DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 


Din poezia lumii

Jean FOLLAIN

(1903 – 1971)

 
 
                        S-a născut în orășelul Canisy din provincia la Manche, unde a frecventat colegiul, în care tatăl său era profesor de științe naturale. În 1921 își începe studiile la Facultatea de Drept din Caen, iar în 1927 susține examenul la baroul din Paris. În metropolă frecventează cercul poeților „Sagesse”, unde îi cunoaște pe Pierre Reverdy, André Salmon, Max Jacob ș.a. În 1933 publică prima colecție de poezie împreună cu Eugène Guillevic și Pierre Albert-Birot. În 1939 i se acordă Premiul Mallarmé, iar în 1941 – Premiul Blumenthal, decernat poeților care au refuzat colaborarea cu Guvernul de la Vichy. Începând cu anul 1957 călătorește în mai multe țări de pe trei continente. În 1970 i se acordă Marele Premiu al Academiei Franceze. Moare într-un accident, fiind lovit de un automobil la ieșirea din tunelul Quai des Tuileries.
                     Opera sa novatoare, de o modernitate sui generis, e printre cele care au contribuit la afirmarea noii poezii franceze, libere de obsesiile suprarealismului.

Dintre cărțile sale de poeme amintim: Mână caldă (1933), Mănușa roșie (1936), Aici, jos (1941), Teritorii (1953), Orele (1961), Apropieri (1969), Pentru a mai exista (1972).
 
În traducere lui Leo BUTNARU
 
 
Curtea înzidită
 
În curtea înzidită el e singur

cu o jucărie în care pulsează
primăvara obosită
zboară o pană
legănată-n cădere
pe pământul unde se confruntă
forțele iubirii
și ale spaimei de-asemenea.
Zidul sclipește, scânteiază
cu creasta împânzită
de mari cioburi de sticlă verde
contra hoților.
 
La țară
 
Hotărâseră să plece la țară
unde aceeași femeie bătrână
tricotează la poartă
unde mama își scutură nițel copilul
spunându-i în cele din urmă
ai să taci odată, ai să taci?
Apoi în jocul cu amica sa
fetița zice că tu arzi
iar cealaltă caută ceva atât de îndelung
de târziu – ah viață lungă –
curând frunzișul se va înnegri.
 
 
Pâinea
 
Ea spuse: aceasta e pâine
și din pătucul strâmt
copilul răspunse: mulțumesc
iar curierul negru-lucios
lăsă cartea la prag
la câțiva pași depărtare se crispa
grădina fără flori
dinspre care până la el niciodată nu au ajuns
decât cuvinte fără amărăciune
ce au urcat printre atâtea altele
în diminețile albe înviorând
întru viață
corpurile din lumea toată.
 
 

O UȘĂ, O FEREASTRĂ (poeme)

 

                   Leo Butnaru
 

La orizont?
 
Să ajungi la orizontul
cel mai de departe – în fond

ce ți se va întâmpla?
 
De acolo vei vedea
și mai mult infinit
 
adică
și mai multă
imposibilitate.
 
Facerea, 1/27; 1/31
 
...Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său;
după chipul lui Dumnezeu l-a făcut;
a făcut bărbat şi femeie.
 
...Și a văzut Dumnezeu că e bine
și a zis să facă
și să programeze la soroc potrivit
pentru bărbat și femeie
moarte...
 
...Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut
și iată erau bune foarte...

DIN POEMUL LACONIC ITALIAN

 



Haiku italian

Mario CHINI
(1876 –1959)
 
S-a născut în Borgo San Lorenzo, Toscana. Poet, muzeolog, traducător, eseist, docent și militar. În 1900 absolvă Facultatea de Litere și Filosofia a Universității din Florența. Din bibliografia sa: Despre mine pentru mine (1901), Pânza de păianjen (1918), Teoriile romanticilor despre poemul epic (1920), Pluvios (1939), Clipită (1961, postum).

