Gheorghiu-Dej în... Rusia

Din Jurnal de Crimeea

9.IX.2011

Mă trezesc surprins că, brusc sau poate ca o prelungire din subconştientul somnului, mă strădui să-mi amintesc cine dintre poeţii ruşi, la unul din multele recitaluri naţionale şi internaţionale de pe aici, spusese un text despre orăşelul Gheorghiu-Dej. Chiar dăduse o explicaţie pentru public despre localitatea cu atare nume ce există undeva  într-o fundătură de regiune rusească. „Jenea, mai dormi?” „Mai… Dar deja nu mai, pentru că m-ai trezit tu. Ce te-a apucat?” „Iertare, rusule (ne adresăm unul altuia destul de familiar), tu nu ştii unde se află la voi oraşul Gheorghiu-Dej?” „Ce-e-e?...” Uimitor, dar Stepanov e dintre ruşii care nu înjură. În tinereţe, a fost hocheist, chiar campionul Moscovei la juniori. Apoi a făcut box de performanţă, având chiar 9 lupte la profesionişti, din care a pierdut doar două. Din toate astea a evadat în literatură şi business. „Nu eşti cu toate acasă! Asta să mă întrebi tu pe mine, trezindu-mă?” „Dar spuneai că azi, devreme, pleci din nou la Theodosia să sondezi definitiv piaţa mobiliară”. „Da, acuşi… Decât să mă întrebi tu lucruri de astea, mai bine ia laptopul de acolo, din valiză, şi du-te pe hol, în stânga, la priza pentru internet şi caută-ţi Gheorghiul tău…” „Ei, chiar cu noaptea în cap… Mai încolo, după ce vin de la plajă, de la promenadă”. Dau de duşcă cele 25 de mililitri de tinctură spirt-propolis şi plec.

Serghei Biriukov (Moscova), Leo Butnaru,
Arsen Mirzaev (Sankt-Petersburg), Koktebel/ Crimeea

Nu uit: de cum mă întorc de la plajă, promenadă, – duşul, gustarea (am ceva rezerve în frigider, inclusiv banana „obligatorie” – unicul fruct permis în dieta pe care o respect; unic în plin sezonul bogăţiei şi diversităţii de roade dulci!), după care iau laptopul, conectez şi caut pe google „Gheorghiu-Dej, oraş în Rusia”. Păi chiar există aşa ceva, domnilor! Iniţial, era un sat, Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej (unde a fost general bunicul de pe mamă al lui Nichita Stănescu?), pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spune în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poţi crede că  cineva mai ţine minte meritele sale faţă de patria mamă şi faţă de mişcarea comunistă internaţională. Faţă de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinereţe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orăşel: gheorghiudejişti, aşa ceva?” Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski şi-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarăşe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicţionare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, aşa cum e antrenat să mai cercetezi prin fişierele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă lişiţă. De ce nu ar fi lişiţe acolo, la Don, Liski fiind şi un port fluvial important?... (Asta aşa, ca să-i ajut pe… ruşi…)

Colinde, colinde...

DIN ROMANUL MEMORIALISTIC  
COPIL LA RUŞI

 În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieţii dumnezeieşti şi omeneşti. Pruncul de referinţă, biblic, cum aş zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experienţa mea (sigur, de viaţă); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.

Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitori, magicieni de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia copilului ce se implică, inconştient, în experienţele imprudenţei, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise şi copilăria mea spre China ghiolului din faţa casei noastre, pe drumul mătăsii broaştei.

Iarna, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânturi gonace, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat mistreţi încârdăşiţi, grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveştile – mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – se întâmplau din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia şi-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginaţiei debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de  anotimpuri – iarnă (încep cu ea, pentru că iarna a fost să mă nasc, adică – să văd, să aud, să miros, „să gust” pentru întâiaşi oară lumea!... Iarna, când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor)...

