Vă recomand un mare poet: Leons Briedis

Carte editată de Fundaţia Culturală Poezia, Iaşi, 2011

Leons Briedis s-a născut în anul 1949. A studiat Filologia la Universitatea Letonă (1968-1970), apoi Filologia Română şi Spaniolă la Universitatea din Chişinău (1972-1974)*, perioadă care l-a marcat în mod special, precum remarcă însăşi poetul, dar şi exegeţii creaţiei sale: „...Şi este importantă Moldova. Leons Briedis a studiat la Universitatea din Chişinău.  Această perioadă de viaţă nu doar a influenţat esenţialmente destinul său (din Moldova a revenit cu soţia Maria), nu doar i-a dat posibilitatea să înveţe limbile spaniolă, italiană, portugheză, română, dar şi posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit bogăţia culturală şi poezia diverselor popoare; să traducă şi astfel să aducă o parte din această bogăţie în contextul culturii letone: traduceri din Tudor Arghezi, Petrarca, Lucian Blaga, Agostino Neto; să alcătuiască antologia poeziei din Moldova – iată doar câteva realizări în acest domeniu”. (Inta Ciacla, Riga, 1986).

În anii 1977-1979 Leons Briedis a frecventat cursuri la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este poet, prozator, eseist, publicist şi critic literar, traducător din latină, engleză şi, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheza, catalană. Autor al peste treizeci de cărţi originale (poeme, proză, eseuri, cărţi pentru copii), iar ca traducător a editat 48 de volume. Membru al Uniunii Scriitorilor din Letonia (1974), membru al PEN Centrului Internaţional, din anul 2008 – membru al Academiei de Ştiinţe al ţării sale. Pentru prestigioasa-i activitate literară i s-au acordat distincţii în Letonia (inclusiv, cea mai înaltă: Ordinul celor Trei Stele, 1999), Lituania, România şi Portugalia (Ordem do Merito Comendador, decoraţia supremă a acestei ţări). În prezent publică revista „Kentaurs XXI”, este directorul editurii private „Minerva”.

Din limba română a tradus şi a publicat 21 de cărţi: Poveşti populare, Folclor pentru copii, Antologia prozei scurte a scriitorilor din Moldova, romane de Zaharia Stancu, proză de  Ana Blandiana, Mircea Eliade, Antologia poeţilor din Moldova, poeţi romani şi din Moldova în cărţi aparte (Tudor Arghezi, Liviu Damian, Nichita Stănescu, Lucian Blaga,  Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu, Marin Sorescu ş. a.), precum şi nenumărate publicaţii în presa periodică.

Este asistat, dar şi... „concurat” de soţia sa, Maria Briede-Macovei (născută la sudul Basarabiei, pe când avea doar doi anişori a fost deportată împreună cu familia în GULAG) eseistă, traducătoare din română în letonă şi de fiul său Adrians Briedis-Macovei, interesat şi de subiecte din istoria şi cultura românească. Chemat de subiect şi origini, tânărul poet, dramaturg, actor şi cineast vizitează periodic Chişinăul, a călătorit prin România, pentru a-şi redescoperi în adâncurile memoriei limba română pe care o vorbea pe când era copil.

Unele poeme ale prietenului Leons Briedis, cu adevărat mare poet de pe tărâmurile chilimbarului baltic, european, le-am tradus din limbile franceză şi italiană, în alte cazuri beneficiind de variantele juxtalineare, în română sau rusă, ale colegului (poreclit, respectuos, de confraţii mai tineri: NAPOLeons BONAbriedis).

Leo Butnaru

­­­­­­­___________________

*În realitate, lucrurile luaseră o întorsătură dramatică: în anul 1970, studentul Leons Briedis a fost exmatriculat din Universitatea din Riga drept element antisovietic, îşi caută refugiu în Moldova (republică sovietică socialistă şi ea), de unde, însă, în 1974 este expulzat, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB-ul („În caz contrar, trebuia să vă denunţ pe voi toţi”, mi-a scris Leons.). Ba chiar, mai târziu, a fost „rugat” să plece şi din Moscova, pentru aceeaşi poziţie în răspăr cu puterea oficială. Şi iată finalul de răvaş de la prietenul Briedis: „Am avut neplăceri şi cu securitatea română din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Norman Manea şi aşa mai departe...” Ce ar mai fi de comentat?... Briedis nu e doar un mare poet, ci şi un om de caracter.

