțare remarcabile, urmărind fir-a-păr trăirile, zbuciumul acestora. Din cauza psihologismului meticulos din  narațiuni, unii cititor consideră romanele lui Dostoievski „grele”, complicate. Numai că pe o altă categorie de cititori îi atrage și îi fascinează tocmai abisalitatea psihologică.

La capitolul/ capitolele „populației” de personaje principale, romanele lui Dostoievski sunt unicate. Să ne amintim că în „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Frații Karamazov” își trăiesc destinele tumultoase cam între zece și douăzeci de protagoniști. Destine-evantaie, ample, de o polifonie copleșitoare. Chiar dacă unii prieteni sau critici îi imputau această abundență de caractere, de personaje principale, Dostoievski și-a urmat cale, sau căile, pe care, iată, peste timpuri, se apropie de cititorii din primul pătrar al secolului XXI.
S-ar putea spune că, într-o anumită ipostază, Ion Fercu e un fel de reporter din și în fenomenologia biobibliografică dostoievskiană. Iar în mai multe cazuri reporterul se reprofilează în istoric literar, în interpret, delicat și atent, al unor detalii la care se referă, găsindu-le prelungire în ipoteze și sugestii, să le zic... molcume, nepretențioase. Este dorința omului/ autorului/ scriitorului Ion Fercu de a se iniția el însuși, dar de a iniția și cititorii în cuprinsuri narative deloc liniștite, pe alocuri vulcanice, în care bântuie patimile omenești ca într-o haotică dezmembrare a întregului și lipsei temeiurilor sigure. Acest zbucium, primejdia și precaritatea sunt ale celebrelor personaje dostoievskiene, dar și ale autorului lor (Condamnarea; Ocna; Arhipelagul Gulag și Subterana etc.).
Necruțătoarele conflicte, lupta crâncenă pentru adevăr, dar și rătăcirile, crimele dintr-o lume sfâșiată existențial au cutremurat și cutremură cititorii din, s-ar putea spune, toate limbile și conștiințele lumii. Pentru că opera lui Dostoievski înseamnă paroxism polemic. Înseamnă eterne semne de întrebări, la care, de când a ajuns la o conștiință de sine, lumea încearcă să tot răspundă, însă mereu nemulțumită de parțialitatea soluțiilor, teoretice, filosofice, religioase, sociologice, de jurisprudență, pedagogie, psihologie, etică, estetică și multe altele, care i se relevă (Dostoievski, filosofia și filosofii; Filosoful; Suferința; Libertatea și avertismentele sale; Diavolul și filosoful; Parabolele dostoievskiene; Psihologul; Precursorul psihanalizei?).
Există un Dostoievski în literatura rusă și a lumii, dar Dostoievski, într-o transfigurare aparte, există și în firea fiecăruia din noi. Indiferent dacă l-am citit, unii, nu l-am citit – alții. Pentru că, după V. V. Rozanov: „Dostoievski este cel mai intim, cel mai lăuntric scriitor, astfel că, citindu-l, – parcă nu pe el, altul, îl citești, ci parcă ți-ai asculta propriul tău suflet, numai că mai profund, decât obișnuit, ca totdeauna”. Iar Ion Fercu tocmai acest lucru tinde să-l învedereze în cartea sa: că Dostoievski s-a înstăpânit în sufletul său de cititor și scriitor român și, cuvântând, mărturisind din firea cititorului ne poate deveni și nouă mai apropiat, mai de interior personal. Ba chiar și mai din cultura românească e Dostoievski (Starețul Zosima, ,,copia” călugărului Parfenie?; Eminescu și Dostoievski; George Călinescu și Dostoievski; Eliade și Dostoievski; Cioran și Dostoievski; Dostoievski și Gherea; Crainic, fascinat de Dostoievski; Dostoievski și Cezar Petrescu; Marin Preda și ,,coridorul” dostoievskian; Cu Antonesei și Dostoievski, pe Insula Începuturilor; Leo Butnaru, Dostoievski  sau  „Cineva, naivul,  gândește că lumea…”; Brumaru  și Dostoievski).