 
Timp mistic
 
Pe coline elfii
îngenunchează în vânt...
Trece Dumnezeu.
 
Haikai
 
În trei versuri
un întreg poem și, poate,
întreaga viață.
 
 
Amplu
 
Sunt de ajuns trei greieri
pentru a face o mare noapte
din miezul vierii.
 
 
Curte veche
 
Colonade și arcade
iar între colonade și arcade
luna și liniștea.
 
 
Mărturisire
 
Am cutreierat lumea toată
să iau trei tonalități
de poezie.
 
 
Toamnă
 
Frunză uscată
care cade, suspinând,
pe mormânt.
 
 
Grădină
 
Pe ramuri înflorite
râvna păsărilor ce-și risipesc
trilurile pe vânt.
 
 
Rugăminte
 
Lasă-mă să privesc
stelele cu sufletul...
nu rosti niciun cuvânt.
 
Curaj
 
Nu plânge. Cântă.
De cânți, te vor alina
cerul și inima.
 
 
Amiază
 
Totul odihnește
în aceeași inerție:
lumina și umbra.
 
 
Moleșeală
 
Binecuvântați ciulinii care
argintându-se
dorm la soare.
 
 
Sălcii plângătoare
 
Ploaie verde care
în revărsări torențiale
nu atinge pământul.
 
 
Frunză căzută
 
O frunză ce cade
nu înseamnă că primăvara-i
pe terminate!
 
 
Astfel că
 
Fiind singur
nu îmi pasă dacă apar
în gândul tău.
 
 
Tristețea
 
În această toamnă gri
unele dimineți arată
leit apusuri de soare.

 
Luigi OLDANI
 
S-a născut la Milano nu își divulgă data apariției pe lume). Și-a făcut studiile în universitățile din Florența și Urbino. A avut un sejur de creație la Tokyo. A publicat volumele „Dialogamento” (1996),  Haikuuri italiene” (2016). A fost coordonatorul revistei de a literatură și artă „Pioggia Obliqua” (Ploaia oblică). Adeptul zen budismului.

 
*     *     *
 
În octombrie
ca de chimono
foșnetul boschetelor.
 
*     *     *
 
Frumusețea se înalță
pe chipul tău
de arțar roșu.
 
*     *      *
 
Sub cerul negru
marea agitată
are miros de laur.
 
*     *     *
 
În toamna aceasta
arțarul e atât de roșu:
câmp de luptă.
 

AVANGARDA CA EVANTAI AL ARTELOR

 

În „Panorama poeziei universale contemporane” (1972), A. E. Baconsky a inclus și câțiva autori ruși: simbolistul Aleksandr Blok, cu un pas în avangardism; Serghei Esenin, inclusiv cel din perioada imagismului (un branșament al avangardismului); futuriști pursânge Velimir Hlebnikov, Vladimir Maiakovski; akmeistul Osip Mandelștam; Boris Pasternak, trecut și el prin futurism. Selecțiile,  traducerile și eseurile însoțitoare, laconice, dar concludente, exemplare, dovedesc că autorul și antologatorul cunoștea foarte bine poezia rusă și limba în care a fost scrisă. Bineînțeles, din avangarda rusă, precum și din oricare alta din lume, s-ar mai fi pretat și alți autori, însă, oricât de generoasă a ajuns să fie „Panorama...” (peste 900 de pagini, format mare; 100 de autori de pe mai toate  meridianele lumii;  însuși A.E.B. vorbea de „proporțiile... monstruoase ale cărții”), nu putea depăși totuși unii parametri.