SUFLET DE-A-NDOASELEA

întreaga viaţă mă simt stânjenit

de parcă m-aş fi născut

cu sufletul de-a-ndoaselea

nici ceilalţi nu sunt altfel

însă-n orice caz dânşii se simt confortabil

deoarece s-au şi obişnuit

cu această bizarerie predestinată de multă vreme

care le-a devenit o chestiune nespus de firească

de fiece zi

chiar bucurându-i

eu unul

nu am

ce

le

reproşa

de asemenea şi eu mă grăbeam a mă naşte

încât fără să vreau mi-am îmbrăcat sufletul de-a-ndoaselea

şi iată că pe întreaga durată a vieţii sale

nimeni nu a reuşit să mi-l potrivească firesc

EU ŞI UMBRA CRUCII MELE

la începuturi eram atât de mulţi

cât firele de nisip în pustiu sau valurile-n mare

ori spicele în holde

însă nimeni nu a reuşit să facă acest drum până la capăt

astfel că astăzi e deja inutil

de a-i imputa cuiva ceva

deoarece fiecare a procedat

precum i-a dictat conştiinţa

încât nici Domnul Dumnezeu

nu are ce reproşa!

pe acest drum al Golgotei

am rămas doar noi doi:

eu şi umbra crucii mele

deoarece până şi propria-mi umbră –

la timp şi ascultătoare – a şi reuşit să se dea la o parte

ALBINELE METAFIZICE

nu zidesc casă

şi nici poporul nu-l îndrum încotrova

ci stau sub albele flori de salcâm

totuna fiindu-mi de sunt la Paris unde Sena curge pe-ndelete

pe-alături de Notre-Dame

sau poate acolo unde străveche

mocneşte lirica doină ce se trage din vremuri

de care deja nimeni nu-şi mai aminteşte

atâta timp cât îmi sunt date

atare senzaţii care în fiece primăvară

ca nişte albine metafizice se afundă în flori de salcâm

răsună o melodie lină şi sinceră

ce-mi reînvie în memorie

arse demult

toate punţile spre Patria mea

La Nichita

La Chişinău, Nichita Stănescu a fost/ este (ce verb minunat: fosteste!) unul dintre cei mai veneraţi Poeţi Români, adică… Lumeşti (din Lume)… Pentru că Nichita a fosteste unul dintre Singularii ce s-au extras din pluralul Poeţi. Anul acesta  Nichita s-a „întâlnit” cu prietenii săi, precum se vede din nişte fotografii. Întru poezia sa s-a plantat un pom (în faţa Casei Scriitorilor din Interriverania Prutonistreană). Precum vedeţi – aici – asta şi alte întâmplări întru memoria celuia care a scris: „Draga mea antichitate dintr-un secol viitor”. (Valabilă fiind şi varianta: „…dintr-un secol ce-a trecut”…)

l.b.

----------------:::::::::::::::-----------------------

Iar la Chişinău, în pofida "exegeţilor" anti-Eminescu, nu se poate să nu treci pe la Conu Mişu, atunci când îl sărbătoreşti pe Nichita Stănescu, precum se vede, aici, mai jos:

l.b.

Iar monumentul lui Nichita Stănescu la Chişinău e acesta:

O veste

Leo Butnaru, Îngerii şi râsu-plânsu (nuvele). Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2011.

Îngerii şi râsu-plânsu reprezintă un caleidoscop de proze scurte, diverse ca registru narativ şi plasament tipologic, realiste sau misterioase în explorarea unor universuri afective imprevizibile în dezvoltarea ideaţiei. În mare, e aici ceea ce s-ar numi Active Fictions Show. Naraţiunile sunt de un laconism galo-latin, dar, în anumite pasaje, sintagme, discursuri ceva mai ample, „dându-şi drumul” spre o fantazare lingvistică, verbocreatorie, sau cvasiverbocreatorie, în descrierea existenţei uşor surdinizate, interiorizate, spre vis,  spre supra-realitate a posibilităţii noastre de a ne imagina cu ochii închişi, mijiţi sau chiar larg deschişi. În diversitatea textelor s-ar întâmpla parcă o multiplă deschidere de uşi, dar şi plasare de antene pentru captarea semnalelor din psihocosmicitatea existenţei în fantastic, în basm (intelectual, modern), în vis. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării prin artă şi a intuiţiei, a veridicului şi a inefabilului.

