Tot la începutul
anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul
din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme,
în jariștea discuțiilor, nota ceva, apoi
îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel
carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise
maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele
erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți
de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se
aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput
că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte,
volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.
Acum, simt oarecum
ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile
înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun
text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din
secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil
și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din
Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă
brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de
năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de
salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa
Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o
plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate
brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii
împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu
începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine,
portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din
buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de
pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de
instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în
spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți
goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului
cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu
se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea,
vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din
port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând
cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine
măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul
catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu
la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci
trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia
trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând
trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă,
înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima
jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind
pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi
destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două
gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția
hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor,
înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei
jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu
cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa,
metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994,
în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală,
cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii
știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe
Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de
care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești
cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți,
învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul
stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri
și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de
lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale
lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele
de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce
copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind
dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând
fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii
limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și
imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la
un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până
la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există
decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește
lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de
viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).