Araratul şi Piaţa Roşie

Jurnal de Armenia

23.IX.2011

După Oşakan – un scurt popas la Eras, unde ne-am întâlnit cu grăniceri ruşi ce stau la hotarul dintre Armenia şi Turcia… Da, să opresc niţel aici, pentru o nuanţare care nu ar trebui lăsată în afara ideilor ce vin, survin în acest periplu, geografic şi de scriere; în acest loc al jurnalului, ele fiind invocate anume de prezenţa grănicerilor altui stat la hotarul armean. [Pe lângă noi, trec două camioane GAZ 66 – le cunosc încă din propriul meu stagiu militar, pe caroseria cărora scrie prevenitor: „Liudi” (Oameni). Sunt cu grăniceri ruşi.]  Armenii se simt într-o oarecare incertitudine chiar şi astăzi, pentru ei în jur nefiind decât cei care nu le doresc binele, posibil deja ne-cotropitori, însă străini prin felul de a fi, prin lumea, credinţa şi năzuinţa lor. Nu departe de hotar, de cealaltă parte, se află Ani, fosta capitală-cetate a armenilor, antică şi falnică, ce cutremură prin incredibila ei apropiere, dar şi inaccesibilitate, ca o rană, ca o imposibilitate şi, totodată, ca un testament, ca o neuitare. De aici şi grănicerii altui stat în Armenia cu o populaţie de numai 3 milioane (circa 8 milioane sunt împrăştiaţi în lumea mare), cu un teritoriu chiar mai mic decât al Moldovei transprutene, de numai 29 de mii de kilometri pătraţi…

Zoravar Andranik (1865-1927), conducător de oşti

În poziţia sa geopolitică pe care şi-ar dori-o mult mai „relaxată”, Armenia europeană ca spirit se simte, uneori, parcă o insulă, alteori – o peninsulă în oceanul asiat, precum românii – în cel slav. S-ar putea spune peninsulă, ţinând cont de ieşirea ei spre Europa cu adevărat democrată sau doar spre Rusia, aşa cum este această ţară euro-asiată cu destule probleme ale dreptului omului, dar cu care Armenia nu poate să nu fie în relaţii bune, făcând abstracţie de nuanţe. Ba chiar, dintre toate capitalele ex-sovietice, anume  Erevanul pare a fi în relaţiile cela mai cordiale cu Moscova. Deci, e o peninsulă, însă, de fapt, e o insulă care poate avea doar legătură aeriană cu lumea europeană. Pentru că legăturile terestre s-ar putea face prin Gruzia, însă această ţară e în relaţii foarte proaste cu Kremlinul şi la hotarele dintre ea şi vecinul de nord deplasarea e foarte anevoioasă, nesigură, imprevizibilă. 

Drum în munţii Armeniei

Unde mai pui că Tbilisi şi-a întrerupt traficul aerian cu – cu cine? – de data aceasta, pentru a varia, să zicem: cu Piaţa Roşie, unde – vă amintiţi? – aterizase, inoportun-scandalos, un pilot amator german, pe nume… Rus(t)! De aici şi mai multe consecinţe economice, unele dintre ele fiind destul de vizibile: să zicem, parcul de maşini în care predomină exemplarele de fabricaţie sovietică. Pentru că, spre deosebire de alte republici ex-sovietice, Armenia nu poate importa lesne maşini, bune, fie şi la mâna a doua. De unde să le procuri? Doar din Rusia? E posibil? Dar chiar de-ar fi posibil, e mult mai costisitor şi mai dificil să le treci prin hotarele nesigure transcaucaziene, prin vămile ruseşti şi cele gruzine, apoi prin dragele vămi „naţionale”, armeneşti care, fiţi siguri, nu sunt cu nimic mai breze decât altele.

Moduri de înţelegere şi aniversare a independenţei

Din

        Jurnal de Crimeea

11.IX.2011

De cum o luăm pe drumul principal, spre Simferopol, pe de margini apar bannere cu chipul falnic al preşedintelui ucrainean Ianukovici (nu i-am reţinut numele mic…) şi extrase – exact ca pe vremea (dar nu şi pe… timpul…) lui Brejnev, să zicem, – din – cum reiese din acel fragmentarium – deloc interesantele sale luări de cuvânt. Adică,  citatele respective parcă ar fi preluate de acum 30 de ani din ceea ce se spunea la întrunirile forurilor de partid (numai şi numai) comunist: „Adevărata bogăţie a Ucrainei sunt oamenii ei muncitori şi talentaţi etc.”; „Ucraina e un pământ înfloritor, roditor etc.” Şi încă 2-3 slogane de acest fel, deloc nou, ci de-a dreptul vetust, amintind de… Au fost plasate cu ocazia a 20 de ani de independenţă a statului vecin. Iar eu, la Chişinău, mă miram că, pe bannere asemănătoare (e drept, fără logoreea aceasta partinică de-a dreptul şi de-a strâmbul sovietică) era plasat, cu ocazie similară – 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova – portretul preşedintelui interimar Marian Lupu. Dar, domnii mei, ce merite legate de independenţă are acest Lupu care a pupat mâna şi alte organe ale comuniştilor pro-urss?! O, imprevizibil este sarcasmul (negru… sau… roşu?) al istoriei!