I.E.

Vioara şi ceva nervi

Editura Alfa, Iaşi, 2011. Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru.

DINCOLO DE PREJUDECĂŢI – POETUL AUTENTIC, URIAŞ

Mai presus de cruci şi goarne,
Botezat în foc şi fumu-n răsfir,
Arhanghel cu pasul de tone şi toane –
Fulminant, în veci Vladimir!
                      Marina Ţvetaeva
           

Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930), el ni se pare asemeni fantasticului şarpe  Uroboros care, făcându-se inel, cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da, pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel, Maiakovski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente. El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole, ce îl încurajează pe oricine-fitecine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul „V. I. Lenin”, cel despre paşaportul sovietic ş. a. m. d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău; în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă – sau să fie... sinucis! – mai înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la sfârşitul anilor 20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul a avut cohorte întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabotonice, instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului poetic, remarca exegetul N. Banikov. Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei, dându-le glas, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii, ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski.

Într-o încercare (din atâtea posibile!) de a-i afla poziţionarea cât mai adecvată în contextul fenomenologiei literare în radicală primenire de la început de secol, dar şi în perspectivă istorică de permanentă contemporaneizare (sau, în cazurile altor autori – celor mai mulţi – de iremediabilă... arhaizare), Maiakovski a fost numit Futuristul Nr. 2 (după Hlebnikov, adică), dar – nu mai puţin îndreptăţit, poate că oarecum paradoxal – Comandorul (Valentin Kataev, în romanul autobiografic „Coroana mea de diamant”). Există şi multe alte caracterizări metaforice memorabile, însă, oricare ar fi ele – cele de pe versantul luminilor sau de pe partea adumbrită (a reproşurilor, să zicem), este incontestabil că Vladimir Maiakovski ni se înfăţişează pe nou, în deplina-i statură, confirmând dreptatea altor mari poeţi, care îi preziceau viaţă lungă în literatura rusă, intuiţia lor dovedindu-se a fi perfect valabilă şi pentru cea universală. Aşa e, deducţiile perspicace aparţin anume unor celebri autori, care au fost şi cei mai sensibili şi mai ageri cititori, autorităţi indiscutabile în evaluarea poeziei. Spre exemplu, în 1924, Osip Mandelştam îl includea pe Maiakovski printre poeţii care sunt daţi „nu pentru ziua de ieri, pentru cea de mâine, ci pentru totdeauna”. Iar Marina Ţvetaeva, la doi ani după moartea colegului său, considera că este vorba despre un autor care nu e al secolului în care apăru, scriind: „Cu repezile sale picioare, Maiakovski trecu departe de contemporaneitatea noastră şi, undeva după vreo cotitură, ne va aştepta încă multă vreme”. Deja în timpul dezgheţului post-stalinist (1956), în epoca reevaluărilor axiologice  şi mai justelor tipologizări ale valorilor, Boris Pasternak considera că: „Vremea l-a ascultat şi a făcut întocmai precum rugase el. Chipul i-i zugrăvit „în iconostasul veacului”. Nouă nu ne rămâne decât să cutezăm a opera o mică „rectificare”, trecând veacul – la plural: iconostasul veacurilor.  (l.b.)

Poezia Marinei Ţvetaeva - în româneşte

Acum două săptămâni, colegul-prietenul Ovidiu Pecican scria pe blogul prietenului-colegului Vasile Gogea:

„… Şi o întrebare pentru Leo, poate o va citi şi răspunde: avem vreo ediţie de acurateţe din Ţvetaeva în româna? Ştiu doar volumul de pe vremuri, din BPT, şi cel editat de Ideea Europeana, dar astea sunt cu prozele poetei….”

La rândul meu, răspundeam:

„…posibil cât de curând să apară un volum de poeme românizate ale Marinei Ţvetaeva (ştiu doar că a şi trecut Prutul…)”.