Spre unul din autorii avangardei ruse „m-au dus” următoarele versuri din poemul „Ars antipoetica” al lui A. E. Baconsky: „THALIA muză a crematoriilor-altare unde se / ard reziduurile industriei moderne, dansează / ca poetul pneumatic”. Evidențierile cu italice îmi aparțin, pentru ele fiind necesare unele precizări. Astfel, să ne amintim că, în mitologia greacă, Thalia („cea veselă, cea înfloritoare”) era muza comediei, dar și a poeziei idilice. Iar în intercomunicare cu „poetul pneumatic” ce „dansează” din versurile lui A.E.B. pe mine unul m-a dus gândul spre poetul, coregraful și jazmanul avangardist rus Valentin Parnah, din poemele căruia rețin următoarele:

„Prime lovituri, / Foxtrot, / Deplinul tău triumf. / Ușorul tremur al dervișului. / Burtă pneumatică. / Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Zgură și val! / Sar în aval. / Cuvinte pneumatice!”;

„Mă voi închide. În presiuni pneumatice. / Să mă zbat. Și pe față, și pe spate. / Orchestra și osul sunt nedespărțite”;

„Cârligul brațului îndoit, / Pneumatică tragere la țintă” (pretutindeni, cursiv – l.b.).

Poemele din care am extras exemplele „pneumatice” au ca subiecte baletul, jazzul, unul din el numindu-se „Dans în poziție culcat”. Eu le-aș spune acestor și altor texte ale lui Parnah, parcă înrudite între ele – ... coregrafico-pitorești, corpo-exotice, în texte și contexte evidențiindu-se, ca de la sine, versuri incitante de genul:

„Marabu / Al tabunului de mișcări”;

„Andaluzia apare brusc, dintr-o dată! – bar. / Mă-ntâmpină muzică precum o canonadă – bar (...) /Tabără, turbine bătând din aripi, smochinguri cu zdrențăroase pulpane. / Batem și în taburete ca în barabane! – bar”;

„Tremur de banjo, banda saxofoanelor. / Chircește. Caramba! Zdrăngănind, Țambalaiesc lacome jazbanduri / Fonojar. / Iuțeală de var otrăvitor, / Variabil curent electric”;

UN POET IMPORTANT AL AVANGARDEI UCRAINENE

Poet, prozator, publicist, dramaturg și traducător. Adevăratul nume: Maloșiicenko. A scris atât în rusă, cât și în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova și Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în orașul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învățam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram și redactor, și editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând să învăț în clasa a cincea trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chișinău, unde își încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921 rătăcește prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” și „Acțiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière și L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921 scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922 organizează un grup de imagiști ce întrunea câțiva tineri poeți și pictori. În 1923, la Moscova, face cunoștință cu reputații imagiști, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenților”, de o expresivitate aparte, fulminantă. Este tentat și de experiențe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioților” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiștilor militanți”. Din acest an, până la sfârșitul vieții, a editat opt cărți, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) și poemul de proporții „Frontul” (1931).

În decembrie 1934, toate cărțile sale sunt scoase din librării și biblioteci, creația sa fiind interzisă pe zeci de ani înainte. 

A SCUIPA ÎN OBRAZ
 
Aramă înnegrită duduind ca biserica,
Beat de antrenantul mers mondial, –
Eu – ascultătoare minge de crichet
Sub al destinului ciocan fatal.
 
Iubito – iubito!
Tu mă auzi?
Ca sirena de uzină urletul mi-e declanșat:
Din nou simt ai Iubirii șoricei cu dinți ascuțiți
Îmboldind cu botișoarele
Prin sângele cald.
 
Avid ca flacăra,
Flămând de Iubire,
Mereu străin de-a bărbaților gri adunături –
Aduc din nou la căpătâiul tău
Multă Iubire și ceva zbârcituri.
 
Iar acum, când de-a-ntregul
Eu sunt toamnă înstăpânită,
Când tu pentru mine ai fi
Ca aburii pentru locomotivă,
Când lumea spune: –
Deja el doar lui To`sin ar fi de-asemănat,
Se potrivesc,
Când Martie râde ca Ianuarie știrb, –
Eu
Ca un electric ciocan de oțel
Bat în inima plictiselii, sfărâmând
Piatra tristeții, mărunțind-o nisip
Pentru unicul în Lume „Iubesc”.
 