              

*       *       *

           

Din

                   Jurnal de Armenia

26.X.2011

…urc din nou scările Muzeului de Istorie din Erevan, pe faţada căruia vălurează un mare banner (cât un catarg de Arcă a lui Noe, noi, scriitorii din 15 ţări, fiind aici, în preajma Araratului, năieri pe Literary Ark 2011!) cu mesajul aniversării de două decenii de la proclamarea independenţei Armeniei. 

Pe un fundal fără... preşedinte

Spre deosebire de Moldova şi Ucraina, pe pânză nu apare şi chipul preşedintelui în funcţiune al ţării. La Chişinău fusese cocoţat pe bannere până şi un fel de preşedintele interimar, asta trezindu-ne un gust amar… uşor greţos… Însă armenii, învăţaţi de milenara lor istorie, ştiu că independenţa nu poate fi trecută în contul unui dubios şi efemer politician al prezentului.

CHIŞINĂUL ÎN AŞTEPTAREA CRĂCIUNULUI

Primăria în noaptea... luminilor

De fapt, Chişinăul nu aşteaptă, ci a şi pornit întru îmbrăţişarea Crăciunului!

 Acmu (precum zicea cronicarul) seara, am trecut prin centrul – minunatului, totuşi! –Chişinău, pe care îl suport, care mă suportă deja de 45 de ani. Am luat câteva imagini. Postez aici doar trei. Plus un poem, aproape naiv, din 1971, care a intrat în prima mea carte Aripă în lumină (1976). Şi urările pentru domniile voastre: Să vă fie date toate bucuriile, darurile şi lumina din colinde!

             l.b.

Între strada Vlaicu Pârcălab şi Piaţa Marii Adunări Naţionale

DIPTIC CHIŞINĂUIAN

1.                  l o c

Locuiesc pe strada Frumoasa,

în partea oraşului unde

turnul televiziunii străbate asfaltul

precum Osia Lumii.

Aici totul e foarte concret

concomitent – neobişnuit

zi şi noapte persistând o

stare de lumină

şi sunet

vibrând printre nucii vecini cu

plopii ce par

uriaşe bujii la arderea internă a

oricărui anotimp;

aici – unde vrejurile viţei-de-vie se-ncâlcesc lesne

cu cablurile electrice

care la rândul lor se confundă cu

celebre strune –

     aici

zi şi noapte persistă o stare de lumină şi

cântec.

2.      a n    f ă r ă    i a r n ă

Golaşe sunt grădinile,

                                    parcurile oraşului.

În jurul lor – macarale şi

turnul televiziunii

par foarfece întinse ce ar vrea

să croiască

pânza cerului:

                       de

şapte ori măsoară,

apoi...

Cade zăpada.

Şi oamenii înfloresc

asemeni crengilor

de liliac

alb.

1972

Piaţa Marii Adunări Naţionale

l.b.

SIMPLU DECRET

cu ocazia abolirii ţenzurei  şi a venirii pe lume a numărului 100 al revistei Dacia literară

Dacia literară era una din foarte puţinele reviste româneşti, naţionale, despre care se permitea să se amintească la prelegerile de literatură, obligator „moldovenească”, din Moldova Prutonistreană aflată, pe timpul studenţiei mele, sub ocupaţie ruso-sovietică. Revistă apărută la Iaşi sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Această publicaţie interzisă la mai puţin de patru luni de la venirea-i pe lume o credeam etern destinată doar circuitului de arhivă. Pentru că ceea ce însemna interzis, cenzurat ne era prea bine, revoltător şi dureros cunoscut nouă, celor de după gardul de sârmă ghimpată din stânga Prutului care risca, parcă, să devină apa sâmbetei. Fiecare cu experienţa lui, precum şi a mea, a celui care, în septembrie 1976, am fost izgonit din redacţia ziarului Tinerimea Moldovei, pentru că promovasem spre publicare un articol despre… Mihail Kogălniceanu, în care se amintea şi de unionismul său, şi de prietenul său Grigore Alexandrescu care, însă, „nu avea voie” să treacă Prutul în RSS Moldovenească, el nefiind moldovean, ci muntean. Deci, scos din pâine din cauza unui muntean, chiar dacă, după mamă, eu însumi sunt… Munteanu.