Iar astăzi chiar pot anunţa volumul de poeme Singură în noapte al Marinei Ţvetaeva, pe care l-am tradus şi l-am publicat la editura ieşeană Alfa în colecţia Sublimia carmina, editură al cărui director este poetul-prietenul Nicolae Panaite. Cei interesaţi de carte pot scrie la adresa:

tanasa_cristian_ionut@yahoo.com.

leo butnaru

Cum a fost

LANSAREA ANTOLOGIEI „AVANGARDA RUSĂ – DRAMATURGIE”

Un articol de

                 Victoria Anghelescu,

                                      Cotidianul.ro

În Sala Studio a Teatrului Odeon, în care publicul a stat şi pe trepte, s-a desfăşurat ieri o seară a „Avangardei ruse". Organizatorii, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu", au fost ei înşişi surprinşi de numărul mare de spectatori, pe care „îl bănuiau, dar nu îndrăzneau să-l spere", după cum a mărturisit, cu umor şi sinceritate, criticul Florica Ichim.

Programul, dedicat în principal teatrului, a constat în lansarea volumului „Avangarda rusă - Dramaturgie", tradus de scriitorul Leo Butnaru, un împătimit al acestei zone literare, de un spectacol lectură cu piesa „Vânătoarea de rinoceri" a dramaturgului Nikolai Gumiliov şi, ca un bonus, o pagină de arhivă cinematografică, „Domnişoara şi huliganul", film scris şi interpretat, în 1918, de Vladimir Maiakovski.

Noţiunea de avangardă a căpătat rezonanţă în secolul al XX-lea, împrumutându-şi şi numele, şi o serie de noţiuni din programele sale din vocabularul politic şi ideologic marxist. Mişcarea rusă a fost redescoperită relativ recent în Occident, un rol important jucându-l expoziţia „Paris/Moscou" din 1979.

Avangarda rusă, mai ales suprematismul şi constructivismul, a fost un fel de punere în scenă şi în imagini a utopiei revoluţionare, ca o prefigurare a societăţii comuniste utopice ce urma să se construiască. Aşa cum remarca regizorul Alexandru Tocilescu, aceşti artişti care au crezut cu toată fiinţa lor în libertate şi-au făcut un credo şi o regulă de acţiune din negarea violentă a tot ceea ce existase înaintea lor. Cuprinşi de o adevărată furie iconoclastă, au lansat manifeste în care cuvintele revoltă şi revoluţie erau la ordinea zilei, în dorinţa de a descătuşa toate energiile. Literatura trebuia să devină spectacol, lectura fiind considerată insuficientă, culorile şi muzica invadează teatrul, trebuind să suscite emoţiile pe care numai cuvântul dramaturgiei tradiţionale nu era capabil să le provoace. Viziunea unui Maiakovski este radicală. Piesele scurte, percutante sunt chemate să înlăture tot ceea ce însemna burghezie. Dacă Esenin, de exemplu, apărea şi în smoking sau în frac, iar dacă îmbrăca rubaşca, aceasta era din mătase şi cizmele de lac, Maiakovski nu se despărţea nici la costumele mai elegante de şapca proletară, visând, cum însuşi mărturisea în notele sale, să pozeze ca „Marat asasinat în baie". Imaginile lui fotografice amintesc, de altfel, de multe ori, de compoziţiile lui Jean Louis David.

Violenţa limbajului se transferă în poezie, pe scenă sau pe ecran. Armele de foc, sângele, rimele şocante, chiar punerea în pagină a versurilor capătă valoare de manifest şi funcţionează ca atare.

„Termograst a ucis om"

Dacă avangarda din artele vizuale este mai bine cunoscută, graţie artiştilor emigraţi în Occident, ca Chagall, Malevitch, Rodchenko sau Tatlin, ori Baletelor Ruse, teatrul n-a beneficiat, din păcate, de acelaşi ecou, iar mulţi dintre autorii lui, dramaturgi sau regizori, şi-au plătit scump utopiile: cu ocna sau chiar în faţa plutonului de execuţie. Este şi cazul autorului piesei citite aseară de Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Ioan Batinaş, Petre Nicolae, Carmen Tănase, Jeanine Stavarache şi Paula Niculiţă, sub conducerea lui Alexandru Tocilescu, care anunţa indicaţiile din text ale autorului.