În mare, lumea (întreagă) recunoaște că Dostoievski a influențat-o și o influențează. În bine, în rău? Bineînțeles, deciziile întru receptare, interpretare și, posibil, chiar dezvoltare a ideilor, parabolelor, învățămintelor, concluziilor dostoievskiene nu mai țin de cel care le-a trimis în lume, ci lumii însăși îi aparțin. Inclusiv a lumii românești, a scriitorilor ei care s-au referit la marele rus și trecuți în revistă cu ideile lor în eseul „Dostoievski: adoratorul adorat”. Ar fi câteva momente de citat aici, însă sunt sigur că le vor găsi cititorii prezentei cărți. Eu unul aș spune doar că, în câteva momente, Marin Sorescu l-a receptat cam bizar pe Dostoievski, precum atunci când, în 1973, scria: ,,Se bănuie că întreg romanul Demonii se umflă ca un imens balon de venin din răsuflarea lui Stavroghin, care dorește ispășirea. Cuvântul ispășire li se potrivește tuturor acestor oameni semidemenți, semiîngeri în transă. Și în general toate cuvintele de chin. Toate la un loc dau un fel de fiertură, pe care o sug, se pare, de la țâța mamei, când merg de-a bușilea, în așa fel încât, atunci când se ridică în picioare, sunt deja  până la brâu în infern”.  Dar nu e grav. E pur și simplu o părere a unui scriitor despre alt scriitor care îl cam pune în gardă pe un al treilea scriitor. Pentru că, odată ce măria sa Feodor Mihailovici Dostoievski e tăios-polemic cu lumea, cu noi, de ce nu am intra și noi în polemică? Întru căutarea, aflarea sau doar intuirea, presupunerea adevărului. De altfel, ceea ce mi s-a întâmplat și mie, când mă dădeam cu părerea: „Frate Feodor Mihailovici D./ deja nimeni nu mai crede că/ frumusețea va salva lumea/ dar cineva naivul gândește că lumea/ ar trebui să salveze frumusețea...” Dedublările dostoievskiene, auctoriale, dar și ale unor personaje, Ion Fercu le abordează în textele „Dublul dostoievskian”, „Nimic nu este mai fantastic decât realul”, „Eroii dostoievskieni, copii fabuloși ai realului fantastic”, „Idioții, frați de cruce întru inocență”...
În fond, e bine că destule idei ale lui Dostoievski unesc, pentru a atenua cât de cât dezbinările din lume, dintre oameni. („Important e să-i iubești pe alții ca pe tine însuți, aceasta contează, și aceasta înseamnă totul, mai mult nefiind nevoie de nimic”, – Dostoievski.) Iar fără dihotomie, fără sens și contrasens, în lume, totuși, nu se poate. Precum s-a și spus că Dostoievski ar fi „cântărețul umiliților și obidiților”, însă de pe alt versant e remarcat, neloial, faptul că el ar fi și „prorocul supraomului”, „predecesorul lui Nietzsche” (în cartea lui Ion Fercu e și un capitol aparte: Dostoievski și Nietzsche).
Sau, cu titlu de concluzie care ar eluda hotarul dintre dihotomie și unitate, s-ar putea susține că Dostoievski este scriitorul tuturor. Mai select, al ceva mai puținilor ar fi filosoful, psihologul, predicatorul religios Dostoievski. Iar printre cei oarecât mai puțini e și colegul Ion Fercu, cititor care a atins ipostaza de cercetător, critic, istoric literar, eseist și, iată, autorul acestui antrenant volum panoramic, „Prin subteranele dostoievskiene”, pe care eu unul îl văd vecin de raft cu „Dicționarul personajelor lui Dostoievski” al lui Valeriu Cristea.  O vecinătate intercomunicantă, transfrontalieră, benefică.
 
Leo BUTNARU