Dar nu a fost să fie – şi ce bine că nu a fost! – ca Dacia literară să rămână cu/ sub stigmatul interzicerii! Este minunat că, în 1990, colegii, prietenii mei de la Iaşi au reînviat revista, aducând-o, iată, până la o jalonare aniversară demnă de toate glasurile de trâmbiţe vestitoare de sărbătoare ale presei româneşti în partea ei de foarte bună calitate. Din retro-privirea-trăirea anilor mei de studenţie şi, apoi, de june ziarist, pare incredibil că astăzi şi eu pot publica în revista Dacia literară! Incredibil, dar adevărat, – iată, chiar şi în acest al 100-le număr, cu – nu ascund – nădăjduirea de a fi prezent la apelul conului Mihail Kogălniceanu şi al prietenului Lucian Vasiliu şi  dincolo de nr. 200, 300… Să fiu cu modestul meu aport în plină Dacie, a istoriei şi a scrisului, dimpreună cu confraţii cu care semnăm acest simplu, laconic şi sincer decret: La mulţi ani, Dacie literară!

P.S (1976-2011). Astăzi, la Chişinău există Muzeul Literaturii Române Mihail Kogălniceanu, strada Mihail Kogălnicanu şi cea care poartă numele lui Grigore Alexandrescu. Iar când merg la Bucureşti, uneori trag la hotelul Starlight de pe strada Grigore Alexandrescu… Poate că niţel mirându-mă de ce nu s-ar numi el, hanul respectiv, pe româneşte, dacă nu Lumina stelelor, fie şi mai simplu – La steaua…

leo butnaru

Eu şi ovreii

Leo Butnaru şi Evgheni Stepanov

Din Jurnal de Crimeea,

          8.IX.2011

Înde noi, participanţii la simpozionul de la Koktebel, ne simţim destul de bine, chiar şi atunci când comunicăm pentru prima oară. Bine şi degajat. Ieri, fac către Jenea Stepanov din Moscova (directorul a trei sau patru reviste literare, cap de editură etc.), cu care sunt în relaţii amicale şi de colaborare (fără rest, să zic): „Hai, rusule, nu trândăvi, ia camera şi fă-ne şi tu o poză” (eram cu Andrei Korovin, organizatorul simpozionului). La rândul său, glumeţ, ludic, Jenea răspunde pe potrivă: „Uite la ovreul ăsta român, exploatează lumea!”. După care, neamânat, lângă noi răsare Leonid Bahnov, de la revista „Drujba narodov”, pe care, cu altă ocazie, Stepanov mi-l definise drept: „Semi-ovreu, semi-siberian”, eu desfăşurându-i butada în varianta verbocreatorie: „Semi(t)-ovreu, semi(t)-siberian”. Deci, Bahnov răsare şi, dintr-un cuvânt, mă ispiteşte: „Ovreu?” „Nu”, zic. „Corcitură?” „Nici”. „E un simpatizant”, face Stepanov, după care le povestesc ceva asemănător, ce mi se întâmplase cu regretatul scriitor Nicu Horodniceanu, scriitor român de origine iudaică, născut la Botoşani şi care emigrase în Israel. 

Leonid Bahnov şi Andrei Korovin

Pe la începutul anilor 90, împreună cu Şaul Carmel, de asemenea botoşănean, a fost de două-trei ori în vizită la Chişinău, găzduiţi de Uniunea Scriitorilor, al cărui vicepreşedinte şi responsabil de relaţiile internaţionale mă aflam. Nicu era dramaturg şi teoretician al teatrului, se gândea să monteze vreo piesă de-a sa la teatrul „Eugen Ionesco”  din Chişinău. La agapele de la terasa USM, ne retrăgeam la vreo masă „strâmtă” improvizată, exotic, din buturugi enorme, din trunchiuri de tulpină de arbori şi discutam – tema preferată a lui Horodniceanu – despre Dostoievski. Odată, spre un sfârşit de seară amical-feerică, destinsă, Nicu unde-mi zice confidenţial: „Leo, uite, mă tot gândesc eu la simpatia pe care ne-o arăţi nouă, ovreilor… Mă ierţi, dar vreau să te întreb dacă nu ai avea şi tu ceva tangenţă cu neamul nostru”. Bună întrebare care, ad hoc, mi-a sugerat şi răspunsul întreţinător de voie bună, zicând către Hotinceanu: „Nicule, cum să-ţi spun?...  Nu este exclus, numai că eu vin pe filiera… Ginghis Haim…” În acea seară, divulgată de Nicu, butada noastră a făcut carieră.