Nikolai Gumiliov, care-şi publicase primele versuri în 1902, devine, între 1919 şi 1921, unul dintre protagoniştii vieţii literare din Sankt Petersburg. Fusese pe front, în timpul războiului, primise de două ori „Crucea Sfântul Gheorghe" pentru „curajul său dement", ajunsese până la Paris, unde îi cunoscuse pe pictorii avangardişti Mihail Larionov şi Natalia Goncearova, dar şi pe Apollinaire. Întemeiase, în 1911, „akmeismul", nume provenit de la grecescul „akme" (înalt, superior), alături de scriitorii Serghei Gorodeţki, Anna Ahmatova, care îi era şi soţie, Osip Mandelştan... Întoarcerea la materialitatea lumii şi claritatea expresiei poetice erau preocupările principale. „Vânătoarea de rinoceri", scrisă cu numai un an înainte de a fi executat, are toate caracteristicile viziunii lui Gumiliov: importanţa lumii mitologice, credinţa în obligaţia omului de a păstra natura sa primordială. „În calitate de adamişti, scria el, într-o anumită măsură suntem şi fiare de pădure şi, în orice caz, nu vom ceda ceea ce e animalic în firea noastră în schimbul neurasteniei".

Acţiunea piesei este plasată într-un timp fără timp, în mijlocul unui trib primitiv în care zei şi oameni comunică nu tocmai amical. Credinţele, spaimele, rivalităţile, lupta pentru supravieţuire transpar într-un limbaj voit precar, în fraze simple, lipsite de multe ori de verb, în comunicări esenţiale şi esenţializate. Rivalitatea pentru rădăcinile dezgropate, deziluzia oamenilor şi zeului pentru eşecul vânării căprioarei, care ar fi săturat tribul, teama în faţa uciderii unui animal puternic al cărui suflet s-ar fi tranferat în vânător, ameninţând zeii şi oamenii, sunt tot atâtea metafore ale condiţiei umane din totdeauna şi, mai ales, din vremea autorului. Iar mesajul a fost transmis prin inflexiunile vocilor actorilor, când temătoare, când poruncitoare sau exaltate, cu prelungiri ale cuvintelor şi sfârşiturilor de frază amintind de vocile alintate sau nesigure ale copiilor, dublate tot timpul de muzica înlocuind elementele naturii sau furia tribului. Sacrificiul uman, încălcarea comandamentului nescris, încă dinainte de creştinism, ce interzicea uciderea semenilor fără semnificaţie divină sunt exprimate cu ton categoric sau îngrozit. „Tremograst a ucis om". Ce ar fi devenit piesa montată sub mâna lui Alexandru Tocilescu într-un spectacol complet rămâne să ne imaginăm. Regizorul, captivat de avangardă în general şi de cea rusă în special, a dat câteva exemple memorabile, fie în „Elisaveta Bam", a dramaturgului rus Daniil Harms, de la Teatrul „Bulandra", fie, parţial, în spectacole după opere ale unor clasici sau postavangardişti pe care, fie şi numai vizual, ca în cazul „Casei Zoikăi" de Bulgakov, de exemplu, le duce către avangardă.

Domnişoara şi huliganul

Celebru pentru piesele sale de teatru - „Misteriul buf", „Ploşniţa", „Baia" -, Maiakovski, fondatorul „cubo-futurismului", a fost poet, pictor, actor, scenarist. Regizat de Evgheni Slavinski, filmul mut „Domnişoara şi huliganul", din care au apărut câteva fotograme într-un vechi "Secol XX", este o mostră de estetică a avangardei prin subiect şi prin modul de interpretare al celor doi actori, Maiakovski însuşi, în rolul huliganului, şi celebra lui muză şi iubită, Lili Brik, soţia scriitorului Osip Brik. Maiakovski apare cu vestita şapcă şi cu veşnica ţigară, în rolul huliganului îndrăgostit de tânăra învăţătoare care alfabetizează un grup de bărbaţi de toate vârstele. Declaraţii de dragoste în lucrarea scrisă, urmăriri, implorări, bătăi, spaima tinerei se înlănţuie savuros. Lili Brik era sora Elsei Triolet, soţia lui Louis Aragon. Cele două împreună cu dansatoarea Isadora Duncan, căsătorită pentru un timp cu Serghei Esenin, au fost muzele avangardei ruse şi occidentale, la egalitate cu cealaltă rusoaică, trăind în străinătate, Gala, cântată de Paul Eluard şi pictată de Salvador Dali, cei doi soţi ai ei.