Pe voi, pozitivilor, hohotul meu vă întărâtă,
Nu mai sunteți exemplari, ca din cutie!
Eu sunt pe de-a-ntregul sărbătoare triumfală,
Semn roșu printre file negre, o mie.
 
Copii drăgălași!
Permiteți-mi chiar acu să vă propun ștreang de vers
Lunecând ca lacrima pe pământul dur.
Strălucind subțire ca horbota pal-roză,
Plasă-a poemelor pe ochii de taur. 
 
Iar apoi...
Să râd nițel răutăcios de voi –
Mormane de carne înțepenite-sloi,
Cu hohot scânteios să-mi urlu Veșnica Pomenire,
Să nu-i fie Lumii rușine de voi.
 
Prea de tot subțire înțeapă
cele stufărișurilor noastre,
Un cincinal am cântat în fața unui tâmpit în extaz, –
Și nimănui nu i-a trecut prin cap
Ca acelei generații de mediocrități
Pur și simplu să i se fi scuipat în obraz.
 
Ce mi-aș dori de la voi – o pereche de pantaloni, vin, țigări.
Iar voi de la mine? Eu zic doar atât –
Oare nu e timpul surtucul întrebărilor de-nmormântare
Să-l schimbați pe al Dragostei
Minunat veșmânt?
 
Dar de altfel... voi sunteți liberi doar la 12...
Vă preocupă cotlete, dări de seamă, noua politică economică, –
Parcă vă arde să vă lăsați pradă fleacurilor,
Când e uriaș prețul la fărâma de pâine cât o furnică?
 
Iar noi vouă –
Despre pocalele roz ale femeilor, –
Când voi v-ați mulțumi doar cu galoși, cipici,
Carne femeiască,
Un trenci la modă,
Iar noaptea cu soața –
Oficialul tremurici.
 
Cu peruca lui Liszt, cu suflet de neguțători,
Șinele prostiei întinse pretutindeni,
Spre gogineață de porci,
Spre Orizontul Depărtat...
Ce fericit sunt eu, că am fost cel dintâi
Care generației de mediocrități
I-am proiectat în obraz
Un sonor
Vesel
Scuipat!
 
1922
 

UN ESEU CARE, INIȚIAl, FUSESE ACCEPTA, ÎNSĂ, MAI APOI, MDA, NEPUBLICAT

 

 

Acest eseu a colindat, ani la rând, dintr-o redacție în alta a unor reviste de prestigiu, se zice. Trei din dreapta Prutului, o alta, din stânga. Inițial, două sau chiar trei din ele acceptase, spuneau că publică. Dar... A apărut abia în 2020 în volumul de eseuri a cărei copertă o vedeți inserată aici. Iar eseul?... Geaba „exegeții”, criticii „curajoși” se fac a nu observa problemele, adevărul...

 

 

DIN VREMURI ÎN CARE SE MODIFICA PARADIGMA

 

Referitor la opiniile care urmează sunt necesare unele precizări. Ele sunt o tentativă de analiză și contra-analiză a unui discurs exegetic asupra creației unui poet, considerat important, pe care eu unul îl cred, totuși, mai puțin valoros, discurs al unui critic, reputat azi și, precum atunci, demult, când era tânăr, onest. Textul ce urmează îl adresez, în mare, cunoscătorilor în domeniu, sau – domenii: poezia și critica acesteia. Și nu voi da nici numele poetului, nici pe cel al exegetului. Însă nu obligatoriu din motivul că acestea le vor veni ușor în minte celor avizați.

Înainte de toate, textul în curs ar vrea să aibă o cuprindere mai generală, chiar dacă se referă la doi autori concreți. În tendința de a face să se înțeleagă când și cum se întâmpla în poezia română modificarea de paradigmă, „schimbarea de macaz”, același lucru având loc și în critica literară care analiza „noua” poezie, opiniile subsemnatului ar putea fi aplicate, ca model de raționament, mai multor autori, mai multor cărți (texte) de poezie și critică a acesteia din respectiva perioadă, de la frontierele a două paradigme [a doua jumătate a anilor ’70 (ai secolului trecut)].