Seara de la „Odeon" a început, de fapt, cu lansarea volumului de dramaturgie apărut în seria „Eu, tu, el.... şi Istoria", care include texte scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vedenski, Daniil Harms, Igor Terentiev, Velimir Hlebnikov, Igor Bahterev şi Vladimir Maiakovski. Prefaţate de un studiu al traducătorului, piesele oferă o imagine relevantă nu numai a creaţiei ruse în acei ani incendiari ai începutului de secol XX, dar şi oglinda sorţii pe care unii dintre ei, ca Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Terentiev au avut-o în anii stalinismului, plătind cu viaţa entuziasmul revoluţionar.

Dacă avangarda rusă a fost, cel puţin la început, o idilă cu revoluţia, ea a păstrat pentru posteritate elanul extraordinar care a dat sensuri şi forme noi creaţiei în toate domeniile artei. Din păcate, acest elan a lipsit manifestării de la Teatrul „Odeon". Un sentiment de tern, de minimă rezistenţă a plutit deasupra asistenţei. E drept, avangarda secolului al XX-lea este deja istorie. Dar o istorie care a dat capodopere, iar spiritul ei s-a transferat în toate curentele care i-au urmat şi care s-au dorit întemeietoare de lumi noi, cel puţin din punct de vedere estetic. Şi tocmai acest spirit a lipsit serii de ieri.

DIN

Leo Butnaru:

            PUTEREA SOVIETICĂ TE SPERIA, DAR EA ÎNSĂŞI SE TEMEA DE CEVA...

                         Interviu de Iolanda Malamen

– Leo Butnaru, faptul că te-ai născut în Basarabia, într-o perioadă dureroasă şi frustrantă pentru întreg poporul român, a dat biografiei tale scriitoriceşti o dimensiune în plus?

– Noi am avut un debut obstrucţionat, amânat, pândit de neîncrederea vechililor cu ideologia, iar în Moldova Estică – şi cu internaţionalismul proletar care, de fapt, nu însemna decât camuflarea adevărului crud despre imperialismul ruso-bolşevic. Un răspuns in extenso s-ar putea extrage din jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972), publicat în anul 2000 la Chişinău, şi „Perimetrul cuştii” (1972-1978), apărut la editura „Cartea Românească” în 2005.

           Ar interesa cum am fost întâmpinat ca tânăr autor, cum era apreciată poezie pe care o scriam, deosebită de cea încurajată în stânga Prutului şi pe care din când în când reuşeam să o şi public? Diferit. De către unii – bine, de mai puţini… – foarte bine. De alţii, de asemenea amestecat: de la rezerve până la ostilitate declarată. Păi, că un debut se face printre alte debuturi, printre alţi colegi, însă aceasta nu înseamnă nici pe departe communio sanctorum. Unii m-au atacat mereu, dar mai mult în chip laşi, înde ei, la bârfă, dar şi prin mârşăvie nomenclaturist-turnătoristă.

Nu am fost remarcat cu urale oficioase, ceea ce cred că mi-a fost de temeinic folos: n-am ieşit în exterior, nu mi s-au propus sprijiniri de coate în mese de prezidii comsomolist-partinice, nu m-a tentat să-mi apăs podurile palmelor de slinul tribunelor de la care se raporta fel de fel de succese. Îmi era suficient că ţineau la mine oamenii la care ţineam eu, opinia cărora o respectam. Sincer vorbind, credeam într-o oarecare pregnanţă a afirmării scrisului meu odată ce vedeam potolirea zarvei care se făcuse în legătură cu unii laureaţi-oportunişti ai premiului comsomolului din R.S.S.Moldovenească.

Precum s-ar spune, am debutat în timpurile când prin Moldova Estică apăreau deja primele texte scrise conform metodei realismului antisocialist. Şi parcă am ştiut ce am de făcut şi cum să fac întru statornicire de destin.

– Numele satului natal este Negureni. Un nume predestinat suferinţelor? Ce-ţi mai  aduci aminte din vremea copilăriei?