Însă pentru a înlesni modul de lectură și posibilitatea urmăririi liniei de subiect, pur și simplu îi voi spune poetului – Alfa, iar criticului poeziei acestuia – Omega. Oarecum biblic, nu? Când „A și O” sunt folosite ca simbol pentru totalitate. În cazul nostru, generalitatea literară ca genuri funcționale (pe vechi/ pe nou) și cei care le abordează în creație. În cazul nostru, repet, fiind vorba de poezie și critica poeziei.

Eu unul consider că, pentru a ilustra relativ explicit modul cum se modifica paradigma în genurile literare amintite, este definitorie postfața criticului literar Omega la un volum al poetului Alfa, apărut în anul 1979. Era momentul când se anunța franc opunerea față de criticii, exegeții de formație maioresciană. Era vremea în care poeții începuseră „să mediteze cu glas tare asupra uneltelor și, îmbătați de conștiința de sine a poeziei, își luau dreptul să se răsfețe sub ochii atenți, prea atenți ai criticii, care, dominată, ca totdeauna, de instinctul puterii, râvnea neinspirat la reabilitarea spiritului maiorescian al ordinii”. Imediat înaintea acestei constatări, criticul spune că erau timpurile unui „climat al experiențelor formale (care) poate fi evocat, astăzi, cu simpatie”. Sper ca simpatia să nu părăsească nici ceea ce intenționez să spun eu aici. Dar, ca prim semn de… alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de „ier” și cea „la zi”, să înregistrăm că poeții deja „își luau dreptul să se răsfețe” cu jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilistice, tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibilitate. Dacă poeții vremurilor de demult, ba chiar și unii din recentele odinioare, considerau creația poetică drept activitate intensă, muncă grea, nou veniții în poezie luau lucrurile mult mai în ne-grav (ca să nu zicem: neserios). Pentru autorul dicteului automat, hazardului, renunțării la ordine artistică, la rigori prozodice etc. nu mai contează (așa, dintr-un ambiț, într-o clipită de renunțare!)

Încă în adânca Antichitate, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile. (Sigur, pe loc apăruse un versificator oarecare, grăbit să spună că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. Eckermann considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe”. (Ca să ne oprim la doar două din nenumăratele exemple referitoare la deloc simpla, hazardata, lăsată la voia întâmplării muncă de izvodire și moșire a poeziei.) Însă, iată, gata, acestea toate nu mai contează! În locul efortului creator – cvasisomnul cu dicteul automat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…

ZARURI ÎN CEAȚĂ /Poeme din „Viața Românească”

 

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

 

Remiză
 
Asta e cu fostul campion la șah
care a clacat, nu mai e – are insomnii.
Se frământă în sinea sa, geme, cu gânduri frânte de suferință
rugându-se zeilor pe care îi cunoaște
de la Hristos via Buddha spre Allah
pentru ca după nenumărate nopți de chin
renunțând parcă la mondiala miză
să accepte inevitabila sorții remiză
în fine ajungând să ațipească oarecât împăcat
sau doar resemnat
în fără de ieșire
etern pat de șah
pe tabla cu un singur pătrat – negru

al unui oarecare Malevici.

 

Statistici oarecât optimiste

 

Statistica pe care o dau computerele (se crede

deocamdată cea mai credibilă

până vor interveni îngerii cu comentariil

absolut de necontrazis)

deci statistica digitală e una destul de încurajatoare

din care se poate trage concluzia că

lumea și, poate, chiar întreg globul pământesc

mai au ceva viitor

odată ce la o mie de exclamații

sau șoapte

„Eu te iubesc!”

revin doar 2,5 din contra-

afirmațiile „Eu nu te iubesc”

(e drept

fără a fi luate în calcul și frecvența ucigătorului

„Eu te urăsc!”...).