– Nu, nu predestinat suferinţelor. În copilăria mea îmi părea cel mai frumos, cel mai luminos, cel mai cel de pe pământ. Precum se poate înţelege şi din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, publicat acum câţiva ani la o editură bucureşteană. E o localitate „botezată” de râul Răut, de negura blândă a acestei ape celebre, aş zice, deoarece figurează – ca navigabilă! – în Descriptio Moldavie a lui Dmitrie Cantemir. Iar eu, în „Cipil la ruşi”, cred că le-am dedicat satului şi râului un imn. Chiar dacă acolo vorbesc şi de nenorocirile prin care au trecut în anii de ocupaţie ruso-sovietică, de colectivizare, de deportări, de… (Mlaştinile Răutului au fost asanate, ca să se ajungă la o catastrofă ecologică, la desfigurarea frumoasei curgeri de apă de odinioară…)  Dar chiar şi atunci, Negurenii noştri au reuşit să românizeze vreo patru aşa-zise colonii agricole ţariste, implantate cu populaţie străină în jur. Ultima dintre ele, care se numea chiar Negurenii Noi (deja! – să se deosebească de noi, vechii, statornicii) a fost „întemeiată” în coasta comunei noastre în 1911, cotropitorii pregătindu-se, probabil, să marcheze, peste un an, centenarul de când au intrat şi nu au mai plecat dintre Nistru şi Prut. Dar, spuneam, Negurenii noştri, localitate viguroase, a reuşit să dez-rusifice pe cei aduşi în coastele sale şi să-i treacă pe toţi la limba română. Păcat că nu, pe toţi, şi la conştiinţa de român… Aceasta e mult mai greu. Dar nu imposibil.

– După debutul editorial în poezie (1976), ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1977). Eşti aşadar membru a două uniuni de creaţie, scriind literatură într-o singură limbă!

– Asta e, asta a fost, dar deja este doar… parţial: sunt membru al USR. Dar şi membru al Academiei Avangardei Ruse. Eu consider că avangarda a fost un diluant al imperialismului politic şi un liant al comunităţii universale întru creaţie. Bineînţeles că în coagularea globalizării de astăzi, în suprastructura sa, în special partea ei ce ţine de spirit, există şi efectele impulsurilor radicale, ale tendinţelor avangardiste de ieri, adică – de acum 100 de ani. (În februarie 2009, s-a marcat centenarul  de la apariţia Manifestului futurismului al lui Filippo Tommaso Emilio Marinetti, nu?)

– Tot în 1977, un eseu despre Kogălniceanu, care i-a supărat pe oficialii zilei, te elibera din funcţia de redactor al revistei ,,Tinerimea Moldovei... Au fost şi alte urmări?

– Eram responsabil cu sectorul artă-literatură… Chiar dacă superiorii din redacţie nu aveau de gând să mă scoată din pâine, nu au avut încotro, mai întâi spunându-mi (eram nu doar colegi, ci şi prieteni) că insistă cei de la CC-ul partidului unic şi buldog, de la comsomol, pentru ca, peste un timp, să facă semn spre „Planetariu” – aşa era numită, tabuistic, reşedinţa KGB-ului din Chişinău, care se afla în imediată vecinătate cu o fostă biserică ortodoxă, în care antihriştii amenajaseră un planetariu. Elev prin clasa a patra, pare-se, eu vizitasem acel planetariu cam prin iarna anului 1959, venit de la 80 de kilometri depărtare, din Negureni. Puteam să bănuiesc atunci că din vecinătatea acelei biserici pângărite vor bate vânturi reci peste destinul meu?...

Despre urmări?... Apucăturile punitive ale socialismului multilateral insinuat îi forţa pe mulţi creatori să treacă într-o stare de anabioză, pe alţii îi dădea de-a dreptul şi necruţător în prostraţie, iar unii – se ştie – erau băgaţi în balamuc. Cu mine însă, atunci, a fost ceva mai puţin… antiuman: am fost privat de mijloace de existenţă decente, mi s-a ridicat dreptul la semnătură… Însă şi acestea m-au făcut să înţeleg cu mai multă convingere că, de fapt, puterea sovietică, fioroasă precum arăta, te putea speria cât de cât, dar era imposibil să nu pricepi că în timp ce te sperie, ea însăşi se temea de ceva. De ceea ce avea să vină în 1991 – căderea URSS. Aceasta te făcea să rămâi coerent cu propria-ţi conştiinţă. Pentru că a fi tu însuţi se învaţă, se exersează în orice împrejurări, inclusiv în cele punitive. Apoi, probabil era important să învăţ a evita şi loviturile fatalităţii mioritice şi meşteromanolice…

Continuarea pe:
http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/puterea-sovietica-te-speria-dar-ea-insasi-se-temea-de-ceva-28053.html